Mai mult decât adevărat

CÂT DE STRĂINĂ NE E LUMEA?

SAU CÂT DE STRĂINI SUNTEM NOI BISERICII?

Autor: Pr. Veniamin Ilie

De la o bună vreme-ncoace, Biserica se bucură de o pace nespusă, o pace pe care Ortodoxia nu a mai întâlnit-o niciodată. S-ar putea spune că nici în vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare nu a fost o aşa impresionantă libertate. Cu toate acestea frământările pravoslavnicilor creştini sunt pe măsura aşteptărilor.
De la an la an lucrurile s-au schimbat în ultimul secol, unii ar spune că în bine; dar analizând această libertate, vedem cât de îndepărtaţi suntem de adevărata pace pe care Biserica nu a cunoscut-o niciodată. Chiar şi Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că: „Dacă M-au prigonit pre Mine, şi pre voi vă vor prigoni; daca au păzit cuvântul Meu, şi pre al vostru-l vor păzi; iar toate acestea le vor face vouă din pricina numelui Meu” (Ev. Ioan, Cap. 15, v. 20 – 21).
Aducându-ne aminte aşadar de moartea Sf. întâi Mucenic Ştefan, Arhidiaconul din Ierusalim, de mucenicii care au umplut calendarul Bisericii Ortodoxe cu numele lor spălat de orice prihană prin sângele muceniciei, de asemenea şi de Sfinţii martiri români din Ardealul mult pătimitor, care de mâinile papistaşilor au fost ucişi prin ardere şi sabie, ar trebui să pricepem cât de departe suntem şi acum de pacea pe care unii vor să ne facă să credem că este instalată în lume.
Cu adevărat acum se împlineşte Icoana care reprezintă Corabia Mântuirii – Biserica – trasă în jos de către mulţimea prigonitorilor eretici, întrucât Biserica Lui Hristos pentru prima dată în istorie nu este liberă, în timp ce popoarele dau libertate lumii. Am putea spune fără nici o greşeală: este o libertate falsă! Dar, precum pe vremea comunismului, ateismul puterilor încearcă să impună prin manipularea poporului, o dictatură care să interzică Bisericii adevărate să existe, dând libertate omului să meargă doar la biserici pe care statul de vede ca principale forme de manipulare, nicidecum izvoare de mântuire.
În aceste clipe ar trebui ca măcar preoţii să fie cei care susţin pravoslavnicii creştini şi care-i întăresc duhovniceşte. Dar, cine să se implice în misiune? Cine dacă majoritatea clericilor fac pact cu satana şi acceptă ereziile, pentru a beneficia de salarii şi foloase personale? Ar fi fost o cale de scăpare la cinul monahicesc, care în istorie făcea teologie cu pravoslavnicii creştini. Cine să se mai implice dacă monahii se desfătează ca şi mirenii de bunătăţile lumii, se învăluiesc în patimi de necrezut şi pline de împuţiciune, caută numai banii şi înstrăinarea de cele duhovniceşti?
Vedem adesea monahi tunşi pe motiv de igienă; vedem episcopi plini de lux şi de avuţii, având condiţii mai mari decât şi-ar permite un mirean care trudeşte de dimineaţă până seară, şi abia are pâine pe masă la copilaşi. Cine să mai fie pentru misiunea pastorală? Cine să fie interesat de mântuirea oamenilor, dacă ei înşişi nu sunt interesaţi de a loru-şi mântuire? Această situaţie este, cel mai grav, întâlnită, mai noi, şi în Biserici care păstrează calendarul bisericesc de stil vechi. Aici ar trebui să spunem că nu calendarul este cel care te mântuieşte, chiar dacă nu ai încotro şi trebuie să-l utilizezi. Dincolo de calendar, unele dintre Bisericile de pe stil vechi, nu au nimic în interior! Preoţi care se văd ca nişte ţari în veşminte, alergând numai după bani, călugări care cerşesc bani de la oamenii săraci şi-i folosesc în scopuri lipsite de orice moralitate, maici care însoţesc şi nopţile episcopi tineri, arhimandriţi şi apropiaţii ierarhilor, obşti pline de venin şi răutate, clevetire şi vrajbă.
După cum îmi spunea zilele trecute un Arhiereu al Bisericii Lui Hristos, trecem prin nişte clipe foarte grele, clipe triste pe care nu puterea păgână ni le impun, ci noi înşine prin clericii care ne înconjură şi care nu au habar de cât de aproape suntem de Judecata cea mai de pe urmă. Dar, cine să se gândească şi să conştientizeze că trecem printr-o grea încercare, mai grea decât cele dintru început? Toţi sunt interesaţi să vândă şi să cumpere, maşini, case, haine, bunătăţi vremelnice, să fie în pas cu moda, să se facă plăcuţi oamenilor; în acelaşi timp fiind neplăcuţi în faţa creştinilor cu adevărat pravoslavnici! Unii din mândrie aduc argumente pentru orice erezie sau patimă au, alţii îşi adună provizii pentru război, iar alţii dezgroapă morţii politici să dea slavă unor mişcări care nici acum nu se ştie dacă nu chiar satana le-a fondat să facă o răzmeriţă şi în Biserică. Aici mă refer la cei ce susţin sus şi tare mişcarea legionară, care pentru mulţi neştiutul adevăr nu iese la iveală şi s-a format o idee că mişcarea nu mai există. Nicidecum. Avem în jurul nostru mai mulţi decât în 1930, mai mulţi decât la vinderea Basarabiei, mai mulţi decât la vinderea Bisericii şi la trădarea Lui Hristos.
Fraţi creştini, nu se ştie dacă vom mai avea clipe ca acestea, să putem sta în linişte şi să medităm la starea decăzută duhovniceşte în care am ajuns. De aceea, bine ar fi să vedem cât de departe ne-am făcut de Hristos şi cât de mult ne-am înrobit singuri unor modernisme care nu fac decât să ne înrobească şi apoi să ne manipuleze spre a ne consuma tot timpul, să nu mai ştim de rugăciune, să nu mai ştim de metanii, să nu mai ştim de meditaţie. Nu ştiu cât de bine pricepem, dar acesta este un lucru esenţial dacă dorim să ne mântuim sau nu, indiferent de rang sau clasă socială, indiferent de cât de lumeşti trebuie să fim sau în ce medii lucrăm. Dacă mâine vine ceasul şi mult nu mai este, atunci ce vom face? Vom aduce argumente ca şi acum: nu puteam, nu am avut timp, nu am ştiut, am avut probleme, a fost criză, au fost oamenii răi, nu am avut Biserici, am fost săraci, argumente şi iar argumente în apărare. Nu prea cred că ne-ar folosi. Dar, oricum, ştiu că am scris încă o dată zadarnic. Ştiu şi nu mă mir că veţi merge înapoi la ale voastre. Poate că şi eu voi face la fel; însă, nu ne mântuim aşa şi riscăm să pierdem o veşnicie pentru o scârboasă bucurie şi vremelnică mai mult decât ne-am imagina noi. Măcar mi-am bătut gura de pomană, decât să tac din gură…

Îndoliaţi sufleteşte pentru Biserica Lui Hristos
un episod din categoria „Decizii schizofrenice ale Sinodului РОСПЦ”

Ultimul veac, de parcă fără sfârşit şi veşnic plin de ispite, a rămas în istorie remarcat prin mulţimea de schisme ce au avut loc înainte de apariţia comunismului, bolşevismului şi nazismului. Aceste lupte politice ce au căutat cu orice preţ să distrugă Ortodoxia, nu au reuşit. Cu toate acestea, Biserica a fost împărţită în mulţime de frânturi, fiecare aducându-şi anateme una alteia, argumentând prin Sfintele Canoane poziţiile fiecăreia, deşi în istorie s-au întâmplat multe evenimente ce s-au numit pogorăminte.
Una dintre Bisericile după care corect ar fi să plângem atât fizic cât şi sufleteşte, este ROCOR-ul. Cândva cunoscut în întreaga lume pentru devotamentul cu care a slujit în tărâmul Ortodoxiei, rezistând cu greu prigoanelor păgânei puteri politice, acum rămas fără putere, lipsit de splendoarea slujirii fastuoase de odinioară.
După nefericitul moment al unirii unei impresionante părţi din ROCOR cu Patriarhia Moscovei, în lume au mai rămas foarte puţine Biserici continuatoare care au făcut tot ce a trebuit pentru a îndrepta eclesiologia transfigurată între timp de cei ce aveau încă de jumătate de secol intenţia de a dizolva ROCOR-ul. Una dintre aceste Biserici este cunoscută cu numele de РОСПЦ, adică Biserica Ortodoxă Rusească, o ramură condusă de Mitropolitul Antonie Orlov, succesorul Mitropolitului Vitalie, iar cea de-a doua fiind condusă de Mitropolitul Damaschin Balabanov.
Schismele, în istorie ar putea fi catalogate foarte rar ca fiind binefaceri pentru Biserică. În Pidalion găsim multe îndreptări privind cazurile de excepţie când lipsa unui ierarh canonic poate fi înlocuită cu prezenţa unui Episcop nu eretic, ci doar dintr-o ramură sau alternativă. Astfel, Biserica nu riscă să rămână fără nici un Episcop. Cu toate acestea, schismele secolului trecut, cât şi ale prezentului, au ajuns foarte departe, încât ura şi orgoliile au adus argumente până şi a boteza din nou pe cei care i-au hirotonit; a hirotoni din nou pe cei ce i-au hirotonit, a nega lucrarea Darului (harului) de la cei ce l-au primit. Aceste fapte care au îndepărtat pe om de om, au fost cele mai dureroase săbii înfipte în pieptul Bisericii Ortodoxe de către ereticii papistaşi şi puterile necurate ale lumii politice.
РОСПЦ-D condus de Mitropolitul Damaschin şi-a croit o eclesiologie foarte firavă, dar în acelaşi timp foarte bine definită şi cu o capacitate de a aduna în sânul vechiului ROCOR multe suflete. Cu toate acestea, putem asocia actualul Sinod cu un doctor fără de arginţi, care cunoaşte meşteşugul medicinal, are toate uneltele necesare, dar nu consultă niciodată durerea omului, ci după cum consideră el că ar trebui să fie mai bine. Astfel, de cele mai multe ori РОСПЦ-D a reuşit să supere, după cum spunea un teolog grec, multe suflete şi a îndepărtat foarte mulţi Episcopi şi clerici, făcând numeroase schisme chiar într-un timp relativ scurt.
Nemulţumirile noastre faţă de hotărârile РОСПЦ-D au început încă din vara anului trecut când, în înţelegerea sa de a păzi Biserica de schismă, Mitropolitul Damaschin ia decizia de an nu socoti plângerile trimise de români, făcând contra şi numindu-l pe episcopul Serafim titular, atrăgând neplăcerile şi supărările românilor. Cu toate acestea, însuşi şi-a dat seama de greşeală şi de faptul că nu a conceput bine lucrurile, încât la şedinţa din Octombrie a revocat hotărârea din vară şi l-a oprit de slujire pe Episcopul Serafim.
Încă o dată nemulţumirile s-au arătat la şedinţa de săptămâna trecută când din nou s-au luat hotărâri asupra românilor, fără să se socotească sau măcar să se solicite dreptul la apărare a unuia dintre clerici, fie că aceştia mai erau sau nu în РОСПЦ-D. Dimpotrivă, Mitropolitul Damaschin a mers pe idee că domnul Andrian Zamlinchi este împuternicit să reprezinte pe români, fapt pentru care s-au încălcat foarte multe canoane şi drepturi umane, luând decizii asupra unor oameni, în timp ce aceştia nici nu au primit măcar o scrisoare sau a se consulta părerea fiecăruia.
Biserica din România nu mai are comuniune cu Sinodul РОСПЦ-D din Octombrie 2011 când Arhiepiscopul Andrian a încetat a mai răspunde la scrisori şi apeluri telefonice, motivând prin SMS că este grav bolnav şi că va lipsi din activitatea Bisericească. Dat fiind acest fapt, am apelat la ajutorul Mitropolitului, întrucât erau clerici noi veniţi în Biserica din România şi eram presaţi de situaţia. Mitropolitul Damaschin, spre uimirea noastră, ne răspunde că trebuie să luăm legătura doar cu Arhiepiscopul Andrian, care de asemenea nu răspundea la nici una dintre căile noastre posibile de a lua legătura cu el. Dimpotrivă, în ultimul apel telefonic, în chip de batjocură mi-a răspuns de pe telefonul lui u rusoaică sau moldoveancă, ce vorbea rusă numai, şi cam distrată după vorbă. Acest eveniment neplăcut s-a interpretat drept o distracţie ironică pe seama Bisericii din România, fapt pentru care am încetat a-i mai telefona, şi am mai trimis câteva mail-uri dar fără răspuns.
Într-un final, după Sfintele Paşti, i-am solicitat părerea Mitropolitului Damaschin şi am prezentat câteva motive în scrisoare. Uimitor, la o scrisoare de câteva pagini, în chip ironic, Mitropolitul Damaschin ne dă un răspuns scurt şi turmentat: „Adevărat a înviat”. După care tot în chip ironic, încercând să dea impresia că vina ne aparţine nouă care am insistat, şi nu lor care şi-au văzut de plăcerile fiecăruia şi au ignorat o Biserică, luptând pentru distrugerea ei.
Aceasta este povestea tristă, dar adevărată prin care am trecut în ultimul an, poveste care ne-a adeverit faptul că scrupulele acestei Mitropolii, cât şi a Arhiepiscopiei din Rep. Moldova, sunt departe de păzirea Sfintelor Canoane, cum pretindea la început. Acum, nu mai rămâne de cât să purtăm încă o dată doliul tristeţii în urma unei deznădăjduiri create de un Sinod cu succesune Apostolică, dar care îşi bate joc de orice om şi ironizează orice situaţie dificilă în care se află cineva, râzând de tristeţea oricui, în timp ce ei se veselesc şi îşi văd de planurile lor, care iarăşi nu pot să mă afirm cât de creştineşti sunt, întrucât ei doar scriu o eclesiologie pozitivă, în timp ce ei primesc orice taină a Patriarhiei Moscovei, preoţi, diaconi, chiar botezul şi mirungerea. Acestea sunt fapte ce arată clar că ei şi-au format eclesiologia pozitivă doar pe hârtie, să caute câţi mai mulţi adepţi. Drept urmare, am publicat aceste trei articole referitoare la poziţia murdară a Sinodului РОСПЦ-D, un sinod plin de interese meschine, cu fondatori iubitori de nedreptate şi minciună, ură şi răutate. Spre deosebire de acest Sinod, РОСПЦ-A condus de Mitropolitul Antonie Orlov are o eclesiologie pozitivă, însă nu îşi bate joc de propriile mădulare clericale, monahale sau mireneşti, ci progresează în unitate, nu în „dictaturi totalitare” pline de aroganţă şi lipsite total de înţelepciune.

Schizofrenia deciziilor Sinodului РосПЦ-Д

Politica de guvernare a Sinodului РосПЦ-Д,
conduc se Mitropolitul Damaschin (Balabanov)

Introducere

Înainte de a continua şirul articolelor cu privire la dezbinarea РосПЦ-Д, di cauza unei politici bolnave şi schizofrenice ale Sinodului, îmi cer iertare în faţa celor ce vor considera prin aceste articole că îmi reiau activitatea de polemică. Nu este nici pe departe o polemică ce nu ar trebui să existe, ci pur şi simplu dezvăluirea unor nedreptăţi comise de acest Sinod faţă de Biserica din România. Cu alte cuvinte, să nu considere cineva că încerc prin aceste dezbateri şi analize să îmi reiau activitatea de odinioară în care polemicile erau pe prima pagină.
Ajungem la un moment dat să ne dăm seama că nimic nu este mai de folos în această lume, decât rugăciunea şi faptele cele bune. Dat fiind acest fapt, probabil aţi observat dispariţia unor articole din categoria „polemici”. Aceasta s-a întâmplat în urma hotărârii mele de a nu mă mai implica în nici o polemică, întrucât am observat că nici una dintre încercările noastre de a schimba lumea, nu reuşim dacă nu ne schimbăm întâi pe noi înşine şi aşa să dăm celor din jur un exemplu demn de urmat.
Aşa cum am amintit întru început, în hotărârile Sinodului РосПЦ-Д au avut loc o serie de dezbinări; dar din nefericire Mitropolitul Damaschin (Balabanov) nu şi-a dat silinţa să analizeze situaţia, deşi am corespondat foarte mult înainte şi am încercat să găsesc o soluţie pentru remedierea unor eresuri, pe care evident le-am enumerat şi în articolul anterior. Cu toate acestea, interesul inexistent fiind din partea Mitropolitului, a avut loc iminenta schismă, după cum chiar s-a discutat în cadrul acestui Sinod.
Pentru a înţelege mai cu exactitate de ce consider că politica de guvernare a Sinodului РосПЦ-Д este una bolnăvicioasă şi schizofrenică, voi încerca în câteva cuvinte să descriu întregul şir al evenimentelor, având de faţă ultimele hotărâri ale Sinodului, în care s-a amintit şi numele noastre.

PRIMUL CUTREMUR ÎN URMA DECIZIEI SINODULUI РосПЦ-Д

În data de 25 Mai / 7 Iunie 2011 a avut loc şedinţa Sf. Sinod РосПЦ-Д. Caracterul acestei şedinţe nu a avut o categorie canonică din care să reiasă şi importanţa. Cu toate acestea, documentul a fost semnat de 6 Episcopi. Mai exact, s-au dezbătut subiecte foarte stufoase… printre care amintesc faptul că 90% din hotărâri au reprezentat numirea în ranguri de Protoierei şi Igumeni, oferirea de distincţii şi decoraţii pe bandă rulantă, fără motivele temeinice, chiar şi caterisirea unui Episcop în lipsă, care a acuzat Sinodul că ia decizii greşite, întrucât se consumă excesiv alcool la şedinţe, iar ierarhii iau deciziile cu minţile înceţoşate. Atunci am văzut pentru prima dată că în cadrul acestui Sinod avea loc o scenă desprinsă parcă dintr-o biserică eretică unde doar cine este prieten cu „şeriful” este ascultat, sau nu.
În această şedinţă Episcopul Serafim a fost numit titular, când noi de fapt cerusem cu totul altceva, trimiţând mai multe petiţii susţinute de peste 200 de persoane din România, care se regăseşte şi la arhiva Sinodului, trimisă Mitropolitului Damaschin, Arhiepiscopului Ioan şi protoiereului Vladimir.
În urma acestei şedinţe au urmat mai multe replici de protest ale mele, în care mi-am manifestat indignarea pentru faptul că a fost caterisit Episcopul Nicolae, deşi acesta mărturisise un adevăr şi atrăsese atenţia într-o clipă în care probabil, reveniţi de la Sinod, ierarhii erau încă învăluiţi în mireasma băuturilor şi nu au suportat ca cineva, mai în vârstă decât toţi, să atragă atenţia cu privire la excesul de alcool. În realitate şi eu susţineam ideea, dar nu prea eram cunoscător al situaţiei. Asta până când am descoperit cu ochii mei că dincolo de vorbe şi dulame, într-adevăr se consumă exagerat de mult alcool. S-ar putea motiva că ierarhii sunt poziţionaţi la mare distanţă unul de celălalt, iar prilejul de bucurie al revederii dezleagă la un pahar sau două de vin. De la un pahar la sticle întregi de băuturi spirtoase şi altele asemenea, este cale lungă.

REPLICA CUTREMURULUI SINODAL РосПЦ-Д

În data de 5 / 18 Octombrie 2011 a avut loc şedinţa Sf. Sinod în care s-au revocat câteva numiri din „banda rulantă” ce a avut loc în Iunie. În cadrul acestei şedinţe, când nimeni nu a mai avut răbdarea să mai ceară acest lucru, văzând că tot ce vor ei fac, spre uimirea tuturor a fost exclus Episcopul Serafim. Deşi cu câteva luni în urmă un grup de clerici şi mireni se opusese ca dânsul să fie numit titular, din mai multe motive, printre care ar fi vorba şi interesele unor ierarhi (de stăpânire), acum nu se mai argumenta nimic şi se trecea la ştergerea istoriei şi excluderea Ep. Serafim.
Şi în cadrul acestui Sinod se iau mai multe hotărâri fără să se consulte cu clerul din România, fapt pentru care iarăşi ne-a atras nemulţumirile, întrucât erau hotărâri ce priveau situaţia noastră canonică. Era normal, sau cel puţin aşa proceda un Sinod competent, să consulte părerile celor în cauză. Aici se ia hotărârea ca în România să rămână un Protopopiat, fără să amintească de cine, câţi şi de ce!
Ultimele mesaje telefonice, pe care le păstrez şi acum, ca dovadă a „conversaţiei de durată” ce a avut loc şi care arată clar că noi am fost străini de tot ceea ce se petrecea, sunt câteva motive ale IPS Andrian care ne aducea la cunoştinţă că este bolnav şi că nu poate vorbi. De atunci nu a mai răspuns nici la telefon, nici la mail-uri.
Situaţia din România începea să fie foarte tensionată din motivul că aveam clerici noi, aveam adeziuni noi şi ierarhul nostru, Andrian, nu dădea nici o importanţă acestor probleme destul de importante pentru Biserica din România. Fapt pentru care am preferat să pierdem câţiva clerici noi, decât să facem dezbinare în Biserică.
Răbdarea noastră avea să îşi găsească limitele. Aşteptările noastre trecuse de mult limitele bunului simţ şi chiar eram strâmtoraţi din multe puncte de vedere. Ierarhul nu avea nici un stres… Îşi vedea fiecare în continuare de drumul său, spre atingerea propriilor scopuri şi interese.
Văzând că avem foarte mult de pierdut de pe urma neglijenţei chiriarhului, am apelat la scrisori către Mitropolitul Damaschin. Acesta ne răspundea cu amuzament: „contactaţi pe Arhiepiscopul Andrian”. Cu toate că îi amintisem faptul că Arhiepiscopul Andrian nu-şi dădea nici un interes pentru Biserica din România, acesta continua să ne ignore problemele şi să nu ia nici o decizie.

SCHISMĂ, BUN SIMŢ SAU LIMITĂ DE RĂBDARE?

Rămas singur cu câţiva clerici, în România, a trebuit să mă autoîncurajez şi să iau o decizie. Această decizie nu era influenţată nici de interese proprii, nici de orgolii, ci pur şi simplu treceam printr-o perioadă critică. Sinodul nu schiţa nici un interes, episcopii nu dădeau nici un verdict, totul trebuia să continue, după ideea lor, spre distrugerea Bisericii din România, fapt necreştinesc şi chiar păgânesc, întrucât Biserica noastră, spre deosebire de cea din Moldova, păzea Sfintele Canoane, preoţii făceau Botezuri ereticilor şi ungerea cu Marele Mir a schismaticilor; pe când Arhiepiscopul Andrian îi primea fără nici o formă de îndreptare, încălcând o sumedenie de Sfinte Canoane; aici preoţii nu slujeau cu ereticii, nu intrau în bisericile schismaticilor sau ale ereticilor, în timp ce noi aflam că majoritatea clericilor din Rep. Moldova nu aveau succesiune Apostolică, fiind hirotoniţi de serghianişti.

HOTĂRÂRE ÎN TEMEIUL SFINTELOR CANOANE

În strâmtorarea făcută românilor de către sinodalii ruşi, nedreptatea se vedea clar, am luat hotărârea să-l contactăm pe Arhiepiscopul Victor Pivovarov şi să îi sugerăm să ne povăţuiască el, dacă ierarhii noştri nu au altceva mai bun de făcut decât să stea plecaţi prin lume, să-şi vadă de ale lor şi să lase turma de izbelişte.
Arhiepiscopul Victor nea povăţuit să căutăm un Sfânt Sinod care să aibă Succesiunea Apostolică şi să solicităm hirotonirea unui nou Episcop, sau pur şi simplu afilierea la acest Sinod. Hotărârea a fost luată în data de 31 Octombrie / 13 Noiembrie 2011, când am primit ascultarea unei alte Eparhii, cu succesiune Apostolică de la ROCOR.
Această hotărâre, după cum am mai amintit anterior, nu a fost luată pe moment, ci văzând cât de mult creşte aroganţa şi indiferenţa ierarhilor, avea să reiasă şi din scrisorile Arhiepiscopului Victor Pivovarov (cel care, împreună cu Mitropolitul Antonie Orlov, l-au hirotonit pe Mitropolitul Damaschin, ulterior pe Arhiepiscopul Ioann). Acesta mărturiseşte clar că Sinodul РосПЦ-Д nu are interese faţă de apărarea Sfintelor Canoane şi că ne vom convinge de acest lucru. De fapt, chiar Episcopul Serafim mi-a argumentat acest adevăr care avea să iasă la iveală săptămâna aceasta, deşi nu am crezut iniţial cât de mare poate fi nedreptatea unor sinodali, chiar mai mare şi mai necreştină decât a celor de pe stil nou, care nu cred că ar lua astfel de hotărâri, mai ales mincinoase şi fără un subiect teologic.

CONUL 1 AL SF. VASILE CEL MARE ADUS CA ARGUMENT
PENTRU ÎNŞELAREA CITITORILOR ŞI A CREDINCIOŞILOR

Referitor la persoana mea, Sinodul aduce ca argument canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare, pentru a crea dezinformare. De fapt, noi am mers după acest Canon şi nu am luat nici o hotărâre ca şi clerici, nici cu Episcopul Serafim nu ne-am unit şi nu am hotărât nimic, ci am solicitat în repetate rânduri, atât către Mitropolitul Damaschin, cât şi către Arhiepiscopii Ioan şi Andrian. Lipsa lor de interes îi numeşte pe ei eretici, părinţii schismei acesteia, căci au pus întâi interesele lor politice şi naţionaliste, iar pe locul din urmă interesul unităţii Bisericii. Dar, ce să ceri unor minţi atât de rău îndoctrinate de ţarism şi fără o pregătire măcar particulară de Drept Canonic?
Fără să dea publică şi o dezbatere argumentată a hotărârii mincinoase şi chiar jignitoare, după cum vedeţi şi dumneavoastră, iubiţi cititori, care aţi citit Canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare, noi rămânem cu uimire în faţa unor episcopi fără raţiune canonică. Dimpotrivă, multe dintre faptele condamnate de Sfântului Canon se găsesc în practicile Arhiepiscopului Andrian. Este nevoie să reamintesc:
1. După ce acesta a participat la Sinodul din Octombrie, a făcut tot posibilul să nu ne mai răspundă la telefon, scrisori şi adresări respectoase;
2. Am primit informaţii cum că alături de un anume cleric din România căuta să ne denigreze şi să facă multe aluzii la adresa noastră, fără un suport legal şi canonic;
3. Acesta a slujit la înmormântarea Părintelui Irinarh cu un preot din Patriarhia Moscovei – Mitropolia Moldovei, fotografii pe care chiar Arhiepiscopul Andrian mi le-a arătat când am fost la Chişinău.
4. Unul dintre clericii care il aclama pe Arhiepiscop şi acesta la rândul lui îi dădea cinstea cuvenită, practică medicina în mod ilegal, fără a avea autorizaţiile necesare (în acest scop am primit informaţii şocante chiar de la poliţie). Acesta beneficia de mulţi bani de pe urma faptelor şarlatane, dar au fost oameni înaintea noastră care au informat autorităţile şi au adus probe cu însemnătate şi de natură penală.
5. Arhiepiscopul Adrian a căutat să facă totul de unul singur şi nu ne-a întins nici o mână de ajutor când aveam nevoie. Aici mă refer la faptul că ori de câte ori venea un cleric nou în Biserica din România, acesta căuta să se dea dispărut, să nu răspundă la telefon şi la scrisori, fapt pentru care noi am pierdut foarte mulţi clerici buni, cu vechime deosebită, de pe stil vechi, care s-au smintit de libertina purtare şi umblare a ierarhului nostru.
6. Nu a răspuns solicitărilor noastre şi nu ne-a dat nici veşti bune, dar nici poziţii negative, privitor la continuarea comuniunii.

Şi altele întocmai care încalcă Sfântul Canon 1 al Sf. Vasile cel Mare:

1. Ieromonahul Ioan – A fost hirotonit Diacon de către Agafanghel şi nu i s-a repetat hirotonia, ci a fost hirotonit direct întru preot;
2. Domnul Teodor – A fost hirotonit de Episcopul Dorimedont. Acesta a fost primit de către Arhiepiscopul Andrian ca şi preot(???). Nu a primit Sfânta Taină a Hirotoniei cu succesiune Apostolică, după cum tot amintiţi în Sinoadele pe care le faceţi şi negaţi tainele serghianiştilor.
3. Ieromonahul Gherman (care este un călugăr tuns şi bărbierit „ca la Canoane”) a fost hirotonit de către Episcopul Dorimedont şi când a venit la Arhiepiscopul Andrian, acesta l-a primit ca şi pe un preot, fără să ia seama că serghianiştii sunt eretici şi nu au succesiune Apostolică.
4. Împărtăşeşte la slujbe mireni din Patriarhia Rusă – Mitropolia Moldovei – care nu au primit încă Ungerea cu Sfântul Mir Mare, pentru spălarea de erezie.
5. Părintele Irinarh Ţurcanu era adept al ereziei numite inochentism, şi pe deasupra era hirotonit de Mitropolia serghianistă, nu de ROCOR.

Aceste fapte au fost aduse la cunoştinţă dea lungul timpului Mitropolitului Damaschin. Probabil, acesta a tăinuit şi nu a vorbit şi cu Arhiepiscopul Ioan despre toate aceste ne-canonicităţi. Ca urmare a minciunii care l-a stăpânit, avem documentul semnat de episcop, săptămâna trecută. Acestea fiind spuse şi argumentate, rămânem în continuare statornici în credinţa noastră Ortodoxă Tradiţională şi Românească, întărindu-ne din faptele eretice ale unor ierarhi fără o conduită şi o conştiinţă canonică, într-atât în cât noi să nu săvârşim astfel de erezii şi nedreptăţi, păstrând în continuare Dreapta Credinţă şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi.

Pr. Veniamin Ilie

Replică pentru Sinodul РосПЦ – Д

Publică în: 05-Mai 21, 2012 @ 19:55

SCRISOARE DESCHISĂ ADRESATĂ
SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE RUSEŞTI
CONNDUS DE MITROPOLITUL DAMASCHIN (BALABANOV)

7/20 Mai 2012

Înalt Preasfinţite Damaschin, Mitropolit al Moscovei şi întregii Rusii,

Înalt Preasfinţite Ioann, Arhiepiscop de Zaporoje,

Preasfinţite Onufrie, Episcop de Moghilev şi Belarus,

Preasfinţite Mihail, Episcop de Belgorod şi Rusia de Sud,

* * *
Preasfinţite Episcop Vicar Arsenie,

* * *

stimabile domn Andrian (Zamlinschi)

Hristos a înviat!

Cu respect şi stimă, vă trimit această scrisoare, nădăjduind să înţelegeţi problemele Bisericii din România şi să nu judecaţi greşit în nici o privinţă. Noi, am fost binevoitori a păzi Ortodoxia aşa cum a fost ea lăsată de Sfinţii Părinţi, pentru a nu pricinui sminteală lumii şi cădere nouă, din Darul cel prea scump al Preoţiei.
În hotărârea Sf. Sinod din 5/18 Mai 2012 am descoperit cu uimire câteva nedreptăţi, pentru încă o dată, aduse ca jignire românilor. Aceasta fiind spusă, vă amintesc de trecutele etape când aţi căutat să marginalizaţi şi să desconsideraţi Biserica din România, cum de altfel au acţionat ruşii în de-a lungul istoriei crunte şi nedrepte.
Vă aduc la cunoştinţă că Biserica noastră nu mai are nimic în comun cu Mitropolia pe care o conduceţi, din numeroase neînţelegeri cu Arhiepiscopul Andrian, care nu ştim în ce măsură v-a prezentat problemele noastre. Eu cred că în marea lor parte, au fost trucate şi fără raţiune canonică, dat fiind faptul că nu s-a luat nici o măsură canonică pentru îndepărtarea neregulilor ce aveau loc.
Noi am părăsit eparhia Arhiepiscopului Andrian din următoarele motive critice şi necanonice:
1. După ce acesta a participat la Sinodul din Octombrie, a făcut tot posibilul să nu ne mai răspundă la telefon, scrisori şi adresări respectoase;
2. Am primit informaţii cum că alături de un anume cleric din România căuta să ne denigreze şi să facă multe aluzii la adresa noastră, fără un suport legal şi canonic;
3. Acesta a slujit la înmormântarea Părintelui Irinarh cu un preot din Patriarhia Moscovei – Mitropolia Moldovei, fotografii pe care chiar Arhiepiscopul Andrian mi le-a arătat când am fost la Chişinău.
4. Unul dintre clericii care il aclama pe Arhiepiscop şi acesta la rândul lui îi dădea cinstea cuvenită, practică medicina în mod ilegal, fără a avea autorizaţiile necesare (în acest scop am primit informaţii şocante chiar de la poliţie). Acesta beneficia de mulţi bani de pe urma faptelor şarlatane, dar au fost oameni înaintea noastră care au informat autorităţile şi au adus probe cu însemnătate şi de natură penală.
5. Arhiepiscopul Adrian a căutat să facă totul de unul singur şi nu ne-a întins nici o mână de ajutor când aveam nevoie. Aici mă refer la faptul că ori de câte ori venea un cleric nou în Biserica din România, acesta căuta să se dea dispărut, să nu răspundă la telefon şi la scrisori, fapt pentru care noi am pierdut foarte mulţi clerici buni, cu vechime deosebită, de pe stil vechi, care s-au smintit de libertina purtare şi umblare a ierarhului nostru.
6. Nu a răspuns solicitărilor noastre şi nu ne-a dat nici veşti bune, dar nici poziţii negative, privitor la continuarea comuniunii.
În urma trădării noastre de către Arhiepiscopul Andrian, am rămas fără Arhiereu în România, fapt pentru care am fost determinaţi să căutăm o Biserică Ortodoxă cu succesiune Apostolică de la care să putem prelua măcar un Episcop. Astfel, în data de 31 Octombrie / 13 Noiembrie 2011 s-au întocmit două documente de solicitare a afilierii la noua Eparhie, trecute în registrul Eliberărilor de Documente cu nr. 12, ulterior formularele de adeziune.
La insistenţele noastre de a nu se face schismă, niciunul nu v-aţi strofocat să răspundeţi, ci aţi tăcut şi v-aţi ascuns după interese. Acum ieşiţi la lumină şi spuneţi cu totul altceva decât reala situaţie şi decursul evenimentelor care au avut loc în toamna anului trecut. Acum afirmaţi în mod ilegal şi necanonic că noi am făcut schismă în sânul Bisericii, pe când chiar domniile voastre v-aţi ascuns când noi am solicitat în repetate rânduri să apărăm Biserica de orice dezbinare.
Ştiu că interesul pe care l-aţi avut a fost de a discredita imaginea Bisericii din România, dar v-aţi ales momentul nepotrivit, întrucât Biserica noastră are deja o ierarhie! Nu v-am anunţat de aceasta, întrucât văzând că nu binevoiţi a ne răspunde scrisorilor, am gândit că este cel mai potrivit să răspundem întocmai. În altă ordine de idei, motivele canonice pe care le folosiţi în hotărâre privitor la situaţia Bisericii din România, vă obligă să şi justificaţi aceasta în instanţă, pentru că este vorba de denigrarea unor persoane fără argumente, într-un document oficial şi public în acelaşi timp – calomniere publică.
Vă rugăm să argumentaţi canonic de ce Arhiepiscopul Andrian nu a fost caterisit, întrucât a luat parte la erezia serghianismului, prin următoarele:

DUMINICA A VI-A DUPĂ PAŞTI (A ORBULUI)

PREDICA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR

LA DUMINICA A VI-A DUPĂ PAŞTI (A ORBULUI)

OMILIA 58

“Au zis deci orbului iarasi: Tu ce zici despre el ca ti-a deschis ochii? Iar el a zis ca prooroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el ca era orb si a vazut, pîna ce n-au chemat pe parintii celui care vedea. ” (Cap.9, Vers. 17, 18 – Vers34)

1.Cum, privitor la orbul din nastere, evreii combatînd adevarul, îl fac sa straluceasca si mai mult.

2.Intrebat de farisei, orbul din nastere le raspunde cu curaj si da slava lui Dumnezeu.

3.Dezamagirea fariseilor: ei îl batjocoresc pe orb.

1.Nu trebuie sa ne oprim sa citim Scripturile în fuga, trebuie sa le meditati cu multa grija si atentie, de teama ca sa nu va aflati dintr-odata opriti. Spre exemplu, se poate pune aici în mod drept aceasta întrebare: cum evreii dupa ce au zis: “Acest om nu este trimis de Dumnezeu, fiindca nu tine sîmbata”, zic ei acum: “Tu ce zici despre El, ca ti-a deschis ochii?” Ei nu zic: si tu, ce spui despre omul acesta care calca sîmbata, ci pun justificarea în locul învinuirii.

Ce trebuie deci sa raspundem? Nu sînt aici aceiasi care ziceau: acest om nu este de la Dumnezeu, ci acestia sînt cei care, avînd un sentiment contrar, au zis: un om rau nu poate sa faca asemenea semne. Acestia voind sa le închida gura celorlalti, fara sa para ca iau apararea lui Iisus Hristos, fac sa fie adus omul care purta pe fata sa semnele puterii si ale virtutii medicului sau, si-l întreaba.

Remarcati deci, dragii mei ascultatori, întelepciunea acestui cersetor sarac, care a vorbit cu mai multa prudenta decît ei toti.

Mai întîi el zice: “Este un prooroc”, fara sa se înspaimînte de judecata pe care o vor avea despre el evreii, – care, împotrivindu-se din toate puterile lor si minunii si faimei sale, ziceau: “Cum poate sa fie trimis un om de la Dumnezeu care nu tine sîmbata?” dar el a zis: “Este un prooroc”.

Dar iudeii n-au crezut despre el ca era orb si a vazut, pîna ce n-au chemat pe parintii celui care vedea.”

Fiti atenti la toate smecheriile la care apeleaza ei pentru a acoperi si a face sa dispara minunea.

Dar adevarul este de asa natura ca el se fortifica si se întareste prin aceleasi arme cu care adversarul îl combate; si ca eforturile zadarnice pe care le face pentru a-l întuneca, nu slujesc decît pentru a-l face sa straluceasca mai mult.

Daca evreii n-ar fi facut toate lucrurile acestea, multi s-ar fi putut îndoi de minune: dar, iata ca ei lucreaza ca si cum n-ar avea în vedere decît sa descopere adevarul: ei n-ar fi fost luati altfel daca ar fi lucrat pentru Iisus Hristos.

In sfirsit, în intentia de a pierde, ei întreaba: “Cum ti-a deschis el ochii tai?” Adica, fara îndoiala, aceasta a facut-o prin ghicit si vrajitorie?

In sfîrsit, cu alta ocazie cînd ei nu mai au nimic de obiectat, ei se straduie sa-i batjocoreasca la început minunile si vindecarile, zicînd: “Acest om nu alunga demonii decît cu puterea lui Beelzebub” (Mt. 12, 24). Aici, la fel, neavînd nimic de obiectat, ei se napustesc asupra timpului si asupra calcarii sîmbetei; ei zic iarasi: Acest om este un pacatos.

Dar acest om, pe care invidia voastra nu poate sa-l sufere si a carui faima voi o sfasiati, acest om va dezarma zicîndu-va: “Cine dintre voi Ma vadeste de pacat?” (Ioan 8, 46). Si nimeni n-a raspuns, nimeni n-a zis: Tu te numesti fara pacat, tu hulesti: ori, daca ei ar fi avut sa-i faca cel mai mic repros, sigur ca n-ar fi pastrat tacerea, în sfîrsit, oamenii care au fost capabili sa arunce cu pietre în el, atunci cînd a zis ca era mai înainte de Avraam în lume (Ibid. 58), care negau ca El este Fiul lui Dumnezeu, atunci cînd se mîndreau ca sînt fii ai lui Dumnezeu, cu toate ca erau ucigasi de oameni, si care ziceau ca cel care facea atît de mari minuni, nu era trimis de Dumnezeu, fiindca el nu pazea sîmbata si aceia în urma unei vindecari: acesti oameni daca aveau sa-i faca cea mai mica mustrare, sigur ca n-ar fi oprit sa i-o faca.

Apoi, daca ei îl numesc pacatos, fiindca se parea ca nu pazeste sîmbata, învinuirea lor era ridicola si nepotrivita cu judecata însotitorilor lor care-i învinuiau pe ei însisi de rautate.

Evreii, vazîndu-se presati din toate partile, încearca un lucru si mai rusinos decît tot ceea ce au facut pîna atunci. Si ce? “Dar Iudeii n-au crezut despre el ca era orb si a vazut” zice evanghelistul.

Daca ei nu l-au crezut, pentru ce dar îl învinuiesc ei pe Iisus Hristos ca nu pazeste sîmbata?

Pentru ce nu credeti voi în ceea ce zice asa de mult popor, în ceea ce zic vecinii despre acest om, care-l cunosteau?

Dar, cum am spus-o, minciuna se contrazice în toate, si prin aceleasi arme cu care combate adevarul, ea piere si se distruge: si adevarul nu devine decît mai stralucitor si mai luminos.

Aceia s-a întîmplat atunci. Trebuia ca sa nu se poata spune ca vecinii si martorii n-au spus nimic exact, si ca ei au vorbit numai despre un om care semana cu acest orb: evreii fac sa vina tatal lui si mama sa, si prin aceia fac sa straluceasca adevarul în ciuda lor: caci tatal si mama îsi cunosteau bine felul lor mai bine decît toti ceilalti. Cum ei n-au putut sa-l , intimideze pe fiu, care vestea cu glas înalt slava binefacatorului sau, ei se lingusesc ca sa slabeasca minunea prin raspunsul pe care-l vor scoate de la parintii lui.

Remarcati rautatea cu care îi întreaba ei, caci ce fac ei? Facîndu-i sa intre în mijlocul adunarii pentru a-i înfricosa, ei îi întreaba, zicînd cu un ton aspru si furios si rapitor: “Acesta este fiul vostru despre care ziceti ca s-a nascut orb? Deci cum vede el acum?” (19). Si ei n-adauga: care era mai înainte orb; dar ce zic ei? “Care ziceti ca s-a nascut orb?” Ca si cum ei s-ar fi fatarnicit pentru a întari lucru lui Iisus Hristos.

O oameni netrebnici, si mai mult decît netrebnici! Care este tatal care s-ar fatarnici sa spuna ca fiul lui s-a nascut orb? Este ca si cum ei ar zice: Tu ai zis ca s-a nascut orb, ci chiar ai si raspîndit-o peste tot. “Deci cum vede el acum?”

O nebunie! tu esti acesta, zic ei, care ai scornit aceasta minciuna; tu esti cel ce ai inventat aceasta stare. Ei îi îndeamna în doua feluri sa-i nege faptul si cuvintele acestea: “Ce spuneti voi?”, si prin acestea: “Deci cum vede el acum?”.

2.Evreii pun trei întrebari tatalui si mamei orbului: daca acesta era fiul lor, daca el a fost orb, si cum si-a dobîndit vederea?

Tatal si mama nu raspund decît la primele doua, a treia-o lasa fara raspuns. Si ceea ce contribuie mai minunat sa confirme minunea ca adevarata, este ca nimeni altul decît orbul care si-a primit vederea, si care era vrednic de credinta, nu o dovedeste si nu vesteste felul în care l-a vindecat Iisus Hristos.

Cum ar fi vorbit tatal si mama lui prin favoare si lingusire, ei care de teama evreilor, au ascuns chiar cîteva lucruri pe care le stiau destul de bine? Caci ce raspund ei? “Stim ca acesta este fiul nostru si ca s-a nascut orb” (20).

“Dar cum vede el acum, noi nu stim: sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu stim. Intrebati-l pe el; este în vîrsta sa vorbeasca singur despre sine” (21). Ei îl dau pe fiul lor drept vrednic de credinta, si prin aceia ei se scuza sa raspunda la a treia întrebare. “El nu este nici tînar, nici copil, zic ei, el poate sa marturiseasca despre sine însusi.”

“Acestea le-au spus parintii lui, pentru ca se temeau de Iudei. Caci Iudeii se sfatuisera ca, daca cineva va marturisi ca El este Hristos, sa fie dat afara din sinagoga” (22).

Vedeti, dragii mei frati cu cîta exactitate si grija descopera evanghelistul sentimentul si intentia lor.

Eu va fac aceasta remarca pentru ceia ce v-am spus putin mai sus, în una din vorbirile mele, prin acest cuvînt: “El se face egal cu Dumnezeu”. Eu sustin ca daca aceia n-ar fi fost decît o simpla parere a evreilor, si nu simtirea si învatatura lui Iisus Hristos, evanghelistul ar fi adaugat ceva corectura, si nu s-ar fi oprit sa spuna ca era parerea evreilor.

Tatal si mama trimitîndu-i pe evrei la marturia fiului lor care era orb înainte si si-a cîstigat vederea, evreii îl cheama pe acest om si a doua oara. Ei nu-i spun deschis si cu îndrazneala: neaga ca Iisus te-a vindecat; ci sub haina de evlavie ei vor sa-l însele prin adresarea daca ar putea.

“Da slava lui Dumnezeu. Noi stim ca Omul Acesta este pacatos” (24). Daca ei ar fi zis tatalui si mamei lui: Negati ca acesta este fiul vostru si ca el s-ar fi nascut orb, ei ar fi facut o propunere cu totul de rîs; si pe de alta parte sa i-o spuna fiului, aceia ar fi fost o nerusinare vadita: iata de ce pazesc ei sa vorbeasca asa; dar ei i-au alta cale, si-i întind cursa în alt fel.

“Da slava lui Dumnezeu”, adica, marturiseste ca nu Iisus Hristos te-a vindecat. “Noi stim ca Omul Acesta este un pacatos”. Pentru ce dar nu i-ati reprosat voi lui, atunci cînd va zicea: “Cine dintre voi ma vadeste de pacat?” (Ioan 8,46).

De unde o stiti voi ca el este un pacatos? Evreii îi zic deci acestui om: “Da slava lui Dumnezeu” si el nu le raspunde nimic. Iisus neîntîlnindu-l, l-a laudat, si nu l-a mustrat pentru ca n-a dat slava lui Dumnezeu: dar ce-i zice lui? “Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu”. Prin care ne învata ca aceia înseamna a da slava lui Dumnezeu. Dar precum cel ce cinsteste pe Fiul cinsteste si pe Tatal, deci cu dreptate nu-l mustra Iisus Hristos pe orb.

Atît cît se asteptau evreii ca tatal si mama sa se supuna vointei lor, si ca ei vor nega ceea ce doreau ei nu-i zic nimic fiului lor. Dar cînd vad ca n-au înaintat nimic din partea aceia, ei se întorc în cealalta, si-i zic orbului: Acest om este un pacatos.

“A raspuns deci acela: daca este pacatos, nu stiu. Un lucru stiu: ca eram orb si acum vad” (25).

Oare orbul se temea? Nu. Si pentru ce cel ce a zis: Este un prooroc, zice acum “Daca este pacatos, nu stiu”. El nici nu se gândea la asa ceva, nici n-o credea; dar raspunde asa fiindca voia sa-l apere de orice pacat chiar prin marturia faptei însasi pe care a fâcut-o Iisus, si nu prin cuvintele sale; si sa le arate o aparare vrednica de crezut în binefacerea vindecarii sale, care-i condamna si tot felul lor de a proceda.

Caci, daca dupa vorbiri frumoase, pentru ca s-a zis: daca acest om n-ar cinsti pe Dumnezeu, el n-ar putea sa faca asa de mari minuni; el a trezit asa de tare mînia lor, ca ei i-au raspuns: “Tu care te-ai nascut în pacate din pîntecele maicii tale, tu vrei sa ne înveti pe noi?” ce n-ar fi facut ei, ce n-ar fi zis ei daca el ar fi vorbit de la început cu aceste cuvinte?

“Daca este un pacatos, eu nu stiu” adica, acum eu nu raspund la acelea, si nu explic sentimentul meu; ceea ce stiu eu foarte bine, ceea ce as putea eu afirma acum, este ca daca acesta ar fi fost un pacatos, el n-ar fi facut asemenea semne.

Prin aceste cuvinte el înlatura orice banuiala si despre persoana sa si despre marturia sa, facînd sa se vada în mod clar ca a povestit în mod simplu faptul asa cum s-a petrecut, fara stricaciune, fara a adauga nimic prin lingusire sau din complacere.

Cum ei nu puteau deci sa întunece nici sa împiedice un lucru împlinit, ei revin sa cerceteze materia cu care s-a facut aceasta vindecare: si fac ca si un jucator care, cautînd pierduta de pe posta se întorc pe atîta într-o parte pe atîtea în alta.

Ei reiau primele raspunsuri si încearca sa le strice prin întrebari dese, ei îi zic orbului: “Ce ti-a facut? Cum ti-a deschis ochii?” (26).

Ce raspunde el? Fiindca i-a învins si i-a încurcat, el nu le mai vorbeste cu blîndete. Caci atîta cît a avut nevoie aceasta fapta de cercetare si de informare, el a povestit fapta cu multa retinere si cu modestie: dar dupa ce s-a facut stapîn, si dupa ce a dobîndit asupra lor o victorie stralucita, el îi ataca din partea sa cu curaj si cu îndrazneala, si le raspunde: “V-am spus cum si n-ati auzit? Ce voiti sa auziti iarasi? Nu cumva voiti si voi sa va faceti ucenici ai Lui?” (27).

Ati vazut-o, aceasta îndrazneala cu care un sarac cersetor le vorbeste carturarilor si fariseilor? atît este de puternic adevarul, minciuna este slaba si neputincioasa. Adevarul dintr-un om din rîndul poporului, face un personaj stralucit si mare; minciuna dimpotriva, coboara si din om mare îl face de nimic.

Apoi, iata ceea ce vrea sa spuna orbul: Voi n-ati fost atenti de loc la ceea ce v-am vorbit eu, pentru aceasta nu voi vorbi mai mult, si nu voi raspunde la întrebarile voastre mincinoase si zadarnice, pentru ca nu ma ascultati pentru a învata adevarul, ci pentru a ma surprinde din cuvintele mele. “Nu cumva si voi voiti sa va faceti ucenici ai Lui?”

Deja orbul se uneste cu ucenicii; caci acest cuvînt “si voi” arata ca el este ucenic al lui Iisus Hristos. El îi ataca apoi, si-i ocaraste destul de tare.

3.In sfîrsit, stiind ca nimic nu era mai capabil sa-i întepe în viu ca aceasta întrebare “Nu cumva voiti si voi”, el le-o adreseaza în mod expres pentru a-i învinge: în care acest orb arata un suflet ridicat, tare si curajos, care dispretuieste urîta lor amenintare; el face sa straluceasca prin încrederea sa slava lui Iisus Hristos; el face sa se vada ca cel pe care-l acopera ei cu o multime de batjocuri este un om minunat, caci injuriile lor nu pot sa-I darîme faima Lui; si ca aceste batjocuri nu slujesc decît sa-i arate slava Lui.

“Si l-au ocarit si i-au zis: Tu esti ucenic al Aceluia, iar noi sîntem ucenici ai lui Moise” (28).

Dar în ce? Voi vorbiti fara temei.

Voi nu mai sînteti ucenici ai lui Moise pe cît ucenici ai lui Iisus Hristos: daca voi ati fi ucenici ai lui Moise, ati fi la fel ucenici ai lui Iisus Hristos. Iata pentru ce le-a zis Mîntuitorul mai înainte: “Daca ati crede lui Moise, ati crede si în Mine, fiindca despre Mine a vorbit acela” (Ioan 5,46); ei aveau aceste cuvinte mereu pe buze: “Noi stim ca Dumnezeu i-a vorbit lui Moise” (29).

Dar cine v-a spus-o? Cine v-a învatat? Parintii nostri, raspund ei, ne-au învatat. Dar cel care a zis ca el era trimis de Dumnezeu, si vorbeste lucruri din cer, dovedind-o prin minuni, nu este mai vrednic de credinta decît parintii vostri? Si ei nu ziceau: Noi l-am auzit pe Dumnezeu vorbindu-i lui Moise, ci “noi stim”.

Ceea ce, stiti voi fiindca ati auzit spunîndu-se, o evreilor, voi o credeti, voi o asigurati si ceea ce vedeti cu ochii vostri, voi n-o credeti atîta de considerabil nici asa de vrednic de credinta!

Ceea ce va spune Moise, n-ati vazut-o, voi numai ati auzit spunîndu-se: dar “lucrurile lui Iisus Hristos” voi nu le cunoasteti pentru ca ati auzit vorbindu-se despre ele, ci fiindca le-ati vazut cu proprii vostri ochi.

Ce raspunde orbul? “Tocmai în aceasta sta minunea ca voi nu stiti de unde este si El mi-a deschis ochii!” (30), cel care face asemenea semne: este de mirare ca un om care nu se bucura de nici o demnitate printre voi, care nu este nici stralucit, nici celebru, poate sa faca asa de mari lucruri: în asa fel ca este vizibil ca acesta este un Dumnezeu care n-are nevoie de nici un ajutor omenesc.

“Si nou stim ca Dumnezeu nu asculta pe pacatosi” (31). Evreii spunînd mai înainte: “Cum poate un om pacatos sa faca asemenea minuni?” (16).. orbul se întareste pe judecata pe care au facut-o ei însisi, si le reaminteste lor cuvintele.

Aceasta credinta zice el, nu este comuna si mie si voua: ea este dreapta, ramîneti în ea. Remarcati bine prudenta lui; el are mereu minunea în gura sa, fiindca n-o putea nega; si pe aceasta îsi întareste judecata sa. Observati, dragii mei ascultatori, ca la început, cînd zice el: “Daca este un pacatos eu nu stiu”, el n-a spus-o pentru a arata o îndoiala reala? Departe de noi acest gînd; caci stia bine ca Iisus nu era . un pacatos.

Acum cînd timpul este potrivit si cînd poate sa vorbeasca în mod liber, vedeti în ce fel raspunde el: “Si noi stim ca Dumnezeu nu-i asculta pe pacatosi; ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu si face voia Lui, pe acela îl asculta” (31).

Prin aceste cuvinte, nu numai el Il apara pe Iisus, si-L arata lipsit de orice pacat, ci el dovedeste ca el este placut lui Dumnezeu, si ca el face lucrurile lui Dumnezeu.

Cum evreii spuneau ca ei Il cinstesc pe Dumnezeu, chiar pentru aceia adauga el: “Si face voia Lui”.

Nu este destul, zice el, sa cunosti pe Dumnezeu, ci trebuie sa faci si ceea ce porunceste El. Apoi înalta zicînd: “Niciodata nu s-a auzit sa fi deschis cineva ochii unui orb din nastere” (32). Daca recunoasteti ca Dumnezeu nu-i asculta pe pacatosi, Iisus facînd o minune si o asa minune, ca nimeni niciodata n-a facut una asemanatoare din propria voastra dovada se vede ca este evident si aratat ca Iisus i-a întrecut pe toti în virtute, si ca puterea sa este mai mult decît omeneasca.

Ce-i raspund ei lui? “In pacate te-ai nascut tot si tu ne înveti pe noi? Si l-au dat afara” (34). Atît cît se puteau ei lingusi ca orbul va nega, ei l-au privit ca pe un om vrednic de credinta, ca sa-l poata face sa vina înaintea lor de doua ori. Caci daca voi nu-l credeti vrednic de crezut, pentru ce-l întrebati de doua ori? Dar acest om spunînd adevarul cu îndrazneala si fara teama, în loc sa-i admire mai mult, el chiar atunci îl condamna.

Dar ce înseamna aceste cuvinte: “în pacate te-ai nascut tot”? Ca ei îi reproseaza boala lui dinainte, ca si cum ei i-ar zice: “Tu te-ai nascut în pacate din primii tai ani”: si ei îi fac aceasta mustrare ca si cum pentru aceia s-ar fi nascut el orb: judecata cu totul contrara adevarului si totodata nedreapta.

Pentru care voind Iisus Hristos sa-l mîngîie, zice: “Spre judecata am venit în lumea aceasta, pentru ca cel care nu vad sa vada, iar cei care vad sa fie orbi” (39).

“In pacate te-ai nascut tot”. Si ce a raspuns el? A spus el o parere care-i era proprie si particulara? Sau mai scurt nu este acesta sentimentul comun pe care l-a aratat el, zicînd: “Noi stim ca Dumnezeu nu-i asculta pe pacatosi”. N-a spus el simplu ceea ce ati spus voi însiva? “Si l-au dat afara”.

L-ati auzit voi bine pe acest predicator al adevarului, si n-ati recunoscut ca saracia lui n-a ars filozofia lui?

Remarcati cum a suferit el de la început batjocurile si injuriile?

Remarcati voi în ce fel si cu cîta putere a dat el marturie pentru adevar prin cuvintele sale si prin faptele sale?

Daca acest orb care nu l-a vazut pe Iisus Hristos a aratat atîta curaj si noi sa aratam taria noastra si curajul.

din “Comentar la Evanghelia de la Ioan”, Sfantul Ioan Gura de Aur

DUMINICA A II-A DUPÃ PAŞTI

PREDICĂ LA DUMINICA MIRONOSIŢELOR

De Sf. Ier. Nicolae Velimirovici

Iubirea celui viu pentru cel viu este minunată. Lumina soarelui nu este niciodată atât de minunată.

Iubirea celui viu pentru cel mort este minunată. Licărirea gingaşă a lunii pe oglinda lacului nu este niciodată atât de minunată.

Omul este măreţ atunci când cercetează pe cei vii; omul este mai mult decât măreţ atunci când se îngrijeşte de cei morţi.

Omul se îngrijeşte adesea de cei vii din iubirea de sine. Dar ce fel de iubire de sine poate fi atunci când omul poartă de grijă celor morţi? Poate să-l plătească cel mort, sau pot ei să-şi aducă recunoştinţa?

Unele animale îşi îngroapă morţii lor; dându-i pe ei mormântului, îi dau pe ei uitării. Dar atunci când omul cel viu îşi îngroapă mortul, cel viu îngroapă o parte din el împreună cu mortul şi se întoarce acasă aducând în sufletul său o parte din cel mort. Aceasta se face cu totul desluşit atunci când o rudenie îşi îngroapă o rudenie, şi un prieten îşi îngroapă un prieten.

O, groparilor, în câte morminte aţi fost voi deja îngropaţi, şi câte leşuri au viaţă în voi!

Moartea şi iubirea au o însuşire care este asemenea; ca şi iubirea, moartea lucrează o schimbare profundă în mulţi dintre cei care trec prin aceasta şi continuă să fie vii. După îngroparea copiilor săi, mama merge la mormintele copiilor ei. Cine merge acolo? Copiii din sufletul mamei, dimpreună cu mama, merg la morminte. În sufletul ei, mama trăieşte numai într-un ungher; tot restul sufletului este un palat pentru sufletele copiilor care au fost luaţi de la ea.

Tot la fel sufletul este cu Hristos, deşi într-o măsură cu mult mai mare. El făcea cercetări la marginile mormântului pentru ca oamenii, copiii Săi, să cunoască lărgimea palatului fără margini a Raiului.

Mama merge la mormintele copiilor, de parcă i-ar readuce la viaţă în sufletul ei, ca să-i răscumpere cu lacrimile ei, ca să-i miluiască pe ei prin gândurile ei. Iubirea mamei îi izbăveşte pe copiii ei de pieire şi stricăciune în lumea aceasta, măcar pentru o vreme.

Domnul, umilit şi scuipat, a fost biruitor, plecându-Se Crucii şi Mormântului, înviind cu adevărat întreaga omenire prin iubirea Sa, şi mântuind pe toţi oamenii pentru vecie de la pieire şi stricăciune. Lucrarea lui Hristos este nespus mai mare decât lucrarea oricărei mame din lume, iubirea Lui pentru oameni fiind cu mult mai mare decât iubirea oricărei mame din lume pentru copiii ei.

Cu toate că mama varsă întotdeauna lacrimi din marea ei iubire şi durere, îi mai rămân lacrimi pe care le ia cu ea atunci când ea însăşi pogoară în mormânt. Cu toate acestea, Domnul Iisus a vărsat toate lacrimile Sale pentru copiii Săi, până la ultima lacrimă – şi tot sângele Său până la ultima picătură. O, păcătosule, niciodată nu se vor mai vărsa pentru tine lacrimi de mai mare preţ, nici viu nici mort. Niciodată mama, sau femeia bărbatului, sau copiii, sau ţara, nu va plăti pentru tine mai mult decât a plătit Mântuitorul Hristos.

O, omule sărman şi singur – nu spune: cine va plânge pentru mine când voi muri? Cine va plânge peste trupul meu cel mort? Iată, Domnul Hristos a plâns pentru voi şi peste voi, atât în viaţă cât şi în moarte, cu inima mai plină decât a propriei voastre mame.

Nu este potrivit să chemaţi morţii pentru care a suferit şi a murit Hristos, în iubirea Sa. Ei sunt vii întru Domnul Cel viu. Noi toţi vom cunoaşte aceasta desluşit când Domnul va intra în mormântul lumii acesteia pentru ultima oară, şi când trâmbiţele vor suna.

Iubirea mamei nu poate face deosebire între copiii ei cei morţi şi cei vii. Cu atât mai mult nu poate face deosebire iubirea lui Hristos. Domnul este mult mai pătrunzător decât soarele: El vede sfârşitul care se apropie, al celor care se află în viaţă pe pământ, şi mai vede şi începutul vieţii pentru cei care se mută la odihnă. Pentru Cel care a făcut pământul din nimic, şi trupul omului din ţărână, mormântul omului nu este la fel, fără nici un fel de deosebire, fie că este din pământ sau din trup. Grânele care se află pe câmp sau care sunt adăpostite în hambar – sunt deosebite între ele pentru gospodarul care se gândeşte la grâne în amândouă împrejurările, iar nu la paie sau la hambar? Dacă oamenii se află în trup sau în pământ – ce deosebire poate să fie pentru Gospodarul sufletelor oamenilor?

Venind pe pământ, Domnul a făcut două vizite oamenilor: prima a făcut-o celor vii din mormântul trupului şi a doua a făcut-o celor din mormântul pământului. El a murit pentru a-i vizita pe copiii Săi cei morţi. Ah, este foarte adevărat că mama moare când ea merge la mormintele copiilor ei!

Grija pentru morţi este numai grija lui Dumnezeu; tot restul este bucuria lui Dumnezeu. Dumnezeu nu-şi face griji pentru îngerii fără de moarte; El se veseleşte întru îngerii Lui, tot aşa cum şi ei se veselesc întru El. Cu toate acestea, El se îngrijeşte continuu de felul în care să dea învierea oamenilor. De aceea, El vizitează continuu mormintele oamenilor, atât cele mişcătoare (ale trupului) cât şi cele nemişcătoare (ale pământului), împreună cu sfinţii Săi îngeri. Dumnezeu Îşi face mari griji pentru cei morţi; nu pentru că nu-i poate aduce la viaţă ci pentru că nu toţi morţii vor să fie înviaţi. Oamenii îşi nu primesc propriul lor bine: pentru aceasta Îşi face Dumnezeu griji foarte mari.

O, ce veselie mare se face în cer atunci când un mort vine la viaţă, atunci când un păcătos se pocăieşte! Un păcătos pocăit – care este acelaşi lucru cu omul care a murit în suflet şi a venit din nou la viaţă – dă lui Dumnezeu bucurie mai mare decât nouăzeci şi nouă de îngeri care nu au nevoie de pocăinţă. “Că aşa şi în cer, va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15:7).

Cât de înălţătoare este grija pentru morţi! Îngerii lui Dumnezeu împărtăşesc grija lui Dumnezeu îngrijindu-se de noi în această vale a morţii. Îngrijindu-ne de morţi, împărtăşim şi noi grija lui Dumnezeu, şi în felul acesta ne facem prietenii şi împreună lucrătorii lui Dumnezeu.

Dar atunci când Domnul şi Dumnezeul nostru moare ca om, doborât de păcatele oamenilor, cine are grijă de El mort, dintre toţi cei pentru care El S-a îngrijit dintru întreaga veşnicie? Cine pogoară în mormântul Lui? Femeile. Nu fiecare şi nu toate femeile, ci femeile mironosiţe, ale căror suflete fuseseră unse cu mir de către iubirea fără de moarte a Domnului nostru Iisus Hristos. Sufletele lor s-au umplut de mireasma credinţei şi a iubirii, şi de aceea ele şi-au umplut mâinile cu uleiuri mirositoare şi au pornit către mormânt, ca să ungă trupul lui Hristos.

Pericopa Evanghelică de astăzi vorbeşte despre aceasta: despre grija pentru Cel Unul Fără de Moarte care se află în stare de moarte, pe care o au cei pentru care învăţătura lui Hristos le dăduse viaţă.

La vremea aceea „venind Iosif din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind”, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Se mai afla şi un alt om mare care venise din Arimateea, sau Ramataim, pe Muntele Efraim: Proorocul Samuel (I Regi 1:1).

Acest Iosif este pomenit de către toţi cei patru Evanghelişti, mai ales în legătură cu îngroparea Domnului celui mort. Ioan îl numeşte pe el ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns (Ioan 19:38); Luca îl numeşte bărbat bun şi drept (23:50), Matei îl numeşte om bogat (27:57). (Evanghelistul nu-l numeşte bogat din îngâmfare, pentru a arăta că Domnul avea printre ucenicii Săi şi oameni bogaţi, “ci pentru a arăta cum s-a făcut că el a putut să ia trupul lui Iisus de la Pilat. Pentru un om sărac sau necunoscut nu s-ar fi putut să pătrundă până la Pilat, reprezentantul puterii romane.” – Ieronim: “Comentariu la Matei”.)

El era nobil în suflet: el avea frică de Dumnezeu şi aştepta Împărăţia lui Dumnezeu. Pe lângă trăsăturile sale duhovniceşti de mare preţ, Iosif mai era şi bogat cu stare bună. Marcu şi Luca îl numesc sfetnic. Atunci, el era unul dintre bătrânii poporului, ca şi Nicodim. Ca şi Nicodim, el Îl preţuia în ascuns pe El şi era ucenicul lui Iisus Hristos. Dar, deşi aceşti doi bărbaţi erau următori ascunşi ai învăţăturii lui Hristos, totuşi ei s-au aşezat înaintea primejdiei rămânând împreună cu Hristos. Nicodim i-a întrebat odată pe cârmuitorii iudei cu feţele lor înveninate, când aceştia căutau o pricină pentru ca să-L ucidă pe Hristos: “Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi?” (Ioan 7:51).

Iosif din Arimateea s-a aşezat în faţa unei primejdii şi mai mari, gândindu-se să ia trupul Domnului atunci când ucenicii Săi cei cunoscuţi fugiseră şi se împrăştiaseră, şi atunci când lupii iudei, ucigând Păstorul, puteau în orice clipă să se năpustească asupra oilor. Evanghelistul foloseşte cuvântul “cutezând” ca să arate că Iosif făcea ceva primejdios. Atunci, el avea nevoie de mai mult decât curaj; el avea nevoie de cutezanţă ca să meargă la reprezentantul lui Cezar şi să ceară trupul unuia ucis pe cruce. Dar Iosif, după cum spune Nichifor, “în măreţia sufletului său, a lăsat frica şi s-a descotorosit de toată slugărnicia, dând pe faţă că este ucenic al lui Iisus Hristos.”

„Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. Şi aflând de la sutaş”, a dăruit lui Iosif trupul. Pilat cel prrcaut, neîncrezător, este tipul acela de căpetenie care stăpâneşte prin putere, şi prin putere se desprinde de alţii. Lui nu-i venea să creadă nici măcar un cuvânt al unui om nobil ca Iosif. Poate că într-adevăr era greu de crezut că Cel pe care numai în noaptea dinainte Îl osândise la răstignirea pe cruce, Îşi dăduse deja ultima suflare pe Cruce. Pilat s-a arătat un adevărat reprezentant al puterii statului roman: el l-a crezut mai degrabă pe sutaşul pe care îl însărcinase să stea de pază pe Golgota decât pe un bătrân ales al poporului. Pilat a împlinit cererea lui Iosif numai atunci când sutaşul a încuviinţat “oficial” vestea lui Iosif.

„Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.” Alt Evanghelist spune că acesta era mormântul lui Iosif – şi L-a pus în mormântul nou al său (Matei 27:60) în care nu mai fusese nimeni îngropat (Ioan 19:41), ca să se împlinească cuvintele proorocului Isaia: “cu cei făcători de rele, după moartea Lui” (53:9).

Când ne răstignim mintea faţă de lume şi o îngropăm într-o inimă readusă la viaţă, ca într-un mormânt, atunci mintea noastră va veni la viaţă şi va învia tot omul lăuntric.

Un mormânt nou, pecetluit, o piatră mare prăvălită la intrare, un ostaş care stă de pază lângă el – ce înseamnă toate astea? Toate aceste măsuri pline de mare grijă, au fost alese prin înţelepciunea rânduielii lui Dumnezeu, pentru ca prin acestea, să se închidă gurile tuturor necredincioşilor care încearcă să dovedească faptul că Hristos ori n-a murit, ori n-a înviat, ori că trupul Său a fost furat. Dacă Iosif nu ar fi cerut trupul mort de la Pilat; dacă căpetenia gărzilor nu ar fi dat mărturie despre moartea lui Hristos; dacă trupul nu ar fi fost îngropat şi pecetluit în faţa prietenilor şi vrăjmaşilor lui Hristos, s-ar fi putut spune că, de fapt, Hristos nu murise, ci că se aflase numai în stare de comă şi apoi Şi-a recăpătat cunoştinţa (aşa cum au afirmat mai recent Schleiermacher şi alţi protestanţi).

Dacă mormântul nu ar fi fost închis şi pecetluit cu o piatră mare, dacă nu ar fi fost păzit de către ostaşi, s-ar fi putut spune că era adevărat faptul că Hristos murise şi fusese îngropat, dar că El fusese furat din mormânt de către ucenicii Săi. Dacă nu ar fi fost un mormânt cu totul nou, s-ar fi putut spune că nu Hristos era cel care a înviat ci vreun alt mort, care fusese îngropat mai dinainte. Şi astfel toate măsurile de pază care s-au luat de către iudei pentru a ascunde adevărul, au sprijinit adevărul, prin rânduiala lui Dumnezeu.

Iosif a înfăşurat trupul Domnului în „giulgiu curat de in” (Matei 27:59), şi L-a pus în mormânt. Dacă noi vrem ca Domnul să învie din morţi în noi, atunci noi trebuie să-L păstrăm în trupul nostru curat, neprihănit – căci inul curat înseamnă un trup curat. Trupul care se necurăţeşte prin patimi şi pofte nu este locul în care Domnul va învia din morţi şi va fi viu.

Evanghelistul Ioan întregeşte chipul dat de către ceilalţi Evanghelişti, spunând că a venit şi Nicodim la mormântul lui Hristos „aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă” şi aloe. Au luat deci trupul lui Iisus (adică Iosif dimpreună cu Nicodim) şi” l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei” (19:39-40).

O, aceşti bărbaţi binecuvântaţi, care cu atâta curaj, grijă şi iubire au luat preacuratul trup al Domnului şi l-au pus în mormânt! Ce exemplu minunat este acesta pentru toţi cei care Îl iubesc pe Domnul! Şi cât de cumplit s-au osândit acei preoţi şi mireni care, ruşinându-se înaintea lumii, se apropie de sfântul potir cu nebăgare de seamă şi fără de iubire, ca să primească în ei preasfântul şi de viaţă dătătorul Trup şi Sânge al Domnului – al Domnului Celui înviat şi viu.

Dar Iosif şi Nicodim nu au fost singurii prieteni ai lui Hristos care au putut, cu proprii lor ochi, să vadă şi să cerceteze că El a murit şi a fost îngropat. Grija lor pentru Domnul cel mort era atât fapta iubirii pentru Învăţătorul şi Prietenul cel mult iubit cât şi o datorie pe care omenirea le-a lăsat-o lor, pe care ei să o pună în lucrare faţă de Cel Unul care a suferit pentru dreptate. Dar iată că privind mormântul, alte două suflete pline de iubire cercetau cu mare atenţie ceea ce făceau Iosif şi Nicodim, pregătindu-se pentru o lucrare a preacuratei iubiri faţă de Domnul – două femei mironosiţe: Maria Magdalena şi Maria mama lui Iosif!

Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosif, priveau unde L-au pus. Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Întâi sunt pomenite două femei şi apoi trei. Două fuseseră de faţă la toate cele ce se întâmplaseră Domnului pe Golgota. Ele au văzut cum ucenicii cei ascunşi ai lui Hristos au coborât trupul cel mort de pe Cruce; ele au văzut toate cele ce s-au făcut cu trupul mort după aceasta şi, ceea ce a fost cel mai important pentru ele, ele au văzut mormântul în care fusese pus trupul. O, cu câtă bucurie s-au grăbit ele ca să dea ajutor lui Iosif şi lui Nicodim ca să spele sângele de pe trup, ca să închidă şi să curăţească rănile, ca să netezească părul Lui, ca să aşeze mâinile Lui în formă de cruce, ca să înfăşoare pânză în jurul capului Lui cu mare grijă şi să învelească trupul Lui în giulgiu de in! Dar făcând aceasta, ei nu împlineau nici un obicei nici o regulă cu ajutorul bărbaţilor. Ei se vor întoarce mai târziu, ca să facă totul singuri, şi mai ales ca să ungă trupul Domnului cu miresme. Împreună cu ei, a venit mai târziu cea de a treia purtătoare de mir, prietena lor. Duhul lui Dumnezeu i-a adunat pe toţi împreună în prietenie mare.

Cine erau aceste femei? Pe Maria Magdalena am cunoscut-o deja. Ea este acea Marie pe care Domnul a vindecat-o, scoţând din ea şapte diavoli. Maria, mama lui Iosif şi Maria, mama lui Iacov erau, potrivit Părinţilor, una şi aceeaşi persoană. Salomeea era femeia lui Zevedeu, mama Apostolilor Iacov şi Ioan. Ce deosebire era între aceste femei şi Eva! Din iubire, aceste femei se grăbeau să dea ascultare trupului mort al Domnului, pe când Eva nu L-a ascultat pe Domnul Cel viu. Ele făceau ascultare pe Golgota, la locul săvârşirii uciderii, vărsării de sânge şi răutăţii, pe când Eva a fost neascultătoare în Rai.

„Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt”. Toţi Evangheliştii sunt de acord că era prima zi a săptămânii, ziua Învierii Domnului, ziua care a urmat sâmbetei, aşa cum spune Evanghelistul Marcu: „Şi după ce a trecut ziua sâmbetei …”

Toţi Evangheliştii sunt de acord cu aceasta: că Domnul a înviat în zorii zilei de Duminică. Ei mai sunt de acord cu faptul că femeile au venit la mormântul Domnului dis-de-dimineaţă. În Evanghelia sa, Marcu pare să fi mers puţin mai în urmă când spune: la răsăritul soarelui. Este foarte probabil că femeile au venit la mormânt de mai multe ori, atât din iubire pentru Omul cel mort cât şi din frică de vrăjmaşii obraznici ai lui Hristos care ar putea pângări în vreun fel mormântul şi trupul. (”Ele au venit cu nerăbdare, nevrând să lase mormântul Domnului pentru multă vreme singur” – Ieronim: “Comentariu la Matei”.)

Se poate ca Marcu să nu se gândească aici la “soare” ca la soarele cel materialnic, ci chiar la Domnul, potrivit cuvintelor proorocului care spune: “Soarele Dreptăţii va răsări” (Maleahi 4:2), gândindu-se la Mesia. Soarele Dreptăţii răsărise deja din întunericul adâncului la ora aceea devreme, când au venit la mormânt mironosiţele. Fiindcă Soarele acesta strălucea mai înaintea soarelui care fusese făcut la prima zidire a lumii, aşa că acum, la cea de a doua zidire, la reînoirea lunii, Acesta strălucea peste istoria omenirii mai înainte ca soarele cel materialnic să strălucească peste natura pământească.

„Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” Aceasta vorbeau Femeile Mironosiţe urcând pe Golgota, necăutând nimic neaşteptat. Mâinile femeilor nu aveau destulă putere ca să rostogolească piatra de la intrarea mormântului, pentru că aceasta era foarte mare. Sărmanele femei! Ele nu şi-au amintit că se grăbiseră cu ostenire şi râvnă către mormânt, pe când Domnul se mai afla în viaţa pământească. În Betania, la cina din casa lui Simon leprosul, o femeie turnase mir de nard de mare preţ pe capul lui Hristos: Atoatecunoscătorul, Domnul nostru, a spus la vremea aceea despre această femeie: “Ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea” (Matei 26:12).

El cunoştea limpede, mai dinainte, că trupul Său, nu va mai primi în moarte o altă ungere cu mir. Vă puteţi întreba: atunci de ce a îngăduit Rânduiala lui Dumnezeu ca aceste femei evlavioase să primească dezamăgire atât de amară? Pentru a cumpăra mir de mare preţ, ca să vină cu frică în noaptea întunecată şi fără de somn la mormânt şi să nu săvârşească fapta plină de iubire pentru care ele se jertfiseră atât de mult? Dar Dumnezeu nu le-a răsplătit ostenelile într-un chip negrăit de bogat, dându-le pe Dumnezeul Cel viu – în locul trupului mort?

Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat.

Venind împreună cu oamenii săi la Marea Roşie, Moise s-a aflat în mare greutate: cum să croiască o cale acolo unde nu se afla nici una. Şi atunci când el a strigat la Dumnezeu, marea s-a împărţit în două, şi calea s-a deschis de îndată. Aceasta se întâmplă acum cu femeile mironosiţe. Fiind foarte preocupate, că cine ar rostogoli piatra pentru ele, acestea se uitau, şi au văzut că piatra fusese rostogolită, şi au coborât în mormânt fără întârziere. Dar unde se aflau strajele care păzeau mormântul? Nu erau aceştia o piedică mai mare în intrarea lor în mormânt decât piatra cea mare şi grea care se afla la intrare?

La vremea aceea, santinela, fie că era pe jumătate mort de frică, fie că fugise deja în cetate, ca să grăiască cu bâlbâială bărbaţilor, ceea ce de la strămoşul nostru Adam încoace, urechile omeneşti nu mai auziseră niciodată. La mormânt nu era nimeni care să-i oprească, şi la intrare nu se afla nimeni şi nimic. Dar, în mormânt, se afla cineva, şi înfăţişarea lui era „ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada” (Matei 28:3).

Părea să fie un tânăr; de fapt, un înger al lui Dumnezeu. Femeile s-au înfricoşat „şi şi-au plecat feţele la pământ „(Luca 24:5), căci era înspăimântător să priveşti înfăţişarea vestitorului lui Dumnezeu din cealaltă lume, vestitorul celor mai neaşteptate şi de bucurie îmbelşugate veşti de pe pământ, de la căderea omului în păcat, şi omul a început să se hrănească cu cele pământeşti. Nu există nici o împotrivire între cele grăite de Evanghelistul Matei, precum că un înger al lui Dumnezeu şedea pe piatra care fusese rostogolită de la intrarea mormântului; şi cele grăite de Evanghelistul Marcu, potrivit cărora, îngerul se afla în interiorul mormântului.

Femeile puteau să-l fi văzut mai întâi pe înger pe piatră, şi apoi să-i fi auzit glasul în interiorul mormântului. Îngerul nu este trupesc şi nemişcător: în orice clipă el se poate arăta acolo unde doreşte. Credinciosul nu trebuie să se întristeze nici de faptul că Luca pomeneşte de doi îngeri, iar Marcu şi Matei de unul singur. Când S-a născut Domnul în Betleem, s-a arătat îndată un înger printre păstori, „şi ei s-au înfricoşat cu frică mare” (Luca 2:9). Îndată după aceea, deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească (2:13). Cete de îngeri ai Domnului trebuie să se fi aflat şi pe Golgota la Învierea Domnului. Atunci, cum poate fi de mirare faptul că femeile mironosiţe au văzut o dată un înger şi altă dată doi îngeri?

Iar el le-a zis: „Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus”. Îngerul strălucitor al lui Dumnezeu potoleşte mai întâi frica şi groaza femeilor, pentru a le pregăti pentru vestea cea neaşteptată a Învierii Domnului. Mai întâi femeile au fost uimite să vadă mormântul deschis, şi apoi s-au umplut de înfricoşare aflând în interiorul mormântului, nu pe Cel pe care Îl căutau, ci pe cineva la care nu se aşteptau.

De ce vorbeşte îngerul precis: “Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit?” Pentru ca să nu fie nici un fel de îndoială sau nedumerire despre Cel care înviase. Îngerul vorbeşte foarte lămurit atât pentru femei, cât şi pentru toate veacurile şi neamurile viitoare. Îngerul are acelaşi scop, şi atunci când le arată mormântul gol: “Iată locul unde L-au pus.”

Era de prisos să spună aceasta femeilor, care văzuseră cu ochii lor ceea ce le spunea îngerul, dar nu era acelaşi lucru pentru întreaga omenire, pentru care Domnul murise şi înviase. “A înviat! Nu este aici.” Vestitorul cel ceresc rosteşte veştile cele mai mari din întreaga istorie a omenirii în chipul cel mai scurt şi mai simplu cu putinţă: “A înviat! Nu este aici.” Pentru cetele de îngeri nemuritori, moartea Domnului era mai uimitoare decât Învierea Lui. Pentru oamenii cei muritori, situaţia era inversă.

După aceasta, îngerul a spus femeilor să vestească aceste ştiri de bucurie Apostolilor “şi lui Petru”. De ce “şi lui Petru”? Cu siguranţă este aceasta, pentru că Petru se simţea cu mult mai nelămurit decât ceilalţi ucenici. Conştiinţa lui trebuie să-l fi chinuit pentru că se lepădase de Domnul de trei ori, şi în cele din urmă fugise de El.

Râvna Apostolului Ioan, dimpreună cu care Petru stătuse cel mai aproape de Domnul, trebuie să-i fi ascuţit şi mai mult conştiinţa lui Petru. Ioan nu fugise, ci rămăsese sub Crucea Domnului Său răstignit. Pe scurt, Petru trebuie să se fi simţit vânzător al Domnului, şi trebuie să fi fost foarte neliniştit în preajma Apostolilor, mai ales în preajma Preasfintei Maici a Domnului. Numele lui Petru înseamnă “piatră”, dar credinţa lui nu era tare ca piatra. Şovăiala şi sfiiciunea l-au făcut să se nesocotească în proprii săi ochi. El trebuia aşezat pe picioarele sale şi să-şi aibă demnitatea sa ca om şi Apostol rezidit. Din iubirea Sa de oameni, Domnul a făcut aceasta acum, şi de aceea îngerul a pomenit cu osebire numele lui Petru.

De ce a vorbit îngerul despre arătarea Domnului în Galileea, şi nu despre arătarea lui de mai înainte în Ierusalim şi în preajma Ierusalimului? “Acolo Îl veţi vedea pe El, aşa v-a spus El” (cf. Marcu 14:28). Fiindcă Galileea era mai păgână decât Iudeea, şi astfel a vrut Domnul să se înfăţişeze acolo, ca să arate ucenicilor Săi calea Evangheliei Sale, locul principal al lucrării Apostolilor în zidirea Bisericii lui Dumnezeu.

De asemenea, fiindcă El li S-a arătat acolo, nu cu frica sub care trăiau în Ierusalim, ci întru libertate; nu întru întunericul nopţii sau în amurg ci întru toată lumina zilei, aşa ca să nu se spună că frica are ochii mari, şi că aflându-se sub povara fricii şi a spaimei, ucenicii L-au văzut pe Domnul viu în Ierusalim. În cele din urmă, îngerul lui Dumnezeu a vorbit despre arătarea Domnului în Galileea, păstrând sub tăcere cu înţelepciune arătarea Lui în Ierusalim, pentru a smulge armele din mâinile necredincioşilor celor răi, care altfel ar fi spus că ucenicii văzuseră o nălucă la ideea îngerului: adică, ei L-au văzut pe El pentru că sufletele lor erau în agitate, aşteptând să-L vadă. (Nichifor spune: “De ce vorbeşte îngerul tocmai despre arătarea Sa în Galileea?

Pentru că arătarea Sa în Galileea era cea mai limpede şi cea mai însemnată: acolo, Domnul nu S-a arătat într-o casă cu uşile închise, ci pe munte, în chip văzut pentru toţi. Văzându-L acolo, ucenicii I-au dat Lui slavă; acolo li S-a arătat Domnul, cu o mare descoperire a puterii dată Lui de la Tatăl, spunând: “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ” (Matei 28:18).) “După învierea Mea, voi merge mai înainte de voi în Galileea” (Marcu 14:28), a spus Domnul. Adică: Ca Biruitor, voi merge înaintea voastră în lumea păgână, şi voi – urmaţi-Mă. Şi oriunde vă îndeamnă Duhul să propovăduiţi, gândiţi-vă că Eu Mă aflu în faţa voastră – şi Eu voi merge înaintea voastră, ca să vă deschid calea.

„Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau”.

Se aflau în cer sau pe pământ? Cu cine vorbeau ele? Ce auziseră ele? Oamenii nu visează asemenea lucruri; şi acesta nu era vis ci adevăr: din tot ceea ce se întâmplase, se desluşeşte prea lămurit că acesta era adevărul. O, acea cutremurare şi frică binecuvântată care cade asupra omului când cerurile sunt deschise pentru el şi el aude glas de bucurie din ţara sa adevărată, fără de moarte şi mult slăvită!

Nici cel mai mărunt lucru nu vede vreunul dintre îngerii nemuritori ai lui Dumnezeu; nici nu se aude glasul care slobozeşte din buzele cele fără de moarte. Este mai îndurător să vezi faţa şi să auzi urletul întregii lumi muritoare, stricăcioase decât să vezi faţa şi să auzi glasul celor fără de moarte, care au fost zidiţi înaintea lumii, şi a căror frumuseţe şi tinereţe este mai minunată decât zorii primăverii.

Când Proorocul Daniel, omul lui Dumnezeu, a auzit glasul îngerului, el a spus despre sine: „şi n-a rămas în mine putere, faţa mea şi-a schimbat înfăţişarea, strigându-se, şi nu mai aveam vlagă … eu am căzut înmărmurit cu faţa la pământ „(Daniel 10:8-9). Atunci, cum să nu se cuprindă de frică şi cutremur aceste femei slabe? Cum să nu fugă ele de la mormânt? Cum să poată deschide gura şi să grăiască? Unde să se afle cuvintele care să spună ceea ce văzuseră? O, Doamne, de negrăit prin cuvânt este slava Ta cea minunată! Noi, oamenii cei muritori, spunem aceasta mai lesnicios în tăcere şi cu lacrimi decât cu limbile noastre.

„Şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.” Ele nu au spus nimic nimănui pe cale; nici unuia dintre vrăjmaşii şi vărsătorii de sânge ai lui Hristos, împreună cu care se amesteca întregul Ierusalim. Dar, desigur că ele au spus Apostolilor. Ele nici măcar nu cutezau, nici nu erau în stare să vorbească atunci când le poruncise îngerul cel fără de moarte. Cum să nu poată împlini ele porunca lui Dumnezeu? Atunci, este limpede că femeile au spus numai celor cărora le era de trebuinţă (vezi Luca 24:10), şi iarăşi, că ele nu au vorbit celor care nu trebuiau să ştie şi de care le era frică.

Astfel, s-a sfârşit mergerea femeilor mironosiţe la mormântul lui Hristos în dimineaţa Învierii.

Femeile mironosiţe au venit cu miruri, cu care voiau să-L ţină pe El departe de stricăciune, pe Cel care păstrează cerurile de şubreziciune, şi cu care ele doreau să-L ungă pe Cel de la care cerurile îşi iau mireasma!

O, Doamne Preaînmiresmate, singura mireasmă a fiinţei omeneşti şi a istoriei omeneşti; cât de minunat ai răsplătit Tu aceste suflete cinstite şi credincioase care nu Te-au uitat pe Tine mort în mormântul Tău! Tu le-ai făcut pe femeile mironosiţe vestitoarele veştii Învierii şi slavei Tale! Ele nu Ţi-au uns cu mir trupul Tău cel mort, dar Tu le-ai uns sufletele lor vii cu uleiul bucuriei. Cei care plângeau mortul au ajuns rândunelele unei primăveri noi. Cei care au plâns la mormântul Tău au ajuns sfinţi în Împărăţia Ta cea cerească.

Cu rugăciunile lor, Dumnezeule Cel înviat, miluieşte-ne şi mântuieşte-ne pe noi, ca să Te slăvim pe Tine, dimpreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh – Treimea Cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea, şi-n vecii vecilor. Amin.

Din mununile Sf. Ier. Ioan Maximovici

Scăpare de cancer

Din cartea
„Fericitul Ioan Maximovici, viaţa şi minunile”,
De Pr. Serafim Rose şi Pr. Gherman Podmoşenski
Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

 
Nu ştiu despre Vlădica Ioan decât ce am citit în revista dumneavoastră. Anul trecut, după 20 octombrie, mama era în spital cu o durere mare în stomac. Eram foarte supărată, temându-mă să nu aibă cancer; şi apoi, în noaptea dinaintea zilei când doctorul trebuia să-mi comunice rezultatul analizelor, am avut un vis. O mulţime de oameni erau adunaţi în jurul unei biserici mari, albe, cu turle ruseşti. Un bătrân îmbrăcat în alb a ieşit de acolo cu o cârjă în mână şi a traversat strada, venind drept spre mine şi spre mama. Când a ajuns la noi mi-am dat seama, din fotografii, că era Vlădica Ioan. Ne-a binecuvântat pe mama şi pe mine şi apoi imediat m-am trezit. Nu mai eram mâhnită din cauza mamei. După cum s-a dovedit, avea un ulcer care s-a vindecat repede. Acum mă gândesc adesea la Vlădica.

Tamara Hurt

Sarnia, Ontario, Canada

25 iulie 1975

 

Nota editorului: In articolele privitoare la Arhiepiscopul Ioan publicate de Episcopul Sava în Or-thodox Russia sunt mai multe vise asemănătoare cu acesta şi Episcopul Sava face o observaţie însemnată după ce descrie unul dintre vise: „Putem lua drept adevărat acest vis, căci Sfântul Varsanufie cel Mare scrie că, dacă cineva vede în vis crucea, acesta este semn că visul este de la Dumnezeu, de vreme ce satana nu poate reprezenta crucea. Desigur, şi alte vise pot fi de la Dumnezeu, însă nu avem un semn atât de sigur că un vis este de la Dumnezeu ca atunci când vedem semnul crucii. Iar dacă visul este de la Dumnezeu, trebuie să avem grijă, spune Sfântul Varsanufie, să nu-l interpretăm greşit, căci aici satana ne poate înşela.” (Orthodox Russia, nr. 3 din 1967). Faptul că Vlădica Ioan a făcut semnul crucii (când binecuvânta) în acest vis şi prin acesta a dăruit pace sufletească arată că şi acest vis este de la Dumnezeu şi că a fost o arătare de-a lui Vlădica, dăruită prin har, pentru o persoană care îl cinsteşte.

HRISTOS A INVIAT!

HRISTOS A INVIAT! 

De este cineva credincios si iubitor de Dumnezeu, sa se bucure de acest Praznic frumos si luminat.

De este cineva sluga inteleapta, sa intre, bucurandu-se, intru bucuria Domnului sau.

De s-a ostenit cineva postind, sa-si ia acum rasplata.

De a lucrat cineva din ceasul cel dintai, sa-si primeasca astazi plata cea dreapta.

De a venit cineva dupa ceasul al treilea, multumind sa praznuiasca.
De a ajuns cineva dupa ceasul al saselea, sa nu se indoiasca nicidecum, caci cu nimic nu va fi pagubit.

De a intarziat cineva pana in ceasul al noualea, sa se apropie, nicidecum indoindu-se.

De-a ajuns cineva abia in ceasul al unsprezecelea, sa nu se teama din pricina intarzierii, caci darnic fiind Stapanul, primeste pe cel din urma ca si pe cel dintai, odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas ca si pe cel ce a lucrat din ceasul dintai; si pe cel din urma miluieste si pe cel dintai mangaie; si acelui plateste, si acestuia daruieste; si faptele le primeste; si gandul il tine in seama, si lucrul il pretuieste, si vointa o lauda.

Pentru aceasta, intrati toti intru bucuria Domnului nostru: si cei dintai si cei de-al doilea luati plata.

Bogatii si saracii, impreuna bucurati-va.

Cei ce v-ati infranat si cei lenesi, cinstiti ziua.

Cei ce ati postit si cei ce n-ati postit, veseliti-va astazi.

Masa este plina, ospatati-va toti. Vitelul este mult, nimeni sa nu iasa flamand.

Gustati toti din ospatul credintei: impartasiti-va toti din bogatia bunatatii.

Sa nu se planga nimeni de lipsa, ca s-a aratat imparatia cea de obste.

Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate ca din mormant, iertare a rasarit.

Nimeni sa nu se teama de moarte, ca ne-a izbavit pe noi moartea
Mantuitorului; si a stins-o pe ea cel ce a fost tinut de ea.

Pradat-a iadul, Cel ce s-a pogorat in iad; umplutu-l-a de amaraciune fiindca a gustat din Trupul Lui. Si aceasta mai inainte intelegand-o, Isaia a strigat: Iadul s-a amarat intampinandu-Te pe Tine jos: amaratu-s-a ca s-a stricat.

S-a amarat ca a fost batjocorit; s-a amarat ca a fost omorat, s-a amarat ca s-a surpat, s-a amarat ca a fost legat.

A prins un trup si de Dumnezeu a fost lovit.

A prins pamant si s-a intalnit cu cerul.

A primit ceea ce vedea si a cazut prin ceea ce nu vedea.

Unde-ti este moarte, boldul?

Unde-ti este iadule, biruinta?

Inviat-a Hristos si tu ai fost nimicit.

Sculatu-s-a Hristos si au cazut diavolii.

Inviat-a Hristos si se bucura ingerii.

Inviat-a Hristos si viata stapaneste.

Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in groapa; ca Hristos sculandu-Se din morti, incepatura celor adormiti S-a facut.

Lui se cuvine slava si stapanire in vecii vecilor. Amin!

Cuvant de invatatura al celui intre sfinti Parintelui nostru Ioan Gura
de Aur in sfanta si luminata zi a slavitei si mantuitoarei Invieri a
lui Hristos, Dumnezeul nostru

Apărătorul Ortodoxiei tradiţionaliste din România – Sf. Ier. Glicherie Mărturisitorul

CINSTIREA SF. IER GLICHERIE

Scris de Pr. Veniamin Ilie

Moaştele Sf. Ier. Glicherie - În Paraclisul de la Brăila

După cum spune Psalmistul „Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi” (Psalmul 67, 36), aşa şi este! Unul dintre Sfinţii contemporani ai României tradiţionale, este Sf. Ier. Glicherie Mărturisitorul, precum şi Sf. Ieroschimonah Ioan Iacob de la Neamţ, care s-au nevoit şi au dus o viaţă destul de strâmtorată datorită voturilor monahale şi mai ales din pricina prigonirii lor de către autorităţile statului, abia prins în ghearele temutului regim comunist. Sfântul Ioan Iacob povestea ucenicului său cum îi smulgeau firele de păr din barbă cu un cui, pentru a-l obliga să primească noul calendar; dar, până la urmă a reuşit să plece din România, la Ierusalim, care era una dintre Patriarhiile mari ce refuzase schimbarea calendarului şi nega tainele şi comuniunea cu cei ce primiseră această inovaţie papistăşească. De asemenea, Patriarhia Ierusalimului, trebuie amintit faptul că, ani buni nu a primit nici un cleric din Patriarhia Română să slujească la Ierusalim, până când au reuşit ecumeniştii să acapareze prin impunere a guvernului, şi acest tărâm sfinţit de viaţa şi pastoraţia Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Mă voi opri asupra persoanei Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul. Această personalitate rară şi deosebit de importantă în istoria Bisericii, mai exact a secolului XX, a fost firul de păr de care s-a ţinut Ortodoxia în cele mai grele timpuri, când papalitatea şi statul ateu impunea catolicizarea întregii Europe şi nu numai. În România, procesul de „catolicizare” a Bisericii Ortodoxe Autocefale Româneşti începe abia în perioada de domnie a lui Al. Ioan Cuza. Să nu uităm şi perioada anilor 1700 când Ardealul a fost maltratat şi obligat cu sălbăticie să se închine Romei şi scaunului eretic-papistăşesc de la Vatican. Revenind la istoria Bisericii Ortodoxe dincolo de Ardeal, din ţara Românească şi Moldova, perioada lui Cuza a reprezentat prima atestare a faptului că în Sinodul Român erau infiltraţi deja „agenţi” ai Vaticanului, care încercau sub orice formă adoptarea unor obiceiuri şi căi de compromis aduse de la Roma. Atunci, guvernul a organizat Sinod şi a cerut schimbarea calendarului. Sfântul Calinic de la Cernica a fost principalul factor ce a împiedicat adoptarea calendarului. El şi alţi 2 Episcopi din Sinod au fost singurii ce nu au acceptat ca Biserica Ortodoxă să primească inovaţiile papistaşilor, meşteri în crime şi strategii de impunerea catolicismului în România (Ex. Ardeal).

Trecând de această perioada de înfrângere, influenţele papistăşeşti din România revin în anul 1924 când impun schimbarea calendarului, fără a mai cere acordul poporului (căci Sinodul fusese „reînnoit” şi nu mai era un Episcop care să se opună), ştiind că poporul apără drepturile şi valorile Ortodoxiei. Astfel, cu ajutorul armatei şi poliţiei, guvernul condus de primul ministru Miron Cristea (şi Patriarh al Sinodului neo-calendarist), a obligat poporul să adopte calendarul şi ecumenismul în cler.

Sfântul Ierarh Glicherie se opune în anul 1924, iar în anul 1926 pleacă în pustie, pentru că forţele de ordine aveau să facă un adevărat măcel prin mănăstiri, să oblige schimbarea calendarului. El, împreună cu Ierodiaconul David Bidaşcu (mai târziu Arhimandritul David), reuşesc să scape de moarte şi ajută poporul să-şi regăsească echilibrul şi să păstreze Ortodoxia în ascuns, căci la vedere era un pericol foarte mare, riscând închisoare sau chiar moarte.

Trecând prin clipe grele, îndurând foametea, frigul, sărăcia şi amărăciunea vremii, Sfântul Glicherie rămâne treaz în Ortodoxie şi adună în jurul său majoritatea credincioşilor şi clericilor care nu primise schimbarea calendarului şi introducerea doctrinei ecumeniste în Biserică.

După mai bine de un deceniu de la canonizarea Sfântului Ierarh Glicherie (pe atunci erau în comuniune cu ROCOR-ul condus de Mitropolitul Vitalie, fondatorul Bisericii noastre, trecut la cele veşnice abia în 2006), recunoştinţa noastră faţă de acest mare Sfânt contemporan se leagă de mai multe adevăruri, printre care şi faptul că mărturisirea lui ne-a lăsat în România cunoştinţa adevărului. Dacă el nu ar fi răbdat şi nu ar fi fost precum sabia cu două tăişuri, să taie tot eresul, noi nu am fi cunoscut problema schimbării calendarului şi am fi fost la gândire asemenea urmaşilor celor care au fost chinuiţi şi au primit noul calendar, tăcând de frică şi ne mai spunând fiilor şi nepoţilor care este dreapta Credinţă.

Aşadar, cinstirea Sfântului Ierarh Glicherie are o deosebită importanţă mai ales pentru români, căci dacă nu ar fi fost el, să păstreze şi să lase mai departe Ortodoxia curată, cum o numim noi de nevoie „tradiţionalistă”, noi nu am fi fost ceea ce suntem acum. Mulţumirile noastre trebuie să se ridice veşnic către ceruri prin rugăciune, căci datorită acestuia, păstrăm Ortodoxia autentică şi necufundată în ereziile moderniste.

La Brăila avem o părticică din Sfintele sale Moaşte, care sunt ţinute la loc de cinste, alături de multe alte Sfinte Moaşte, pe Sfânta Masă, în aceeaşi raclă cu moaştele Sfântului Serghie de Radonej.

Apărătorule al dreptei credinţe, cu viaţa şi cu învăţăturile Tale ai împodobit biserica lui Hristos preafericite Ierarhe Glicherie. Pentru aceasta cu credinţă şi cu evlavie te lăudăm cinstind ostenelile tale zicând: Bucură-te preafericite Ierarhe Glicherie, mărturisitor al Ortodoxiei! (Acatistul Sf. Ier. Glicherie Mărturisitorul – Condacul 1)

PROBLEMA KIPRIANISMULUI ŞI DECESUL ROCOR-ULUI

PROBLEMA KIPRIANISMULUI ŞI DECESUL ROCOR-ULUI

Pe un blog tradiţionalist în limba Românească, scris de un creştin din Bucureşti, sunt prezente câteva articole foarte interesante legate de problema kiprianismului. Aceste articole vizează strâns legat şi problema căderii Sinodului ROCOR-ului, din care au mai rămas foarte puţini clerici şi credincioşi, iar despre Ierarhi, cu greu poate fi vorba de o localizare bine definită. Zbuciumul căderii din 2006 a făcut ca mulţi dintre Ierarhi să treacă la cele veşnice în urma persecuţiilor şi otrăvirii lor cu fel şi fel de meşteşugiri, iar cei rămaşi în viaţă au rămas cu sechelele fricii de moarte, văzând cum cei patru Arhierei de bază, rămaşi în urma căderii ROCOR-ului mare, au fost ucişi (oficial, au murit fără probleme…). Aceştia au fost: Mitropolitul Vitalie, Arhiepiscopul Varnava, Arhiepiscopul Bartolomeu şi Arhiepiscopul Serghie. Aceştia, nu întâmplător, au trecut la cele veşnice în acelaşi an, la scurt timp diferenţă între ei, fapt ce i-a speriat mult pe unii dintre Arhiereii care mai rămăsese în viaţă. Aceştia din urmă au rămas singuri şi fără a se mai implica în regruparea ROCOR-ului şi întărirea Bisericii, fiind foarte bătrâni şi lipsiţi de vreo susţinere financiară pentru a se deplasa în ţările unde au mai rămas clerici şi credincioşi ai ROCOR-ului.

Pe blog-ul „Ortodoxia Necenzurată” am găsit aceste cuvinte simple, dar cuprinzătoare, în urma cărora s-ar scrie foarte lejer cărţi întregi şi tot nu s-ar ajunge la desăvârşirea dezbaterii: „Uniunea cu kiprianiții a fost o componentă a operațiunii KGB de distrugere a Bisericii Ruse din Afara Granițelor”. Acest adevăr tăinuit de multe feţe bisericeşti din cuprinsul tradiţionalismului, scoate la iveală multe taine ale celor ce au dus la dizolvarea ROCOR-ului. Aici mi-am pus întrebarea: Doar a ROCOR-ului? Evident, lupta lor a fost împotriva întregii Biserici şi nu cred că după aproape 30 de ani de implicare în kiprianism, vreuna dintre Bisericile tradiţionalise din lume, chiar şi din România, ar putea spune că „noi am scăpat de compromisuri şi nu mergem cu paşi grăbiţi către pierzare”. Este evident, misiunea Kiprianismului nu a căutat doar să dizolve ROCOR-ul, pentru a satisface interesele Patriarhiei Moscovei, ci şi alte Biserici, ceea ce este greu românilor să recunoască la ora actuală.

În anul 2001 când Mitropolitul Vitalie se retrage din scaun şi recunoaşte că în ierarhia ROCOR-ului sunt majoritari agenţi ai KGB-ului care caută să subordoneze Sfânta Biserică ereticei Patriarhii, atunci s-a arătat cine este cu adevărat dornic să păstreze Ortodoxia, sau cine pretinde că este „biserică adevărată” doar pentru manipularea celor ce ţin pe stil vechi. În anul 2001, pe 24 Octombrie, Sinodul compromişilor îl aleg pe Mitropolitul Lavru, în locul Mitropolitului Vitalie – retras din scaun pentru că se opunea unirii cu Patriarhia serghianistă. Este dubios faptul că deşi Mitropolitul adevărat al ROCOR-ului, Vitalie, dezvăluise faptul că ROCOR-ul este dominat de ierarhi eretici şi trebuie să nu le urmăm acestora, totuşi, atât Vlasie cât şi ceilalţi fideli ai săi, au tăinuit până în 2006 acest lucru. Unii dintre creştini nici la ora actuală nu cunosc acest adevăr că Mitropolitul Vitalie s-a depărtat de ierarhii eretici şi a rămas doar cu un grup restrâns de 7 Episcopi, dintre care: Arhiepiscopul Varnava, Arhiep. Vartolomeu, Arhiep. Serghie, Episcopul Vladimir, Episcopul Antonie Orlov, Episcopul Antonie Rudei şi Arhiepiscopul Victor Pivovarov. Adevărul este că Vlasie a minţit poporul în privinţa Mitropolitului Vitalie şi a rămas aliatul duşmanului ROCOR-ului, Lavru, pe care ruşii l-au folosit pentru a subordona juridic ROCOR-ul patriarhiei Moscovei, după care şi el a murit în circumstanţe dubioase. Aici se vede clar intenţia unită a celor doi, Kiprian şi Vlasie, de a contribui la căderea ROCOR-ului. Dacă cei doi ar fi susţinut pe Mitropolitul Vitalie, atunci ROCOR-ul ar fi rămas; dar, nu aceasta era ideea de interes ascuns, ci dărâmarea ROCOR-ului ca ulterior Agatanghel să se proclame ROCOR-ul adevărat, deşi nu a avut niciodată motive pentru a fura această titulatură, el fiind doar un kiprianist!

Am dorit să atrag atenţia asupra faptului că nu numai kiprianismul a contribuit la „moartea ROCOR-ului”, ci ci Vlasie, care nu a făcut nimic în momentul în care Mitropolitul Vitalie şi ierarhii s-au îndepărtat de comuniunea cu cei ce din toamna lui 2001 începeau să slăvească unirea cu eretica Patriarhie. Aici mi-aş permite să atrag atenţia şi asupra faptelor în consecinţă ce vor urma, printre care tare mă tem ca şi românii să păţească ceea ce au păţit cei din diaspora. Spun aceasta pentru că poporul român pe stil vechi nici pe departe nu mai are tăria canonică de pe vremea Sfântului Glicherie. Acum, dacă Mitropolisul spune că o erezie este bună, toţi o iau de bună; dacă spune că este ceva în neregulă (şi asta nu prea spune, decât la adresa celor ce cu adevărat propovăduiesc Ortodoxia, nu manipularea prin falsă smerenie) şi ei susţin punctul său de vedere, fie ierarhi, clerici sau mireni. Nu au curajul să recunoască adevărul că Slătioara nu mai are nicio tangenţă cu mărturisirea Sfântului Glicherie, ci se acoperă unii pe alţii în erezie pentru a nu fi daţi afară din slujbe, sau pentru a nu rămâne fără biserici. Totuşi, Ortodoxia pe vremea Sfântului Glicherie nu avea Biserici multe, nu avea ierarhie, nu avea susţinere şi lux, ci avea doar Mântuire şi susţinerea Lui Dumnezeu. Acum, compromisul pe care ei refuză să-l recunoască, îi domină cu desăvârşire. Greu vom vedea unul care va avea curajul să recunoască în ce erezie se află. Oricum, erezia nu se spală prin huiduială, ci prin Mărturisire de Credinţă. Ceea ce fac adepţii Slătioarei acum este doar huiduiala asupra grecilor că sunt în erezie şi că vor să se separeu de ei. Mă tem şi o spun cu convingere desăvârşită, că această formă de „mărturisire” nu este decât instinctul animalic al leului de a-şi păstra supremaţia peste o turmă în care nu prea spune nimic şi ei fac tot ce vor, aruncând din când în când câte o afirmaţie de genul „noi am rămas Dreapta Credinţă” căci poporul crede, iar dacă nu crede, tace pentru că nu are încotro: rămâne fără preoţi şi biserici dacă spune ceva. Cu toate acestea, mântuirea nu vine aşa, ci prin alt mod, adică acela al mărturisirii, chiar şi de ar rămâne fără preoţi, ajungând să se îngroape unii pe alţii, dar cu ereticii să nu aibă parte!

Doamne ajută!

Cugetăm la tristeţea vremii, dar nu avem niciun folos!

ORTODOXIA DE ALTĂ DATĂ ŞI ROBIA DE ACUM

Scris de Pr. Veniamin Ilie 

Vedem pe zi ce trece cum credinţa poporului se răceşte şi omul modern se coboară într-un întuneric desăvârşit, plin de răceală faţă de tot cel înconjură. Această răceală nu-l învaţă ce-i dragostea, ce înseamnă să descopere bucuriile vieţii, ci doar ale tehnologiei. În momentul în care rămâne fără tehnologie, intră în panică şi organismul parcă nu-i mai funcţionează cum trebuie. Este un adevăr absolut al secolului XXI, adevăr care adesea doare. Spun adesea pentru că nu este o durere fizică pentru înlănţuiţii modernismului; însă, sufleteşte este una dintre cele mai negrăite suferinţe.

Cândva, poporul nostru Valah păstra Credinţa cu preţul vieţii şi nu era biruit sau robit de nici un potrivnic. Ţăranul de altă dată avea rânduiala Ortodoxiei înnăscută şi nu putea trăi fără ea! Era liber şi nu ducea lipsă de nimic. Acum, sataniceştile inovaţii au căutat să-l îndepărteze pe omul modern de simplitatea necesară, l-au adus în amorţeala apăsătoare a indiferenţei şi ulterior l-a determinat să se considere liber, fără credinţă, fără graniţă faptelor. Cu toate acestea, aş dori ca unul dintre cei ce pretind această libertate, să o şi arate, căci sunt ferm convins că propria conştiinţă le arată cât de robiţi sunt.

Nu este o altă soluţie pentru a spori Ortodoxia, decât a renunţa total la modernismul exagerat, să nu depindem în nici un fel de el, pentru că străbunii noştri depindeau doar de Credinţa în Bunul Dumnezeu şi nu duceau lipsă de nimic. Noi, acum, depindem de mult mai multe lucruri: televizor, telefon, internet, radio şi presă. Aici se sfârşeşte libertatea raţională a fiecărui om. Aici se sfârşeşte pentru că înrobirea omenirii prin şarpe s-a făcut, iar acum prin puii şerpoaicelor.

Stau şi privesc fotografia de alături şi mă minunez cum aceşti trei bărbaţi au barbă şi păr lung, iar cel mai tânăr paremi-se a avea puţin peste 25 de ani. Acum, dacă-l povăţuieşti pe un tânăr să-şi lase barbă, pentru că şi Scriptura cere asta, precum şi Pravilele, îţi argumentează că este greu în secolul 21 să umbli nebărbierit. După câteva săptămâni nu mai vine la Biserică şi merge la un club de rockeri. După o lună îl vezi cu păr lung şi cu barbă, şi fără credinţă în Dumnezeu. Deci, iată motivul care-l găseşte omul nezidit de Dumnezeu, ci născut de mamona vremelnică.

Modernismul a adus omenirii multe surprize. Posibilitatea masivă ca mamele să-şi ucidă pruncii a încurajat nevoia satanelor din frunţile statelor, care doresc reducerea populaţiei, ca ei să rămână să mănânce şi să bea tot, de parcă nu tot cu o gură ar înfuleca bunătăţile ce apoi vor fi pline de putoare. Acest adevăr de asemenea doare. Au fost lăsaţi să nu se nască milioane de copii din lumea aceasta, copii care aveau să dea omenirii exemple vii de sfinţenie, de bunătate şi nu de răutate! Inimile lor blânde au fost găsite de vrăjmaşi şi scoase cu moarte, căci altfel s-ar instaura în lume dragostea şi ar cădea răutatea şi dezbinarea pe care şi-au instalat-o păgânii peste pământ.

Una dintre cele mai dese probleme este sinuciderea. Ajung oamenii să se sinucidă chiar din orice, la o mică (prea mică) supărare. Această idee nici nu trebuia să se ştie că există în lume. Totuşi, promovarea ei se face cu cuvinte triste, dar se face! Presa este carul cu care sunt cărate şi distribuite în toate casele unde nu există credinţă, ideea sinuciderii. Dar de ce nu se interzice prin lege difuzarea acestor exemple grave? Am să-mi răspund singur: pentru că rolul televizorului nu este de a lumina omul necredincios, ci de a promova ideile care reduc numărul populaţiei.

Alimentaţia este iarăşi un factor foarte important din viaţa noastră. Înainte bătrânii trăiau foarte mulţi ani şi mureau foarte rar persoane tinere, fie din accidente de muncă, fie prin boli contaminate din diferite pricini, dar nu din cauza alimentaţiei. Dimpotrivă, înainte rănile deschise chiar nu erau luate în seamă de cei ce le purtau, nu le tratau şi tocmai se vindecau fără nici un leac. Acum, şi după un vârf de ac trebuie să faci vaccin, să dai cu tot felul de soluţii şi să „protejezi sănătatea” în tot felul. Înainte oamenii doar mâncau mâncarea cea de toată ziua, beau băutura sănătoasă şi se vindecau. Aveau cel mai bun sistem imunitar, nu ca acum, anticorpi adormiţi în organism, trântori şi obosiţi datorită amorţelii în care a fost adus organismul datorită lipsei de sănătate. Ni se pare că suntem sănătoşi. Avem doar culoarea sănătăţii pe feţe, căci interiorul nu ar arăta tot atâta fericire… Iarăşi ajungem la ideea de reducere a numărului de populaţie…

În marile magazine găsim tot soiul de produse alimentare, care par frumoase la gust şi accesibile fiecărui buzunar. Ei bine, acestea sunt capcanele morţii, aprobate de lege şi guvernul satanei, care să reducă numărul populaţiei prin moarte.

Sunt multe alte exemple negative care hrănesc pe omul modern, dar nu-l lasă să fie liber. El se încrede în cuvântul fiilor lui Antihrist, care zic: veniţi după noi şi veţi fi liberi”; iar după o vreme le pune jugul şi pentru că i-a înzestrat deja cu acel „eu” mândru, nu recunosc că sunt în robia vrăjmaşului. Cu toate acestea, noi trebuie să fim conştienţi că de nu ne vom întoarce la traiul uşor comod de la ţară, lipsit de spectacolul fals al tehnologiei, nu vom reuşi niciodată să urcăm la statutul trăirii duhovniceşti pe care l-a avut ţăranul român cândva.

Lupta cu orice preţ pentru biruinţă

A început cel mai mare război

De multă vreme omul vorbeşte despre venirea celui de-al III-lea război mondial şi cu teamă cutremurătoare îl aşteaptă. Bătrânii care au prins cel puţin unul dintre cele două războaie ce au fost, cu greu se mai gândesc la un alt catastrofal război.

Iubiţii mei fraţi creştini, opriţi-vă o clipă din orice cugetare străină şi aprofundaţi puţin teama ce avea să o aveţi în faţa indestructibilului război, în faţa forţelor omeneşti nestăpânite de nimic pe lumea aceasta. Este una dintre cele mai cumplite încercări pentru oricine, a trăi măcar o clipă centrul unui război. Să nu credeţi dragii mei că am început acest articol astfel doar să vă înspăimânt, ci doar să vă atrag atenţia, căci aşa ştiu că veţi citi cu teamă ceea ce am să scriu mai departe.

De o săptămână a început războiul cu tine însuţi, războiul în care lupţi contra poftei, contra voinţei şi mai ales contra „eului”. Cât de mare este teama noastră faţă de războiul civil; dar, de ce frate drag să nu ne temem şi de ceea ce are să vină după moarte? Chiar cu puţin timp în urmă s-a stins din viaţă un om marcant în istoria ROCOR-ului, ÎPS. Valentin. Nu fac nici o legătură între ceea ce vreau să scriu şi traiectoria acestui ierarh, ci vreau să dau un singur caz ca exemplu. Sincer, moartea Mitropolitului Valentin m-a marcat mult şi chiar mă tem de ziua judecăţii mai mult ca orice pe lume.

Cât de fericit este omul în viaţă, cât de înrobit se lasă în faţa patimilor şi nu gândeşte o clipă că va trece la cele veşnice. Este greu să gândească omul, în centrul războiului propriu, ce înseamnă adevărata provocare, când se află în faţa Dreptului Judecător şi când va auzi cuvântul „plecaţi de aici, pre voi nu vă cunosc”. Atunci va fi plângerea cea mai grea! Ştiu că nu îi pasă la nimeni acest lucru, iar dacă-i pasă cuiva, acela nu este cel ce citeşte. Dar, de ce să nu fii şi tu, cel care citeşti, înţeleptul care recunoaşte şi nu numai că face aceasta, ci şi tace o clipă, dă o lacrimă şi conştientizează cât de grea este osânda veşnică?…

Am cunoscut foarte mulţi oameni care, venind la Preot, spun că le este teamă mai mult ca orice, când vine vorba de Judecata de Apoi. Smeriţi mândruleţi! Nu cred că aş putea găsi un om printre noi care să aibă tăria aceea de a se înfrunta pre sine şi a birui toată această luptă. Îmi este greu să şi mă gândesc la ziua cea mai de pe urmă. Ştiu, nu scriu multe idei, ci doar aceasta încerc să o scot în evidenţă. Dar, de ce? Pentru că nu este altă idee mai importantă pentru noi, decât aceea să ne mântuim!

Deci, dacă frica morţii nu ne va fi arma şi scutul cel mai puternic, atunci nimic nu ne va folosi.

Preot Veniamin Ilie

A început Postul Mare!

Astăzi, 14/27 Februarie 2012, Biserica Ortodoxă strămoşească începe Sfântul şi Marele post al Paştelui (Postul sfintei patruzecimi – cum este numit în popor). Acest post este unul dintre mijloacele cele mai importante din cursul anului bisericesc, prin care omul – creştinul pravoslavnic – se revigorează duhovniceşte şi fizic, apropiindu-se mai mult de Dumnezeu prin rugăciune şi osteneală.

În cele 40 de zile ale Sfântului şi Marelui Post, creştinii trebuie să se înfrâneze cu desăvârşire de la cărnuri, lactate şi produsele animalelor (ouă, sau preparate), cât şi de la untdelemn, căci în acest post se dezleagă la untdelemn doar Sâmbătă şi Duminică. De asemenea, doar în ziua Blagovişteniei (Bunei Vestiri) se va dezlega la Peşte şi în Duminica Floriilor (26 Martie / 8 Aprilie), când vor fi două zile înaintea săptămânii mari, când vom putea mânca peşte şi produse sau preparate din/de peşte. Trebuie amintit că Bunavestire şi Duminica Floriilor vor fi unite ca zile (25 Martie Bunavestire, 26 Martie Floriile).

Ceea ce trebuie subliniat în acest post, faptul că fiecare creştin trebuie să îşi organizeze programul, în aşa fel încât să dea prioritate rugăciunii (pravilei sale) atât la începutul zile, înainte de masă şi seara la sfârşitul oricărei activităţi. Această organizare este foarte importantă şi chiar ne ajută să depăşim ispitele postului; căci prin rugăciune, Sfinţii Părinţi au biruit toate şi s-au învrednicit de cununa vieţii celei veşnice.

Pentru creştinii Bisericii noastre, care urmează să primească Sfintele Taine, este strict şi necesar păstrarea chipului bărbătesc (barba) pe toată durata Postului, pentru a putea primi Sfintele Taine; căci dacă nici noi nu lăsăm Ortodoxia să se vadă şi trupeşte şi duhovniceşte, atunci cine cu folos o va face?

Dumnezeu să ne ajute pe toţi să isprăvim dulceaţa acestui post şi după cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, cel mai dulce scriitor al Bisericii Ortodoxe, să îmbrăţişăm Sfintele Paşti – Învierea Domnului – cu bucurie şi roadele postirii noastre să le purtăm cel puţin până în vremea Postului Sfinţilor Apostoli, dacă nu este cu putinţă întreg anul.

Blagoslovenia Domnului nostru Iisus Hristos să fie peste voi toţi! Post folositor şi cu mult spor vă doresc!

Al vostru rugător către Domnul,

Pr.Veniamin

Chipuri Vlădiceşti – Arhiepiscop Victor Pivovarova

Arhiepiscopul Victor (Pivovarova)

Архиепископ Виктор (Пивоваров)

Arhiepiscopul Victor Pivovarova s-a născut la data de 8 Februarie 1937. Absolveşte seminarul Teologic la Moscova în anul 1967, iar în anul 1970 Academia Teologică din Moscova. La data de 5 Aprilie 1993 este hirotonit Diacon iar la 31 Decembrie a aceluiaşi an este hirotonit Ieromonah de către Arhiepiscopul Varnava Procofiev.

În anul 2001 când avea să se clatine întâia oară ROCOR-ul, datorită dorinţelor politice ale unor ierarhi de a se uni cu Patriarhia Moscovei, fără a ţinea seama de erezia ecumenismului, Arhimandritul Victor Pivovarov rămâne alături de Mitropolitul Vitalie Ustinov şi nu părăseşte Dogmele şi Mărturisirea de Credinţă a ROCOR-ului.

Este hirotonit Episcop la 4/17 Decembrie 2003 în Sinodul condus de ultimul Mitropolit al ROCOR-ului, Vitalie Ustinov. El a rămas alături de bătrânul Mitropolit până când acesta a trecut la cele veşnice.

Arhiepiscopul Serghie (+2006), Mitropolitul Vitalie (+2006) şi Arhiepiscopul Victor Pivovarov, în Sinod

Teolog ilustru, duhovnic desăvârşit, Episcopul Victor este numit Arhiepiscop în anul 2006, pentru intensa sa activitate Pastoral Misionară în cadrul Adevăratei Biserici Ortodoxe. După moartea Mitropolitului Vitalie Ustinov, Arhiepiscopul Victor rămâne în continuare cu Sinodul, fiind ales ca Mitropolit Antonie Orlov. Ulterior, se retrage din slujire din motive de sănătate, fiind şi în etate. În scurt timp avea să se clatine pentru a doua oară Sinodul ROCOR şi să fie ultima frântură. Mitropolitul Antonie Orlov alege să se apropie mai mult de erezia serghianismului, fapt pentru care ceilalţi Episcopi renunţă la comuniunea cu acesta, printre care şi ierarhii de la care am primit hirotonia şi noi.

 

În prezent, Arhiepiscopul Victor Pivovarov coordonează o eparhie în Rusia. Arhiepiscopul Victor Pivovarova a fost şi va rămâne unul dintre Ierarhii de bază ai ROCOR-ului de după anul 2001, care a participat la consolidarea Bisericii şi predarea succesiunii Apostolice care a ajuns până în România. Dat fiind acest, fapt, Arhiepiscopul Victor Pivovarova este neâncetat pomenit în Bisericile noastre şi de clericii dreptslăvitori, fiind unul dintre Arhiereii care a luat atitudine în faţa tuturor ereziilor, rămânând un Arhiereu luminat, înţelept şi fără de pată sau compromis.

 

Întru mulţi ani Stăpâne!

 Многая лета Высокопреосвященнейший архиепископ Виктор!

CARTEA “VOCEA ORTODOXIEI”

Autor: Pr. Veniamin Ilie

Eclesiologia Bisericii Ortodoxe (vechi-calendarise) din România (ROCOR-V)

- Mişcarea Ortodoxă Tradiţională din România -

(adevărata Biserică a Lui Hristos)

referitor la problema schimbării calendarului şi erezia ecumenismului modernist.

 

INTRODUCERE

„Străduiţi-vă să mergeţi la Bisericile lui Dumnezeu

acum, cât ele sunt încă ale noastre. Va veni timpul

când nu le vom mai putea frecventa”

(Egumenul Kukşa de la Odesa).

Iubiţi cititori,

Una dintre problemele care ne interesează cel mai mult în acest secol, se naşte în numeroasele proorocii ale Preacuvioşilor Părinţi din secolului XX, şi nu numai. De pildă, Cuviosul Lavrentie al Cernigovului este numai unul dintre toţi Cuvioşii Părinţi care au proorocit venirea unor vremuri primejdioase pentru mântuirea creştinilor ortodocşi. Acesta a proorocit şi despre venirea vremurilor de tristeţe şi singurătate, înstrăinarea de Darul Lui Dumnezeu şi căderea multor Biserici şi Mănăstiri sub stăpânire eretică. Iată câteva cuvinte din proorocia Cuviosului Lavrentie: „Vor veni aşa vremuri când vor umbla din casă-n casă ca lumea să semneze pentru acel singur împărat şi se va face un recensământ al populaţiei foarte drastic. Vine timpul, şi nu e departe, când foarte multe biserici şi mănăstiri se vor deschide şi se vor repara, le vor reface nu numai pe dinăuntru, ci şi pe dinafară. Vor auri acoperişurile atât ale bisericilor cât şi ale clopotniţelor; dar preoţimea nu va lucra la sufletul credinciosului ci numai la cărămizile lui Faraon. Preotul nu va mai face şi misiune. Când vor termina lucrările, va veni vremea împărăţiei lui Anti-Hrist şi el va fi pus împărat. Toate bisericile vor fi într-o bunăstare imensă, pline de bogăţii ca niciodată, dar să nu mergeţi în ele”.[1] Când am citit prima dată acest capitol am început să-mi adresez semne foarte mari de întrebare, am făcut o sinteză foarte amănunţită a evenimentelor tulburi din istoria Bisericii, în scopul descoperirii adevărurilor tăinuite de către clericii şi ierarhii de pe stilul nou. Deşi am citit acum câţiva ani proorocia, abia anul acesta (adică 2008) am hotărât să scriu lucrarea de faţă, pentru a aduce puţină lămurire în cazul schimbării calendarului nostru bisericesc.

Pe lângă Cuviosul Lavrenitie al Cernigovului, a mai vestit despre felul venirii lui Anti-Hrist, Sfântul Cuvios Kukşa, Egumenul de la Odesa, şi care face referire tot la situaţia Bisericii din acele vremuri. Este clar că la un Sfânt Părinte nu are cum să-i pese de situaţia politică, ci doar de situaţia Bisericii Ortodoxe, pe care iată că o şi mărturisim cu toţii. Sfântul Cuvios Kukşa, prooroceşte astfel: „Străduiţi-vă să mergeţi la Bisericile lui Dumnezeu acum, cât ele sunt încă ale noastre. Va veni timpul când nu le vom mai putea frecventa”[2]. Îngrijorarea noastră trebuie să apară atunci când ne întrebăm: „cu câţi ani în urmă s-au proorocit acestea?” Iar răspunsul dat nu are cum să ne încurajeze, întrucât au trecut foarte mulţi ani de atunci. De pildă, Sf. Cuvios Lavrentie a trăit în secolul XIX, iar Sfântul Cuvios Kukşa de la Odesa a trăit în secolul XX. Ne despart atâţia ani… şi omenirea nu este conştientă de ceea ce se petrece. Peste tot se vorbeşte despre globalizare, despre sistematizarea reformelor politice încât să se ajungă la o singură conducere; chiar în Biserică a pătruns ideea de „globalizare” şi alegere a unui „singur păstor” prin ideologii ecumeniste, de tip papale, abătându-se foarte mult de la Tradiţia şi Predania Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti şi apropiindu-se de o instituţie necunoscută, de o instituţie care este în proces de formare încă din secolul XX: Mişcarea Ecumenică.

Pe lângă călcările Sfintelor Canoane şi abaterile de la Învăţătura Bisericii Ortodoxe, unii dintre ierarhii ce fac parte în conducerile Bisericilor Ortodoxe oficiale fac şi alte greşeli precum recunoaşterea practică, şi nu numai pe hârtie, a tainelor unor confesiuni eretice, precum catolicii şi protestanţii. Slujirile şi rugăciunile cu ereticii au devenit o obişnuinţă pentru majoritatea popoarelor, şi de asemenea, puţini sunt cei care cunosc în variantă originală Sfintele Canoane care s-au dat de către Sfinţii Apostoli, Sfintele Sinoade şi Sfinţii Părinţi. În cadrul ritualurilor „ecumenice” se ascund o serie de principii globaliste, principii satanice, chiar dacă în exterior se văd a fi rugăciuni, în esenţa lor fiind afundarea popoarelor în întunericul eresului, pentru a apropia instalarea lui Anti-Hrist ca fiind singurul păstor al lumii.

Studiind destul de bine problema împlinirii profeţiilor Sfinţilor Părinţi, nu numai a celor doi menţionaţi mai sus ci a mai multora, am hotărât să încep această carte prin care să fac o sinteză foarte amănunţită a evenimentelor şi a faptelor vremii, aşa încât să aflăm în sfârşit în care dintre Biserici s-au infiltrat deja falşii păstori şi aleşii lui Anti-Hrist de a stăpâni lumea prin propovăduirea acestora. Sunt lucruri foarte importante de ştiut, şi chiar foarte necesare mântuirii noastre.

Sunt unii dintre noi, mai slabi de înger, care când vine vorba despre chestiuni mai dificile, chiar dacă sunt necesare mântuirii, evită să-şi complice mintea şi să analizeze lucrurile. Ei bine, acest caracter denotă dezinteres, ceea ce nu face parte din criteriile pe care Mântuitorul le-a lăsat prin Sfinţii Apostoli, după care va şi judeca lumea. Dezinteresul, indiferent de situaţie, dacă este frântură din adevărul necesar Mântuirii, trebuie să fim destul de atenţi şi conştienţi, că orice clipă poate fi fatală şi orice faptă irevocabilă. Ei bine, cum ne dăm seama dacă chestiunile pe care le aflăm sunt chiar interese necesare mântuirii? Şi aici trebuie să precizăm că Biserica este singura instituţie divino-umană prin care Mântuitorul nostru Iisus Hristos acordă mântuirea şi moştenirea împărăţiei Lui Dumnezeu. De aceea trebuie să fim cât se poate de atenţi în privinţa acestor dezbateri foarte importante, care fac parte din mărturisirea curată a Bisericii Ortodoxe în secolul XXI.

Nu este nevoie să parcurgem întreaga istorie a Creştinătăţii, pentru a afla timpul în care s-au făcut primii paşi din partea lui Anti-Hrist, pentru pătrunde în formele de conducere ale întregii omeniri. De asemenea, nu ne trebui nici multă filozofie să conştientizăm că venirea lui Anti-Hrist nu va avea ca scop dominarea sistemelor politice, ci bineînţeles va avea ca scop distrugerea Bisericii şi împrăştierea credincioşilor prin dezbinare, mai apoi prin erezie şi moarte. Nu trebuie să facem altceva decât să luăm şirul evenimentelor cu caractere necanonice care au avut loc între ierarhi din sânul Bisericii Ortodoxe şi din ierarhi sau reprezentanţi ai unor confesiuni eretice, în cadrul cărora evident că s-au făcut compromisuri destul de mari, toate generalizând ideea de globalizare nu numai a structurii politice, ci şi bisericeşti. Deci, întorcându-ne în trecut, primul compromis care s-a făcut, a rezultat reforma din secolul XX, schimbare care a generat o serie de nemulţumiri între credincioşii trăitori, credincioşii de rând şi oamenii politico-religioşi. Este vorba despre schimbarea calendarului. Acest eveniment a născut o cutremurătoare schismă în prima parte a secolului XX, şi de asemenea o dezorientare chiar şi în cadrul unora dintre credincioşii care au rămas în Biserica Ortodoxă.

Efectul îngrijorător al schismei, începând cu anii 1923-1924, s-a răspândit până în zilele noastre, tulburând Biserica Ortodoxă, în timp ce papalitatea a sărbători o serie de evenimente care s-au datorat schimbării calendarului în Biserica Ortodoxă.

Necesitatea schimbării calendarului a fost justificată filozofic, procesele fiind luminate de către diferiţi filozofi cunoscuţi în întreaga lume pentru priceperea lor. Problema nu ar fi aceasta. Este foarte bine când un subiect este dezbătut şi analizat în prezenţa unor oameni capabili de a găsi situaţia corectă. Principala problemă este aceea că s-au respectat cu stricteţe toate normele filozofice, iar Sfintele Canoane şi Învăţătura Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti au fost tratate cu deplină indiferenţă. Chiar nu s-au găsit nici până în ziua de astăzi documente care să ateste că schimbarea calendarului s-a făcut pentru un interes Bisericesc, evident după Sfintele Canoane care sun şi hotarele de netrecut şi netăgăduit ale Bisericii. Argumentele ştiinţifice i-au lăsat reci pe majoritatea creştinilor, fie arhierei, fie preoţi, sau simpli credincioşi care au avut acces la informaţiile legate de această problemă. De la aceste nereguli sa-u produs diferite schisme şi ruperi de la Biserica Ortodoxă. În momentul de faţă, Biserica Ortodoxă se află într-o situaţie foarte tensionată datorită jocurilor politice care s-a făcut de-a lungul timpului pentru a denatura autenticitatea Credinţei şi de a introduce bineînţeles ideile globalizării Antihriste, pentru a atinge diavolescul scop de a distruge Biserica.

Cu un secol în urmă, Sfântul Cuvios Kukşa, stareţul de la Odesa proorocea şi în acelaşi timp poruncea: „Nu peste multă vreme va avea loc Sinodul Ecumenic (al VIII-lea), numit “sfânt”. Însă acest Sinod nu va fi cel de-al optulea, fiind o adunătură de necredincioşi. În cadrul lui toate credinţele se vor uni în una. Posturile vor fi anulate, călugăria anulata, călugărilor şi episcopilor li se va permite să se căsătorească, iar preoţilor, să se recăsătorească. Noi însă nu trebuie să acceptam aceste schimbări. Stilul Nou (adică noul calendar gregorian) va fi introdus in toata Biserica Universala. Fiţi cu luare aminte! Străduiţi-vă să mergeţi la Bisericile lui Dumnezeu acum, cât ele sunt încă ale noastre. Va veni vremea când nu le vom mai putea frecventa. Numai cei aleşi vor înţelege ce se întâmplă. Pe oameni îi vor obliga să se ducă la biserica apostată; însă, nu trebuie să mergem într-acolo în niciun caz. Va rog, rămâneţi în Credinţa Ortodoxă până la ultima suflare şi aşa vă veţi mântui”[3]. Încă de la începutul profeţiei vedem că Sfântul Cuvios nu numai că ne descrie timpul prin care are să treacă Biserica, ci ne dă şi detalii lămuritoare. Astfel ne vorbeşte despre ce-l de-al VIII-lea Sinod Ecumenic, care este una dintre principalele teme de dezbatere dintre ierarhia de Patriarhiei Constantinopolului, României, Moscovei şi a celorlalte. Patriarhia de Constantinopol este implicată foarte mult în această problemă încă din vremea Patriarhului Meletios Metaxakis al Constantinopolului, şi primul care a adoptat noul calendar dintre Bisericile Ortodoxe. În cadrul celui de-al VIII-lea Sinod Ecumenic, sau cel puţin aşa vor ei să-l numească, sunt vizate şi chestiuni legate de calendar. Previziunile făcute de diverşi cardinali catolici, referitor la acest subiect ne demonstrează încă o dată că interesele politice stau la baza unei idei abordate de către ierarhia ecumenică. De data aceasta felul în care va fi abordată problema face şi mai mari greşeli, chiar este vorba despre anularea întregii Tradiţii Ortodoxe de dragul comuniunii cu papalitatea, în sensul de a fi desfiinţate sărbătorile din cursul săptămânii, pentru a spori câştigul financiar şi impunerea lucrului chiar şi în zilele de sărbătoare, idee fiind cu totul deplasată de la Ortodoxie, şi cu toate acestea susţinută de către ierarhia Ortodoxă.

Pe lângă aceste principii ale Sinodului al VIII-lea Ecumenic se vor alătura, după cum prooroceşte Sfântul Cuvios Kukşa, şi alte nelegiuiri şi erezii precum: anularea călugăriei, permisiunea episcopilor de a se căsători, iar a preoţilor de a se recăsători. Deja ideea de anularea călugăriei a fost începută încă din secolul trecut când ierarhia aleasă după criteriile impuse de rege sau parlament au avut grijă să transforme viaţa monahală într-o inconfundabilă mirenie de cinste, abrogându-se majoritatea Canoanelor impuse de către Sfinţii Părinţi pentru monahi. Din nefericire, nu numai Canoanele s-au abrogat, ci o dată cu desfiinţarea lor, s-a denaturat şi rânduiala vieţii monahiceşti pe care acum o citim numai în Paterice. Schimbările s-au cunoscut încă din vremea primului Patriarh, când numeroşi monahi şi stareţi de mănăstiri s-au arătat întristaţi de reformele care începeau să se facă în rândul monahismului ortodox. Cel mai sigur, ideile reformelor au fost adoptate de la catolici, unde sodomia domneşte cu nesimţire în rândul călugărilor. Ideea uşurării canonului monahal a început în perioada regelui Carol al II-lea, când s-au pornit şi persecuţiile asupra credincioşilor care nu primeau calendarul gregorian. Abrogarea Sfintelor Canoane a avut ca scop atragerea trândăviei şi neputinţei trupeşti în faţa ispitelor. Acesta a fost şi scopul exterior Bisericii Ortodoxe, pentru că Biserica noastră s-a bazat foarte mult în ultimele veacuri pe trăirea şi învăţătura provenită din Mănăstirile Ortodoxe cu Tradiţie. Astfel, aducând în plin proces de transfigurare negativă monahismul Ortodox, au creat un câmp de luptă foarte bine organizat, rezultatele fiind favorabile luptei lui Anti-Hrist împotriva Bisericii Ortodoxe. Mănăstirile Ortodoxe au reprezentat pentru Biserica noastră adevărate şcoli duhovniceşti de trăire şi cunoaştere a Dreptei Credinţe. Astfel, distrugând izvoarele de alimentare duhovnicească, au reuşit să aducă Biserica Ortodoxă într-o stare foarte incapabilă de a rezista în faţa ideologiilor eretice, neavând o putere a cunoştinţei bazate pe trăire şi practică, ci doar o formă foarte letală, adică ceea ce a mai rămas din Învăţătură.

În continuarea proorociei cu privire la situaţia Bisericii Ortodoxe în veacul din urmă, Cuviosul face referire la o altă reformă care s-a produs în cadrul Bisericii „Stilul Nou (adică noul calendar gregorian) va fi introdus in toata Biserica Universala. Fiţi cu luare aminte!” Deja această reformă s-a produs de foarte mult timp. Patriarhia Moscovei de exemplu s-a întors la stilul vechi după o perioadă scurtă de timp, datorită nemulţumirilor credincioşilor şi pericolului de a se face dezbinare. Dintre Bisericile oficiale doar câteva mai păstrează vechiul calendar, dar şi în cadrul acestora se discută problema schimbării.

Spre deosebire de hotărârile luate de Sfinţii Părinţi, ale căror baze erau stabilite de către Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi Sfintele Canoane, hotărârile luate de Sinoadele Bisericilor mari, în ultimul secol, se bazează în chip vădit pe interese străine, de tip papale, fără nici măcar un argument canonic care să nu contravină vreunui alt Canon sau hotărâre luată în prezenţa Sfântului Duh de către Sfinţii Părinţi. Acest fapt denotă lipsa de supunere nu numai faţă de Sfintele Canoane, ci de Porunca Lui Dumnezeu, întrucât la porunca Lui Dumnezeu s-au dat toate. Cu toate acestea, trebuie să acceptăm ideea că şi venirea acestor vremuri se datorează voii Lui Dumnezeu, pentru că fără voia Lui, nimic nu este posibil. Însă, trebuie să luăm în considerare şi Predania Bisericii noastre, pentru că altfel ajungem la deznădejde şi pierderea credinţei dacă nu păstrăm Tradiţia Bisericii şi Hotarele Ei.

Una dintre problemele care ne frământă în privinţa schimbării calendarului este fenomenul „stil vechi – stil nou”, problemă care a generat o serie de mari disensiuni teologice în Biserica Ortodoxă. Acest fenomen apare în anul 1924, în Constantinopol, ulterior în Grecia şi în România, apoi s-a extins şi în alte state cu o populaţie majoritar ortodoxă. Încă de la începutul ideii de schimbare (anul 1583) Biserica Ortodoxă, prin Sfinţii Părinţi şi ierarhi s-a arătat nemulţumită în urma inovaţiei papei Grigorie al VIII-lea al cărui nume îl şi poartă: calendarul gregorian. Problema a fost foarte aspru combătută din partea de Răsărit a Bisericii. De pildă, Ierarhia vremii şi nu numai, în frunte cu toţi ortodocşii Patriarhi şi arhierei, au dat o serie de Anateme şi au hotărât că inovatorii şi primitorii noului calendar să fie pedepsiţi cu toate Sfintele Canoane care sunt atribuite ereticilor. În ciuda acestor realităţi, cei ce au ţinut cu stricteţe predania Bisericii şi nu au căzut sub aceste Anateme, neprimind noul calendar, au fost numiţi de către majoritatea ierarhilor inovatori ca fiind „schismatici”. Şi problema stilismului naşte o serie de controverse foarte puternice în Biserica Ortodoxă. Dar, pentru a înţelege mai bine problema şi pentru a defini cu exactitate situaţia actuală, în cele ce urmează voi prezenta mărturii foarte credibile şi cu surse total Ortodoxe, pentru a dispărea termenii de „stil vechi şi stil nou” sau „stilism şi tradiţionalism”. Principalul scop este acela de a da o imagine cât mai clară şi mai reală în ceea ce priveşte peisajul Bisericii Ortodoxe din Mileniul III şi pentru a înţelege la ce se referă proorociile Sfinţilor Părinţi, care parte din ele s-a împlinit deja. Ideea acestei cărţi nu este numai de a dezbate problemele cele mai tensionate ale secolului, ci şi de a releva principalele obligaţii ce revin credincioşilor pentru a se mântui şi de a păstra Predania, Tradiţia şi Comuniunea Bisericii (mai ales), fără a crea compromisuri.

Autor: Pr. Veniamin Ilie

---

[1] Ziarul „Talanţii Împărăţiei”, pag. 186.

[2] Ziarul „Pravoslavnâi Simbirsk” Nr. 21-22/1998

[3] Ziarul „Pravoslavnâi Simbirsk” Nr. 21-22/1998

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1

CAPITOLUL 2

CAPITOLUL 3

CAPITOLUL 4

CAPITOLUL 5

CAPITOLUL 6

ÎNCHEIERE