Autor: Pr. Veniamin Ilie

Eclesiologia Bisericii Ortodoxe (vechi-calendarise) din România (ROCOR-V)

- Mişcarea Ortodoxă Tradiţională din România -

(adevărata Biserică a Lui Hristos)

referitor la problema schimbării calendarului şi erezia ecumenismului modernist.

INTRODUCERE

„Străduiţi-vă să mergeţi la Bisericile lui Dumnezeu

acum, cât ele sunt încă ale noastre. Va veni timpul

când nu le vom mai putea frecventa”

(Egumenul Kukşa de la Odesa).

Iubiţi cititori,

Una dintre problemele care ne interesează cel mai mult în acest secol, se naşte în numeroasele proorocii ale Preacuvioşilor Părinţi din secolului XX, şi nu numai. De pildă, Cuviosul Lavrentie al Cernigovului este numai unul dintre toţi Cuvioşii Părinţi care au proorocit venirea unor vremuri primejdioase pentru mântuirea creştinilor ortodocşi. Acesta a proorocit şi despre venirea vremurilor de tristeţe şi singurătate, înstrăinarea de Darul Lui Dumnezeu şi căderea multor Biserici şi Mănăstiri sub stăpânire eretică. Iată câteva cuvinte din proorocia Cuviosului Lavrentie: „Vor veni aşa vremuri când vor umbla din casă-n casă ca lumea să semneze pentru acel singur împărat şi se va face un recensământ al populaţiei foarte drastic. Vine timpul, şi nu e departe, când foarte multe biserici şi mănăstiri se vor deschide şi se vor repara, le vor reface nu numai pe dinăuntru, ci şi pe dinafară. Vor auri acoperişurile atât ale bisericilor cât şi ale clopotniţelor; dar preoţimea nu va lucra la sufletul credinciosului ci numai la cărămizile lui Faraon. Preotul nu va mai face şi misiune. Când vor termina lucrările, va veni vremea împărăţiei lui Anti-Hrist şi el va fi pus împărat. Toate bisericile vor fi într-o bunăstare imensă, pline de bogăţii ca niciodată, dar să nu mergeţi în ele”.[1] Când am citit prima dată acest capitol am început să-mi adresez semne foarte mari de întrebare, am făcut o sinteză foarte amănunţită a evenimentelor tulburi din istoria Bisericii, în scopul descoperirii adevărurilor tăinuite de către clericii şi ierarhii de pe stilul nou. Deşi am citit acum câţiva ani proorocia, abia anul acesta (adică 2008) am hotărât să scriu lucrarea de faţă, pentru a aduce puţină lămurire în cazul schimbării calendarului nostru bisericesc.

Pe lângă Cuviosul Lavrenitie al Cernigovului, a mai vestit despre felul venirii lui Anti-Hrist, Sfântul Cuvios Kukşa, Egumenul de la Odesa, şi care face referire tot la situaţia Bisericii din acele vremuri. Este clar că la un Sfânt Părinte nu are cum să-i pese de situaţia politică, ci doar de situaţia Bisericii Ortodoxe, pe care iată că o şi mărturisim cu toţii. Sfântul Cuvios Kukşa, prooroceşte astfel: „Străduiţi-vă să mergeţi la Bisericile lui Dumnezeu acum, cât ele sunt încă ale noastre. Va veni timpul când nu le vom mai putea frecventa”[2]. Îngrijorarea noastră trebuie să apară atunci când ne întrebăm: „cu câţi ani în urmă s-au proorocit acestea?” Iar răspunsul dat nu are cum să ne încurajeze, întrucât au trecut foarte mulţi ani de atunci. De pildă, Sf. Cuvios Lavrentie a trăit în secolul XIX, iar Sfântul Cuvios Kukşa de la Odesa a trăit în secolul XX. Ne despart atâţia ani… şi omenirea nu este conştientă de ceea ce se petrece. Peste tot se vorbeşte despre globalizare, despre sistematizarea reformelor politice încât să se ajungă la o singură conducere; chiar în Biserică a pătruns ideea de „globalizare” şi alegere a unui „singur păstor” prin ideologii ecumeniste, de tip papale, abătându-se foarte mult de la Tradiţia şi Predania Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti şi apropiindu-se de o instituţie necunoscută, de o instituţie care este în proces de formare încă din secolul XX: Mişcarea Ecumenică.

Pe lângă călcările Sfintelor Canoane şi abaterile de la Învăţătura Bisericii Ortodoxe, unii dintre ierarhii ce fac parte în conducerile Bisericilor Ortodoxe oficiale fac şi alte greşeli precum recunoaşterea practică, şi nu numai pe hârtie, a tainelor unor confesiuni eretice, precum catolicii şi protestanţii. Slujirile şi rugăciunile cu ereticii au devenit o obişnuinţă pentru majoritatea popoarelor, şi de asemenea, puţini sunt cei care cunosc în variantă originală Sfintele Canoane care s-au dat de către Sfinţii Apostoli, Sfintele Sinoade şi Sfinţii Părinţi. În cadrul ritualurilor „ecumenice” se ascund o serie de principii globaliste, principii satanice, chiar dacă în exterior se văd a fi rugăciuni, în esenţa lor fiind afundarea popoarelor în întunericul eresului, pentru a apropia instalarea lui Anti-Hrist ca fiind singurul păstor al lumii.

Studiind destul de bine problema împlinirii profeţiilor Sfinţilor Părinţi, nu numai a celor doi menţionaţi mai sus ci a mai multora, am hotărât să încep această carte prin care să fac o sinteză foarte amănunţită a evenimentelor şi a faptelor vremii, aşa încât să aflăm în sfârşit în care dintre Biserici s-au infiltrat deja falşii păstori şi aleşii lui Anti-Hrist de a stăpâni lumea prin propovăduirea acestora. Sunt lucruri foarte importante de ştiut, şi chiar foarte necesare mântuirii noastre.

Sunt unii dintre noi, mai slabi de înger, care când vine vorba despre chestiuni mai dificile, chiar dacă sunt necesare mântuirii, evită să-şi complice mintea şi să analizeze lucrurile. Ei bine, acest caracter denotă dezinteres, ceea ce nu face parte din criteriile pe care Mântuitorul le-a lăsat prin Sfinţii Apostoli, după care va şi judeca lumea. Dezinteresul, indiferent de situaţie, dacă este frântură din adevărul necesar Mântuirii, trebuie să fim destul de atenţi şi conştienţi, că orice clipă poate fi fatală şi orice faptă irevocabilă. Ei bine, cum ne dăm seama dacă chestiunile pe care le aflăm sunt chiar interese necesare mântuirii? Şi aici trebuie să precizăm că Biserica este singura instituţie divino-umană prin care Mântuitorul nostru Iisus Hristos acordă mântuirea şi moştenirea împărăţiei Lui Dumnezeu. De aceea trebuie să fim cât se poate de atenţi în privinţa acestor dezbateri foarte importante, care fac parte din mărturisirea curată a Bisericii Ortodoxe în secolul XXI.

Nu este nevoie să parcurgem întreaga istorie a Creştinătăţii, pentru a afla timpul în care s-au făcut primii paşi din partea lui Anti-Hrist, pentru pătrunde în formele de conducere ale întregii omeniri. De asemenea, nu ne trebui nici multă filozofie să conştientizăm că venirea lui Anti-Hrist nu va avea ca scop dominarea sistemelor politice, ci bineînţeles va avea ca scop distrugerea Bisericii şi împrăştierea credincioşilor prin dezbinare, mai apoi prin erezie şi moarte. Nu trebuie să facem altceva decât să luăm şirul evenimentelor cu caractere necanonice care au avut loc între ierarhi din sânul Bisericii Ortodoxe şi din ierarhi sau reprezentanţi ai unor confesiuni eretice, în cadrul cărora evident că s-au făcut compromisuri destul de mari, toate generalizând ideea de globalizare nu numai a structurii politice, ci şi bisericeşti. Deci, întorcându-ne în trecut, primul compromis care s-a făcut, a rezultat reforma din secolul XX, schimbare care a generat o serie de nemulţumiri între credincioşii trăitori, credincioşii de rând şi oamenii politico-religioşi. Este vorba despre schimbarea calendarului. Acest eveniment a născut o cutremurătoare schismă în prima parte a secolului XX, şi de asemenea o dezorientare chiar şi în cadrul unora dintre credincioşii care au rămas în Biserica Ortodoxă.

Efectul îngrijorător al schismei, începând cu anii 1923-1924, s-a răspândit până în zilele noastre, tulburând Biserica Ortodoxă, în timp ce papalitatea a sărbători o serie de evenimente care s-au datorat schimbării calendarului în Biserica Ortodoxă.

Necesitatea schimbării calendarului a fost justificată filozofic, procesele fiind luminate de către diferiţi filozofi cunoscuţi în întreaga lume pentru priceperea lor. Problema nu ar fi aceasta. Este foarte bine când un subiect este dezbătut şi analizat în prezenţa unor oameni capabili de a găsi situaţia corectă. Principala problemă este aceea că s-au respectat cu stricteţe toate normele filozofice, iar Sfintele Canoane şi Învăţătura Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti au fost tratate cu deplină indiferenţă. Chiar nu s-au găsit nici până în ziua de astăzi documente care să ateste că schimbarea calendarului s-a făcut pentru un interes Bisericesc, evident după Sfintele Canoane care sun şi hotarele de netrecut şi netăgăduit ale Bisericii. Argumentele ştiinţifice i-au lăsat reci pe majoritatea creştinilor, fie arhierei, fie preoţi, sau simpli credincioşi care au avut acces la informaţiile legate de această problemă. De la aceste nereguli sa-u produs diferite schisme şi ruperi de la Biserica Ortodoxă. În momentul de faţă, Biserica Ortodoxă se află într-o situaţie foarte tensionată datorită jocurilor politice care s-a făcut de-a lungul timpului pentru a denatura autenticitatea Credinţei şi de a introduce bineînţeles ideile globalizării Antihriste, pentru a atinge diavolescul scop de a distruge Biserica.

Cu un secol în urmă, Sfântul Cuvios Kukşa, stareţul de la Odesa proorocea şi în acelaşi timp poruncea: „Nu peste multă vreme va avea loc Sinodul Ecumenic (al VIII-lea), numit “sfânt”. Însă acest Sinod nu va fi cel de-al optulea, fiind o adunătură de necredincioşi. În cadrul lui toate credinţele se vor uni în una. Posturile vor fi anulate, călugăria anulata, călugărilor şi episcopilor li se va permite să se căsătorească, iar preoţilor, să se recăsătorească. Noi însă nu trebuie să acceptam aceste schimbări. Stilul Nou (adică noul calendar gregorian) va fi introdus in toata Biserica Universala. Fiţi cu luare aminte! Străduiţi-vă să mergeţi la Bisericile lui Dumnezeu acum, cât ele sunt încă ale noastre. Va veni vremea când nu le vom mai putea frecventa. Numai cei aleşi vor înţelege ce se întâmplă. Pe oameni îi vor obliga să se ducă la biserica apostată; însă, nu trebuie să mergem într-acolo în niciun caz. Va rog, rămâneţi în Credinţa Ortodoxă până la ultima suflare şi aşa vă veţi mântui”[3]. Încă de la începutul profeţiei vedem că Sfântul Cuvios nu numai că ne descrie timpul prin care are să treacă Biserica, ci ne dă şi detalii lămuritoare. Astfel ne vorbeşte despre ce-l de-al VIII-lea Sinod Ecumenic, care este una dintre principalele teme de dezbatere dintre ierarhia de Patriarhiei Constantinopolului, României, Moscovei şi a celorlalte. Patriarhia de Constantinopol este implicată foarte mult în această problemă încă din vremea Patriarhului Meletios Metaxakis al Constantinopolului, şi primul care a adoptat noul calendar dintre Bisericile Ortodoxe. În cadrul celui de-al VIII-lea Sinod Ecumenic, sau cel puţin aşa vor ei să-l numească, sunt vizate şi chestiuni legate de calendar. Previziunile făcute de diverşi cardinali catolici, referitor la acest subiect ne demonstrează încă o dată că interesele politice stau la baza unei idei abordate de către ierarhia ecumenică. De data aceasta felul în care va fi abordată problema face şi mai mari greşeli, chiar este vorba despre anularea întregii Tradiţii Ortodoxe de dragul comuniunii cu papalitatea, în sensul de a fi desfiinţate sărbătorile din cursul săptămânii, pentru a spori câştigul financiar şi impunerea lucrului chiar şi în zilele de sărbătoare, idee fiind cu totul deplasată de la Ortodoxie, şi cu toate acestea susţinută de către ierarhia Ortodoxă.

Pe lângă aceste principii ale Sinodului al VIII-lea Ecumenic se vor alătura, după cum prooroceşte Sfântul Cuvios Kukşa, şi alte nelegiuiri şi erezii precum: anularea călugăriei, permisiunea episcopilor de a se căsători, iar a preoţilor de a se recăsători. Deja ideea de anularea călugăriei a fost începută încă din secolul trecut când ierarhia aleasă după criteriile impuse de rege sau parlament au avut grijă să transforme viaţa monahală într-o inconfundabilă mirenie de cinste, abrogându-se majoritatea Canoanelor impuse de către Sfinţii Părinţi pentru monahi. Din nefericire, nu numai Canoanele s-au abrogat, ci o dată cu desfiinţarea lor, s-a denaturat şi rânduiala vieţii monahiceşti pe care acum o citim numai în Paterice. Schimbările s-au cunoscut încă din vremea primului Patriarh, când numeroşi monahi şi stareţi de mănăstiri s-au arătat întristaţi de reformele care începeau să se facă în rândul monahismului ortodox. Cel mai sigur, ideile reformelor au fost adoptate de la catolici, unde sodomia domneşte cu nesimţire în rândul călugărilor. Ideea uşurării canonului monahal a început în perioada regelui Carol al II-lea, când s-au pornit şi persecuţiile asupra credincioşilor care nu primeau calendarul gregorian. Abrogarea Sfintelor Canoane a avut ca scop atragerea trândăviei şi neputinţei trupeşti în faţa ispitelor. Acesta a fost şi scopul exterior Bisericii Ortodoxe, pentru că Biserica noastră s-a bazat foarte mult în ultimele veacuri pe trăirea şi învăţătura provenită din Mănăstirile Ortodoxe cu Tradiţie. Astfel, aducând în plin proces de transfigurare negativă monahismul Ortodox, au creat un câmp de luptă foarte bine organizat, rezultatele fiind favorabile luptei lui Anti-Hrist împotriva Bisericii Ortodoxe. Mănăstirile Ortodoxe au reprezentat pentru Biserica noastră adevărate şcoli duhovniceşti de trăire şi cunoaştere a Dreptei Credinţe. Astfel, distrugând izvoarele de alimentare duhovnicească, au reuşit să aducă Biserica Ortodoxă într-o stare foarte incapabilă de a rezista în faţa ideologiilor eretice, neavând o putere a cunoştinţei bazate pe trăire şi practică, ci doar o formă foarte letală, adică ceea ce a mai rămas din Învăţătură.

În continuarea proorociei cu privire la situaţia Bisericii Ortodoxe în veacul din urmă, Cuviosul face referire la o altă reformă care s-a produs în cadrul Bisericii „Stilul Nou (adică noul calendar gregorian) va fi introdus in toata Biserica Universala. Fiţi cu luare aminte!” Deja această reformă s-a produs de foarte mult timp. Patriarhia Moscovei de exemplu s-a întors la stilul vechi după o perioadă scurtă de timp, datorită nemulţumirilor credincioşilor şi pericolului de a se face dezbinare. Dintre Bisericile oficiale doar câteva mai păstrează vechiul calendar, dar şi în cadrul acestora se discută problema schimbării.

Spre deosebire de hotărârile luate de Sfinţii Părinţi, ale căror baze erau stabilite de către Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi Sfintele Canoane, hotărârile luate de Sinoadele Bisericilor mari, în ultimul secol, se bazează în chip vădit pe interese străine, de tip papale, fără nici măcar un argument canonic care să nu contravină vreunui alt Canon sau hotărâre luată în prezenţa Sfântului Duh de către Sfinţii Părinţi. Acest fapt denotă lipsa de supunere nu numai faţă de Sfintele Canoane, ci de Porunca Lui Dumnezeu, întrucât la porunca Lui Dumnezeu s-au dat toate. Cu toate acestea, trebuie să acceptăm ideea că şi venirea acestor vremuri se datorează voii Lui Dumnezeu, pentru că fără voia Lui, nimic nu este posibil. Însă, trebuie să luăm în considerare şi Predania Bisericii noastre, pentru că altfel ajungem la deznădejde şi pierderea credinţei dacă nu păstrăm Tradiţia Bisericii şi Hotarele Ei.

Una dintre problemele care ne frământă în privinţa schimbării calendarului este fenomenul „stil vechi – stil nou”, problemă care a generat o serie de mari disensiuni teologice în Biserica Ortodoxă. Acest fenomen apare în anul 1924, în Constantinopol, ulterior în Grecia şi în România, apoi s-a extins şi în alte state cu o populaţie majoritar ortodoxă. Încă de la începutul ideii de schimbare (anul 1583) Biserica Ortodoxă, prin Sfinţii Părinţi şi ierarhi s-a arătat nemulţumită în urma inovaţiei papei Grigorie al VIII-lea al cărui nume îl şi poartă: calendarul gregorian. Problema a fost foarte aspru combătută din partea de Răsărit a Bisericii. De pildă, Ierarhia vremii şi nu numai, în frunte cu toţi ortodocşii Patriarhi şi arhierei, au dat o serie de Anateme şi au hotărât că inovatorii şi primitorii noului calendar să fie pedepsiţi cu toate Sfintele Canoane care sunt atribuite ereticilor. În ciuda acestor realităţi, cei ce au ţinut cu stricteţe predania Bisericii şi nu au căzut sub aceste Anateme, neprimind noul calendar, au fost numiţi de către majoritatea ierarhilor inovatori ca fiind „schismatici”. Şi problema stilismului naşte o serie de controverse foarte puternice în Biserica Ortodoxă. Dar, pentru a înţelege mai bine problema şi pentru a defini cu exactitate situaţia actuală, în cele ce urmează voi prezenta mărturii foarte credibile şi cu surse total Ortodoxe, pentru a dispărea termenii de „stil vechi şi stil nou” sau „stilism şi tradiţionalism”. Principalul scop este acela de a da o imagine cât mai clară şi mai reală în ceea ce priveşte peisajul Bisericii Ortodoxe din Mileniul III şi pentru a înţelege la ce se referă proorociile Sfinţilor Părinţi, care parte din ele s-a împlinit deja. Ideea acestei cărţi nu este numai de a dezbate problemele cele mai tensionate ale secolului, ci şi de a releva principalele obligaţii ce revin credincioşilor pentru a se mântui şi de a păstra Predania, Tradiţia şi Comuniunea Bisericii (mai ales), fără a crea compromisuri.

Autor: Pr. Veniamin Ilie

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1

CAPITOLUL 2

CAPITOLUL 3

CAPITOLUL 4

CAPITOLUL 5

CAPITOLUL 6

ÎNCHEIERE

a trecut la cele veşnice în această seară

Astăzi, 25 Ianuarie 2012, la ora 19:15 bine cunoscutul actor român Emil Hossu a trecut la cele veşnice. El a suferit un stop cardio-respirator în jurul orelor 18:13. Un echipaj SMURD a sosit la faţa locului, unde au încercat zeci de minute resuscitarea actorului. Din nefericire, actorul a decedat la orele 19:13 în incinta teatrului NOTTARA. Printre cele mai renumite filme în care a jucat Emil Hossu, se numără şi filmul “Noi, cei din linia întâi” reprezentându-l pe soldatul Munteanu, marca 1985.

Transmitem condoleanţe familiei îndoliate, colegilor domnului Emil Hossu, dar şi tuturor românilor care au iubit acest actor renumit, decent şi iscusit. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Emil Hossu (n. 24 noiembrie 1941, Ocna Sibiului - d. 25 ianuarie 2012, București) a fost un actor român.

Într-un interviu, Emil Hossu declara: Sunt maramureșean după mamă, sălăjean după tată, dar stau în București de foarte multă vreme.

După ce, ca urmare a Dictatului de la Viena, Transilvania de Nord a fost cedată Ungariei, familia Hossu s-a mutat la Cluj. Deoarece tatăl său era diplomat, pe 23 august 1945 toată familia a fost deportată într-un lagăr în Germania, unde a rămas timp de an și trei luni. După ce au scăpat din lagăr, părinții s-au întors în România. Casa, o fabrică de ață și mașina le fuseseră confiscate.

În 1948, pentru că fusese diplomat în perioada lui Ion Antonescu, tatăl lui Emil Hossu a fost trimis la muncă forțată la Canalul Dunăre-Marea Neagră, de unde a revenit după 6 luni. La numai 17 ani, Emil Hossu și-a pierdut tatăl, bolnav de cancer.

Pentru că nu avea „origine sănătoasă”, Emil Hossu a reușit să intre la ATF abia din a treia încercare.

Primele sale roluri retribuite au fost la teatrul radiofonic.

A fost actor la Teatrul Nottara, din București. A fost căsătorit cu actrița Catrinel Dumitrescu, de la același teatru.

Filme:

• Fetele Marinarului (2009)- Juan
• Chiquititas (2007)
• Une mère comme on n’en fait plus (1997)
• Punctul zero (1996)
• Straniul paradis (1995)
• Cel mai iubit dintre pamânteni (1993)
• Liceenii în alertă (1993)
• Oglinda (1993)
• Balanța (1992)
• Harababura (1990)
• Un Studio în căutarea unei vedete (1988)
• Să-ți vorbesc despre mine (1987)
• Cale liberă (1986)
• Totul se plătește (1986)
• Noi, cei din linia întâi (1985) - Soldatul Munteanu
• Secretul lui Nemesis (1985) - Ziaristul Victor Mirea – zis Balaurul
• Vara sentimentală (1985)
• Eroii n-au vârstă (1984)
• Secretul lui Bachus (1984) - Ziaristul Victor Mirea – zis Balaurul
• Sosesc păsările călătoare (1984)
• Convoiul (1981)
• Iată femeia pe care o iubesc (1981)
• Bună seara, Irina (1980)
• La răscrucea marilor furtuni (1980)
• Jachetele galbene (1979)
• Avaria (1978)
• Muntele alb (1978)
• Totul pentru fotbal (1978)
• Iarna bobocilor (1977) - Doctorul Ovidiu Ghiculescu
• Pentru patrie (1977)- Ion Ciuca

• Regăsirea (1977)
• Accident (1976)
• Toamna bobocilor (1975) - Doctorul Ovidiu Ghiculescu
• Aventurile lui Babușcă (1973)
• Decolarea (1971)
• Cântecele mării (1970)
• Simpaticul domn R (1969)
• La datorie (1968)
• Cerul începe la etajul III (1967)

Sursa:

www.wikipedia.ro

www.adevarul.ro

Sursa foto: http://www.adevarul.ro/bbtcontent/clipping/ADVIMA20120125_0550/8.jpg

Scris de Pr. Veniamin Ilie

Ţara noastră, Tracia de altă dată, are istorie antică şi de-o vârstă cu marile civilizaţii antice, precum Israel, Grecia, iar ulterior apăruta Romă. Acest popor s-a numit dintru început Tracia, după cum şi dovezile scripturistice atestă acest adevăr. Sfântul Apostol Andrei a venit în Tracia, în Sciţia Mică, unde liber şi fără să fie torturat, a propovăduit pe adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos, mântuitorul sufletelor tuturor creştinilor.

Noi, poporul acum numit român, nu suntem descendenţi ai Romei, cum au încercat conducătorii compromişi ai neamului să ne numească. Noi, poporul Trac, din ţinuturile Carpato-Danubiano-Pontice, avem sângele nostru, istoria noastră, identitate proprie, chiar dacă acest lucru îi necăjeşte pe papistaşii care au invadat puterea statului şi ţara noastră Sfântă.

Din istorie ştim că marii domni ai ţării, Decebal, Burebista, Mircea, Ştefan, Vlad şi toţi cei ce au rămas în istorie ca nişte viteji ai poporului Trac, au luptat împotriva otomanilor, care voiau să îşi impună religia lor în această ţară. Domnul acestei ţări, Decebal, la anul 106 a luptat contra romanilor care veneau cu oaste numeroasă pentru a cuceri ţara noastră şi a aduce într-însa naţia romană, plină de răutate şi hulă. Acesta este adevărul absolut care acum ne doare pe toţi! Noi nu suntem nici romani, nici români, nici de neam papistăşesc, ci suntem Creştini, care l-am primit pe Sfântul Apostol Andrei, care nu am vărsat sângele Sfinţilor precum au făcut romanii, ci cu bucurie am primit Ortodoxia, din primul veac al acesteia.

Decebal, vrednic de laudă, din partea întregii suflări valahe, a luptat în 106, dar romanii l-au răpus şi pe dânsul şi pe mulţi dintre oştenii ţării noastre. De atunci au adus în Tracia – Valahia – colonii romane care în an au denaturat limba tracă, au format mentalităţile oamenilor în favoarea latinilor şi au lăsat uitării graiul nostru, civilizaţia noastră, unitatea acestui neam deosebit, ca ulterior să dezbine totul şi să ducă în sclavie acest popor.

Zadarnic s-au ostenit domnitorii acestui stat liber şi antic să readucă pacea şi liniştea în ţară. Câtă vreme picior de roman stă în fruntea acestei ţări, pace şi unitate nu va fi! Noi nu suntem vinovaţi că nu putem face nimic, ci suntem vinovaţi pentru că nu vrem! Nu vrem să facem nimic!

O ruşine pentru noi, care mărturisim ISTORIC cine suntem, este domnul Alexandru I. Cuza, care nu a lăsat în urma sa o Tracie cum a fost ea cândva, ci a unit regiunile, dar tot pentru slava Romei, căci aceasta o înţelegem din multe dovezi ale istoriei care-l cataloghează drept un om imoral, un om plin de sine şi care din spate conducea oştirea, iar nu din faţă, cum bătrânii şi vechii noştri eroi şi domnitori o făceau.

În perioada lui Al. I. Cuza au fost aduse în România avalanşe de papistaşi, au fost latinizate până şi simbolurile naţionale, şi asta acum ar trebui să ne pese! Suntem un popor demn de a duce mai departe ceea ce ne-au lăsat bătrânii noştri şi Sfinţi eroi ai acestui pământ; dar, cu condiţia de a reveni la identitatea noastră liberă şi a nu pleca genunchii în faţa europenilor care, ştim bine, de veacuri au tot încercat, cu lupte măreţe, să ne îngenuncheze şi să domine peste noi. Din nefericire, de la Cuza până la noi, multă vreme nu a trecut; însă, ţara este o ruină, o ţară datoare, care de veacuri nu a avut datorii; o ţară dezbinată, care din veac era unită, iar când latinii sau otomanii voiau să o zdrobească, cu toţii ieşeau la oaste, tineri şi bătrâni, copii şi femei, apărând cu demnitate acest pământ Sfânt, în care se odihnesc Sfinte Moaşte de eroi, eroi vrednici de pomenit, care pentru libertatea noastră au luptat! Nu precum Cuza, luptând să aducă latinizarea acestui popor, l-a „unit” spre a-l conduce parlamentarii păgâni şi de alte naţii.

Regii Carol I şi Carol II au fost o ruşine pentru acest popor, pentru istoria noastră, pentru sângele pe care cu bărbăţie l-au purtat străbunii, iar noi l-am moştenit de la dânşii. În perioada acestor doi regi, dictaţi de către Roma, multă slavă s-a adus Romei şi papistaşilor din România, iar nedreptăţile poporului au fost trecute cu vederea şi ignorate! Încă din perioada lui Cuza, prietenul şi sclavul papistaşilor romani, s-a încercat încheierea procesului de latinizare a acestui popor, prin introducerea calendarului papistăşesc, lăudându-l cu calcule matematice, iar nu cu Sfinte Canoane. Defapt, el şi toţi acei nemernici din fruntea ţării, nu cunoşteau nimic din esenţa Ortodoxiei, iar din papistăşism cunoşteau totul. Familia regală se ştie că era catolică, Al. I. Cuza era un ecumenist antic, care căuta să asimileze Ortodoxia şi să o treacă sub papucul păgânului tiran din scaunul Romei.

Miron Cristea, de neam papistăşesc din Ardeal, împreună cu papistaşul Iuliu Hosu, au trâmbiţat şi luptat pentru „unirea” din 1918, ce avea să aducă haosul în această ţară. În 1924 el a adus în România şi impus, calendarul catolicilor, pe care „ortodocşii de stil nou” îl ţin astăzi, dar nu ştiu nici ei de unde provine şi de ce a fost adus. Amăgiţi cu vorbe dulci cum că „este un calendar corect” ei au uitat tot trecutul. Nu calendarul este sâmburele problemei, ci toată istoria! Orice faptă a lor, a trădătorilor Sfântului nostru popor, a căutat să aducă cuvinte de laudă inovaţiilor papistăşeşti, limbii papistăşeşti, timpului lor de muncă şi obiceiurilor lor. De aceea noi nu mai ştim care este limba noastră Sfântă! Noi nu am vorbit slavoneşte, nici latineşte, ci am avut limba noastră, dulce comoară, cum spunea Eminescu. Unde este limba noastră? De ce s-au distrus toate dovezile originilor noastre, în timp ce Roma, cu dinţii a ţinut de documentele ei? Unde este identitatea ta, a celui ce porţi cu fală un nume, dar nu a tiranului Traian, care a venit cu oaste să ne omoare strămoşii! Unde este identitatea şi Credinţa ta, celui ce sânge din sângele lor eşti, sămânţă din sămânţa lor şi cuget din cugetul lor?

Oare, nu vedem cât de strâmtoraţi suntem? Oare, nu vedem cât de mult ne-au latinizat şi apoi ne-au batjocorit strămoşii, istoria noastră sacră şi identitatea? Vedem! Vedem, dar nu vrem să recunoaştem că suntem nişte trădători ai noştri, ai pământului pe care călcăm şi de care suntem vrednici a fi daţi afară! Când ne vom întoarce? Ştim că pe fiul cel risipitor, în ţarină iarăşi la primit, chiar şi după ce cheltuise toată averea: sănătatea, puterea, virtuţile! Oare, pe noi nu ne va primi? Să revenim fraţilor la cele ale noastre, chiar dacă limbă nu mai avem, tradiţie, rânduială, putere şi răbdare! Avem mândria de a fi noi, tracii şi valahii din această ţară Sfântă!

Revenind la subiect, încă din perioada lui Cuza, marele sărutător al tălpilor venerabilului papă, ţara noastră s-a numit Ungrovlahia. Ei bine, unguri am fost noi? Nu vedem că nici ei nu-şi ţin cu demnitate numirea lor? Au doară, în ce ţară s-au născut şi unde au crescut? În Maghiaria? Asta este o dovadă că şi ei, sărmanii, au fost traşi în jos de alte popoare pentru a-şi pierde originile lor. Îmi pare rău şi de aceasta! Însă, noi nu am fost niciodată robia Ungariei. Amintiţi-vă de Vlad, domnul nostru scump, care nu iubea fărădelegea şi nu lăsa ca poporul să fie furat de păgânii care, asemenea celor din zilele noastre, se îmbogăţesc mişeleşte din truda poporului sărman şi chinuit! Acesta, Vlad, l-au batjocorit sărutătorii tălpilor papistăşeşti în toate felurile, pentru ca poporul să uite cine a fost Vlad. De ce? Pentru că boierilor contemporani le este teamă să audă ce fel aveau ei soarta, de îl apucau în viaţă. Vlad a fost prins de duşmanii poporului, care mult timp au lovit acest neam Sfânt, ulterior ucis la ei în ţară, pentru ca în ţara noastră să vină un alt domn, pe care europenii să-l manipuleze mai uşor. Deci, prin acest amănunt, vreau să înţelegem de ce noi nu suntem Ungrovlahia, ci suntem Traci!

O chestiune de îndobitocire o întâlnim chiar în vocabularul nostru, format şi latinizat de romanii năvălitori. Cuvântul „drac” nu a existat niciodată, chiar dacă acum există. Nu ne întrebăm de ce există? Pentru că aşa au voit ei, ca pruncii neamului să înveţe carte la ei, să îi îndoctrineze că noi am fost un popor sălbatic, care nu voiam să ne plecăm în faţa Romei, răi ca „dracii” să reiasă mai târziu. Unii în chip de batjocură spun „dracia” în loc de Tracia. Ţărâna lor nu va fi uşoară, căci ştiu şi ei destul de bine că s-au vândut papiştilor şi au trădat sângele nevinovat al acestui neam Sfânt.

Noi nu suntem Români! Această denumire de România vine din perioada lui Cuza, când papismul era la putere în ţara Românească mai mult ca niciodată. Această denumire a fost dată la comanda latinilor, pentru a acoperi cu ultima lopată de pământ identitatea noastră şi a ne forma mentalităţile să credem că noi suntem slugile Romei.

Încercări au avut şi popoarele Ruse să transforme din această ţară o provincie a lor, car de asemenea ne-au omorât cu sânge rece străbunii, femeile şi copii, iar în secolul trecut au luat Moldova sub stăpânirea lor. Rău lucru este că acum moldovenii, cât şi bucovinenii răpiţi de Ucraina şi Rusia, fostul URSS, nu mai vor să accepte adevărul absolut că ei sunt parte a acestui popor, nu a ruşilor, nu parte a romanilor!

Imnul actual al României este o trădare şi nu ne reprezintă! Iată de ce spun acest lucru, veţi constata în versurile compuse de papistaşul de la Blaj (deci, totul se învârte în jurul papistaşilor…) Andrei Mureşan. În strofa a 2-a a imnului, găsim aceste cuvinte dramatice:

„Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume / Triumfător în lupte, un nume de Traian!”

FRAŢILOR, CINE A FOST TRAIAN? Acesta era duşmanul poporului nostru! El şi oastea sa au venit în Tracia, l-au ucis pe Decebal, care era creştin! Nu cum au schimbat ei istoria mincinoasă de acum! O dovadă certă stă în picioare prin faptul că nici Burebista, nici Decebal nu au ucis creştini! Ierarhii şi Preoţii propovăduiau liberi Ortodoxia în această ţară! Primii mucenici din ţara noastră au fost omorâţi cu sălbăticie după ce s-au instalat latinii aici! Vedeţi istoria, fraţilor, nu minciunile celor ce au vrut să doboare acest popor. Primii mucenici ai neamului nostru sunt Sfinţii Epictet şi Astion (+209). La 100 de ani distanţă de omorârea lui Decebal, de către romani, când au căzut sub sabie mii de strămoşi ai noştri! Aceşti doi mari Sfinţi au fost ucişi de romani, iar pe mormintele lor s-a scris în latineşte, nu în limba dacă! Aşadar, amintiţi-vă când aţi fost învăţaţi de comunişti că dacii au fost primii care au omorât creştini! Nicidecum! Nici un Sfânt nu a fost omorât în Tracia, ci doar după ce romanii au venit în acest popor cu săbiile satanice, să-l robească.

Suntem atât de trădători! Nu este adevărat că nu putem face nimic! Chiar dacă suntem puţini, trebuie să nu lăsăm duşmanul să creadă acest lucru. Destul a am fost batjocoriţi atâtea secole! Să revenim la Ortodoxie! Să renunţăm la calendarul papistaş! Să renunţăm la obiceiurile aduse de la papistaşi! Dacă noi nu mai avem dovezi despre obiceiurile noastre tradiţionale de demult, atunci nici pe ale lor să le păstrăm! Mai bine deloc, decât trădători ai propriului neam!

Aceste gânduri de mult am vrut să le aştern pe hârtie, pentru că asta am avut în minte când am revenit la Ortodoxia cea adevărată! Nu sunt un trădător al neamului, nu sunt un duşman al străbunilor mei, pentru care sunt dator să-mi vărs şi sângele, pentru Evanghelie şi neamul românesc, nu roman, căci nu roman am fost, ci romani ne-au numit ei, robind strămoşii şi batjocorindu-ne identitatea! Să revenim la Ortodoxie şi să lăsăm totul pentru aceasta! Chiar de nu vom avea Biserici unde să ne închinăm, căci toate sunt robite de neo-papistaşi; dar, noi, fraţilor, să păstrăm cu fală un nume de creştin, un nume de domn care nu a tăiat un cap de creştin, un domn care nu a împiedicat să se propovăduiască în această ţară Evanghelia cea mântuitoare! Reveniţi la Ortodoxie, căci nu ştim nici vremea şi nici ceasul când se va cere de la noi talantul. Atunci nu va mai fi loc de „nu am putut, nu am avut timp, nu am avut posibilităţi, nu am primit bani şi averi”, ci va fi loc doar de răsplată sau de osândă veşnică!

Bine cunoscutul Mitropolit Valentin a fost membru al Sinodului ROCOR, de care s-a desprins din cauza unor probleme personale. Acesta chiar a dus o viaţă singuratică şi simplă după „despărţirea” de ROCOR, respectiv Mitropolitul Vitalie. Acesta suferea de diabet zaharat de 20 de ani.

În ziua de 15 ianuarie a ajuns la Moscova pentru câteva investigaţii medicale, iar în noaptea de 15 spre 16 Ianuarie, respectiv 2 spre 3 Ianuarie, calendarul bisericesc, Mitropolitul Valentin a fost găsit fără suflare. Cauzele morţii nu au fost clarificate de autorităţi, chiar dacă unele aspecte ale decursului evenimentelor sunt destul de dubioase.

EPISCOP TEODOR

După trecerea la cele veşnice a regretatului Mitropolit Valentin, Sinodul Episcopilor l-a numit ca locţiitor pe Episcopul Teodor, Episcopul Caucazului.

Site-ul oficial al Mitropoliei ROAC anunţa că întâistătătorul acestei Biserici Ortodoxe Ruseşti a fost găsit fără suflare în jurul orei 08:00 de către unul dintre fii săi duhovniceşti de la Moscova, la care găzduia pe perioada investigaţiilor medicale. Medicul legist a afirmat că Mitropolitul Valentin a murit în urma unei insuficienţe cardiace în somn.

Înmormântarea Mitropolitului Valentin va avea loc Duminică, 9/ 22 Ianuarie 2012 la una dintre Bisericile din oraşul Suzdal – Rusia. Pe această cale transmitem sincere condoleanţe Sinodului, rudelor şi apropiaţilor Mitropolitului Valentin.

În amintirea sa, pot spune că am purtat câteva discuţii prin translator în anul 2009, într-o perioadă în care era foarte trist datorită unor nedreptăţi comise de autorităţi; însă, era o fire deschisă, paşnică şi chiar reuşea să îmbine umorul cu seriozitatea duhovnicească, încât se făcea pe plac celor cu care discuta. În amintirea acestui Mitropolit a rămas un Sinod de 7 Episcopi, după cum reiese din Site-ul actual al Mitropoliei ROAC.

Nefericit lucru este că Mitropolitul Valentin un singur lucru nu a apucat să realizeze în această viaţă pământească, şi anume acela de a se reuni cu Biserica Ortodoxă adevărată şi de a lăsa deoparte nedreptăţile omeneşti.

În jurul său, Mitropolitul Valentin îşi formase un sinod bine închegat, ajuns la maturitate, care nu se grăbea în luarea de decizii; însă, repaosul a dus ca Mitropolitul Valentin să treacă la cele veşnice în afara Bisericii Lui Hristos.

Mă rog bunului Dumnezeu să-i ierte lui greşelile, fărădelegile, schisma şi anatema, şi mai ales să-l odihnească împreună cu cei drepţi, în Împărăţia Lui Dumnezeu; căci, de ar fi ştiut că timpul său este atât de scurt, s-ar fi grăbit spre a se întoarce în Biserica Lui Hristos împreună cu toţi creştinii care i-au urmat cu atâta dragoste şi ascultare.

Mâine, în ziua de prăznuire a Sf. Prooroc Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, adică 7/20 Ianuarie, la sfârşitul Sfintelor Slujbe, vom săvârşi un Parastas de pomenire a Mitropolitului Valentin, iar Duminică, 9/22 Ianuarie, vom săvârşi un Trisaghion, după Sfânta Liturghie, cu care vom încheia aceste trei zile de pomenire a unuia dintre ierarhii care cândva a luminat Ortodoxia; dar, care ulterior a căzut în valul întristărilor şi a părăsit ROCOR-ul, zicând adesea „pentru o vreme” nădăjduind că toate vor reveni la normal. Din nefericire, ROCOR-ul a rămas mult prea mic, iar Mitropolitul Valentin a trecut la cele veşnice în afara Bisericii.

Aceste zile de doliu, să-i spunem aşa, vom pomeni numele Mitropolitului Valentin la slujbele Parastaselor, dar nu în cadrul Sfintei Liturghii sau a slujbelor Bisericeşti. Această excepţie o putem face pentru faptul că el nu a inovat nici un fel de erezie, ci doar din motive administrative a creat această ruptură, uşor de reabilitat în Biserica Lui Hristos.

Aşadar, reamintim că Duminică, 9/22 Ianuarie, 2012, Mitropolitul Valentin se va reîntoarce în pământul dintru care a fost creat, pământ pe care l-a iubit şi pentru care şi-a dat viaţa prin ostenelile călugăreşti, prin rugăciune, postire, dar mai ales prin blândeţea cu care conversa cu semenii. Nu regret faptul că l-am cunoscut pe acest om; dar, regret faptul că nu a avut vreme îndelungată pentru a se reîntoarce în Biserica Lui Hristos.

Acest exemplu, fraţilor, să-l avem şi noi, căci de ne va prinde sfârşitul în comun cu ereticii, în afara Bisericii acesteia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti, departe de noi va fi Împărăţia Lui Dumnezeu. „Iată, Mirele vine în miezul nopţii…”. În miezul nopţii a trecut la cele veşnice Mitropolitul Valentin! În miez de noapte a venit Mirele la dânsul! Dacă ar fi ştiut vremea, îndată s-ar fi unit cu Biserica Lui Hristos! Dar, moartea vine pe nepregătite, şi spunea un Sfânt Părinte paterical: „întru ce te va afla, într-aceea te va judeca”. Să luăm aminte să nu fie şi pentru noi ultima din zile şi să ne plângem amărăciunea păcatelor noastre, lepădând ideea că mai avem vreme… Vreme este, dar nu câtă am vrea noi, ci câtă ne trebuie! Zaheu a spus „acum!” Asemenea şi noi să spunem şi cu pocăinţă să venim la Biserica Lui Hristos, fugind de prăpastia ereziei, de patimile cele rele şi de răutatea care macină sufletul, precum cariile lemnul.

Dumnezeu să-l odihnească în sânul lui Avraam, cu drepţii să-l numere şi să-i ierte lui toate, căci de ar fi ştiut cineva vremea sa, niciunul nu s-ar fi îndepărtat de Biserică.

Doamne, iartă-i lui toate şi-l odihneşte ca pe un drept, măcar pentru ostenelile călugăreşti, pentru postire şi rugăciune, căci multă milostenie ai şi poţi face toate, dupre cum voieşti!

VEŞNICA LUI POMENIRE!

Pr. P. Coordonator Veniamin Ilie

As.C.O.T.România

Evanghelia despre Botezul Domnului

Matei 3:13-17

În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să Se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat. Iar botezându-Se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit.”

“Şi se va arăta slava Domnului şi tot trupul o va vedea căci gura Domnului a grăit.” (Isaia 40:5).

Fraţi creştini,

În vremurile de odinioară, Domnul a făgăduit să vină şi să Se arate întru slavă mare. Oamenii au auzit aceasta dar au uitat ce se spusese. Dar Dumnezeu nu Şi-a uitat cuvântul Său, pentru că cuvintele Domnului sunt ca stâlpii de piatră care nu se pot nărui. Domnul a făgăduit că vine; şi iată, El nu a venit la vremea când noi aveam cel mai puţin nevoie de El, ci când nevoia noastră era cea mai mare. Dumnezeu a trimis un prooroc sau un înger în locul Său, la vremea potrivită. Dar când răul s-a înmulţit în lume atât de mult, că nici măcar un înger nu mai era în stare să-l ardă cu lumina sa, nici un prooroc nu mai avea putinţă să-l strâmtoreze prin cuvintele sale, atunci Dumnezeu Şi-a împlinit vechea făgăduinţă şi S-a arătat pe pământ. Dar cum a venit Dumnezeu în plină slavă? În smerenie şi ascultare de negrăit. Într-un asemenea chip în care îngerii Săi arătau mai strălucitori şi proorocii Săi mai măreţi decât El. Când s-au arătat la Iordan proorocul şi Stăpânul, proorocul a atras atenţia mai mult decât Stăpânul. Ioan Înaintemergătorul părea mai tainic şi mai mare decât Domnul Hristos. Domnul Hristos Îşi ascundea slava Sa şi măreţia sub două învelişuri groase: unul era trupul omenesc şi celălalt era smerenia. Aşa încât oamenii nici nu L-au băgat în seamă, nici nu L-au recunoscut, în timp ce ochii tuturor puterilor cereşti erau aşezaţi pe El mai mult decât pe întreaga lume zidită. Înveşmântat în trup adevărat şi în smerenie curată, Domnul Hristos a venit din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el. (Matei 3:13).

Minunat este Dumnezeu întru lucrările Lui! Prin toate lucrările Sale, El ne învaţă smerenia şi ascultarea. El Se ascunde în spatele lucrărilor Sale, tot aşa cum soarele se ascunde noaptea în spatele strălucirii stelelor, tot aşa cum o privighetoare se ascunde în tufe în spatele cântecului său.

El dă lumină soarelui şi soarele  străluceşte de parcă ar avea lumina de la sine, pe când faptul este că lumina lui Dumnezeu se trece cu vederea.

El dă glas tunetului Său şi vânturilor Sale şi acestea se aud; dar El nu se aude.

El dă frumuseţe munţilor Săi şi pajiştilor Sale şi ele strălucesc de frumuseţe, ca şi cum ar fi de la ele, pe când frumuseţea lui Dumnezeu rămâne ascunsă ca o taină.

El dă frumuseţe şi mireasmă florilor câmpului şi acestea o răspândesc în jurul lor ca şi cum ar fi de la ele; nebăgându-se în seamă că această mireasmă este a lui Dumnezeu.

El dă putere fiecărei făpturi şi fiecare făptură se împodobeşte în faţa celorlalte, fălindu-se cu puterea, ca şi cum ar fi a sa; pe când puterea nemăsurată a lui Dumnezeu nici nu se împodobeşte, nici nu caută a fi băgată în seamă.

El dă minte din mintea Sa oamenilor şi oamenii cugetă şi gândesc ca şi cum ar fi cu minţile lor; pe când mintea lui Dumnezeu rămâne în pace desăvârşită, întorcând spatele laudei lumii.

Astfel ne învaţă Dumnezeu smerenia. Tot ceea ce face El, face atât potrivit firii Sale, cât şi pentru oameni, ca omul să se ruşineze şi să se facă conştient de mândria sa prostească; ca omul să nu se dea mare, neavând nici o lucrare bună a sa; ci să lase faptele să vorbească pentru sine şi el să se ascundă în spatele lor, aşa cum Dumnezeu stă tăinuit în spatele lucrărilor Sale, fără să fie văzut ori auzit, aşa cum merge un păstor în spatele turmei sale mari.

Minunat este Dumnezeu, Care ne învaţă astfel smerenia! El este minunat şi atunci când ne învaţă ascultarea. Omul niciodată nu poate să fie ascultător ca Dumnezeu. Omul seamănă sămânţa în pământ şi apoi o lasă în grija lui Dumnezeu. Omul seamănă într-o zi, dar Dumnezeu Se îngrijeşte de sămânţă vreme de o sută de zile, păzind-o, încălzind-o, dându-i viaţă şi ridicând-o încetişor din pământ ca un firicel, împodobind firicelul cu muguraşi şi apoi o coace, până când omul merge din nou la câmp, petrecând o zi sau două ca să strângă grânele şi să le transporte cu căruţa la hambarul său.

Corbul îşi cloceşte puii şi apoi îi părăseşte, nemaiîngrijindu-se de ei. Dar Dumnezeu ia  asupra Lui pe aceşti pui neştiutori, slujindu-le şi purtându-le de grijă cu ascultare, ziua şi noaptea. Peştele îşi depune icrele şi pleacă, dar Dumnezeu rămâne, ca să scoată peştişori din icre şi ca să le supravegheze hrănirea şi creşterea lor. Orfani fără de număr, atât de la oameni, cât şi de la animale, nu ar rămâne în viaţă dacă Dumnezeu nu ar avea grijă de aceştia. Dumnezeu Îşi supraveghează întreaga Sa zidire zi şi noapte, ascultându-le cererile şi dându-le ceea ce le este de folos.

Dumnezeu ascultă doririle şi rugăciunile oamenilor şi le împlineşte; El le împlineşte întotdeauna cu ascultare, atâta vreme cât nu există nici un păcat în cererile şi rugăciunile lor. Totuşi, rugăciunile care caută să-L tragă pe Dumnezeu în păcat şi să-L facă părtaş la păcatul omului – Dumnezeu nu ascultă aceste rugăciuni; Dumnezeu nu primeşte aceste rugăciuni. Dintre toate rugăciunile, Dumnezeu ascultă cel mai grabnic rugăciunile celui smerit, care se pocăieşte, care se roagă pentru iertarea păcatelor sale şi pentru dezlegarea de ele. În felul acesta, omul se face zidire nouă, punând început bun – pentru viaţa de fiu în locul celei de rob. De aceea, toţi proorocii, din vremuri străvechi, au căutat pocăinţa oamenilor. De aceea Sfântul Ioan Înaintemergătorul nu numai că propovăduieşte pocăinţa, dar săvârşeşte botezul pocăinţei, pentru ca oamenii să pună pecete văzută pe pocăinţa lor. Cu cât este mai mare pocăinţa unui om, cu atât mai deplin se slobozeşte de cele ale lumii şi se întăreşte cu râvnă pentru Dumnezeu; Dumnezeu degrabă ia aminte şi în ascultare răspunde rugăciunilor oamenilor.

Aşadar, omul nu poate să fie niciodată la fel de smerit ca Dumnezeu, nici ascultător ca El. În întreaga Sa zidire, în cer şi pe pământ, Dumnezeu îi învaţă pe oameni smerenia şi ascultarea. Dumnezeu trimite această veste lumii din marea Sa dragoste pentru oameni şi din dorinţa Sa arzătoare ca toţi oamenii să se mântuiască şi nici unul să nu se piardă.

Dar Dumnezeu a dat oamenilor această învăţătură despre  smerenie şi ascultare în chip mijlocit, fie prin firea zidită de El, fie prin proorocii Săi, oameni aleşi şi îngeri. Numai prin Persoana Domnului Iisus, Dumnezeu dă această învăţătură în chip nemijlocit, prin Sine Însuşi îmbrăcat în trup. În fiecare clipă a vieţii Sale pământeşti, de la naşterea Sa în peşteră până la moartea Sa pe Cruce, Domnul Iisus trăia învăţând oamenii despre smerenie şi ascultare. El a dat această învăţătură vie şi prin botezul Său în apa Iordanului.

Ioan era cel mai însemnat om al zilei. Hristos nu era cunoscut nimănui şi, chiar atunci când L-au cunoscut, oamenii păcătoşi Îl socoteau pe Ioan mai mare decât El. Oamenii se adunau în jurul lui Ioan din toate categoriile, simpli şi învăţaţi, săraci şi bogaţi. Ioan atrăgea atenţia atât prin înfăţişarea sa din afară, cât şi prin viaţa sa pustnicească din pustie şi prin cuvintele sale cu înţeles tainic. Nu se strângeau mulţi în jurul lui Ioan din pricina păcătoşeniei lor ori din dorinţa de pocăinţă, cât din iscodire, ca să vadă şi să audă un om care nu era obişnuit. Deşartă iscodire! Cât timp de mare preţ ne fură aceasta, dându-ne în schimb nimic altceva decât o dulceaţă bolnăvicioasă trecătoare, care se schimbă îndată în ceva amar! Cum ne prinde în capcană şi cum ne scapă pocăinţa şi împreună cu aceasta mântuirea noastră!

Hristos nu a stârnit iscodire. În mijlocul mulţimii, El mergea fără grabă către Iordan. El nu avea nimic care să atragă privirea oamenilor şi nimeni nu-I dădea nici o atenţie. Înfăţişarea Sa nu avea ceva aparte, ca aceea a lui Ioan, nici vieţuirea Sa nu era atât de bogată în osteneli pustniceşti.

El era deopotrivă cu mulţimea şi cu toţii mergeau împreună din Galileea la Iordan, mâncând şi bând cu El şi vorbind cu El ca şi cu oricare alt om din mulţime. Marele Isaia a văzut şi a proorocit aceasta dinainte, zicând: “şi când L-am văzut, nu avea frumuseţe ca să ne fie drag” (Isaia 53:2).

Dar, în mulţimea aceea întreagă de oameni de lângă Iordan, se afla un om, şi numai unul singur, care Îl cunoştea cu adevărat. Acesta era chiar Ioan Botezătorul. Ochii sihastrului desăvârşit străluceau şi tunetul glasului său a amuţit pentru o clipă. Ioan a uitat cu totul de restul mulţimii strânse în jurul apei şi în apă şi, arătând către Iisus, a spus liniştit: “Iată Mielul lui Dumnezeu!” (Ioan 1:29).

“Mielul lui Dumnezeu!” Cu aceste câteva cuvinte a vădit Înaintemergătorul smerenia şi ascultarea Domnului Hristos. El este smerit ca un miel, şi ascultător ca un miel – atât smerenia cât şi ascultarea fiind îndreptate spre Dumnezeu. De aceea spune el: “Mielul lui Dumnezeu”. El merge cu sfială şi smerenie ca un miel şi, tot ca un miel, merge la păscut şi moarte cu aceeaşi încredere în păstorul său, aşa încât Hristos merge oriunde Îl îndrumă Tatăl Său din cer: către naşterea într-o peşteră, către botezul din Iordan, către moartea pe Cruce – toate cu aceeaşi consimţire şi încredere.

Dar, la cuvintele “Mielul lui Dumnezeu”, Ioan le adaugă pe acestea: “Cel ce ridică păcatul lumii”. Cum ridică Hristos păcatul lumii asupra Lui? Prin dragostea Sa şi jertfa Sa, una fiind nedespărţită de cealaltă; căci nu există dragoste adevărată fără jertfă, şi nici o jertfă adevărată fără dragoste. În dragostea Sa, Hristos a coborât în această lume materialnică şi S-a îmbrăcat în trup de carne supus ispitei. Această lume nu este curată şi frumoasă şi minunată aşa cum era înainte de păcatul lui Adam. Ca urmare a păcatului, această lume a luat chip materialnic întunecos, ascuns şi îl poartă aşa până în zilele noastre. Lumea aceea luminoasă s-a schimbat într-o lume a prostiei şi întunecimii; lumea curată s-a făcut necurată; lumea frumoasă s-a făcut strâmbăcioasă şi urâtă; lumea liniştită s-a făcut războinică. În această lume a venit Prealuminatul, Preacuratul, Preaminunatul şi Preadulcele. Prin această lucrare, El a luat deja asupra Lui păcatul lumii – de îndată ce El S-a arătat în lume în trup stricăcios, care se hrăneşte cu hrană stricăcioasă.

El a făcut aceasta, mai întâi, luându-şi trup aşa cum se făcuse acesta după primul păcat al omului; în al doilea rând, prin venirea Sa pe pământ din dragoste, ca să împlinească toate legile care fuseseră date omului după păcat. Cu toate că El nu trebuia să dea ascultare acestor legi, El a venit pe pământ pentru a le împlini pe toate: atât legile date firii, cât şi legile date omului. Şi astfel, El a suferit foame şi sete, istovire şi dureri de tot felul, aşa cum li se întâmplă şi altor muritori; şi El a crescut încet, aşa cum li se întâmplă tuturor celor care se nasc, de-a lungul a treizeci de ani, până când Şi-a început lucrarea Lui în lume. Din această pricină, El a fost tăiat împrejur şi botezat, El a mers la sinagogă ca să Se roage şi a plătit dările lui Cezar. El a primit toate legile făcute până la păcatul cel dintâi şi le-a împlinit. De aceea se spune că El a preluat păcatele lumii asupra Sa. Cu alte cuvinte: El a preluat asupra Lui împlinirea tuturor legilor şi a făcut aceasta cu ascultare şi lesniciune, în aceeaşi măsură în care oamenii împlineau aceste legi în neascultare şi cu greutate. În cele din urmă, în al treilea rând, El a făcut aceasta, dându-Se pe Sine ca jertfă pentru păcatele lumii; prin răstignirea Sa de bunăvoie pe Cruce, moartea Sa ca un miel şi vărsarea sângelul Său nevinovat pentru păcatele multora. Cu adevărat, întreaga Sa viaţă pământească a fost o jertfă, tot aşa cum întreaga Sa viaţă a fost dragoste. A fost o jertfă pentru El ca să Se îmbrace în trup omenesc; a fost o jertfă pentru El ca să dea ascultare legii. Dar, pe Cruce, El, cu sângele Său a pus pecetea jertfei Sale şi a şters toate socotelile păcatelor noastre. Pe Cruce, El ne-a arătat toată apăsarea păcatului omenesc şi plinătatea dragostei lui Dumnezeu, o dragoste care nu încetează din pricina jertfei de sine.

Şi astfel, Hristos ia păcatele lumii asupra Sa în trei chipuri:

mai întâi, prin luarea de trup;

în al doilea rând, supunându-Se legii;

în al treilea rând, dându-se jertfă pe Sine.

Când Domnul a venit în lume, întrupat, împlinind legea, această întâmplare a fost însoţită de fenomene minunate fireşti: steaua de la răsărit, îngerii coborând pe pământ şi veselirea păstorilor din Betleem, slăvirea Lui, a Pruncului sfânt, de către păstorii cei simpli şi de către crai. Dar această întâmplare a fost urmată de uciderea pruncilor de către Irod şi de fuga Mântuitorului în întunecimea Egiptului, dintr-o întunecime şi mai mare: aceea a Ierusalimului.

Apoi, când Domnul a împlinit în chip lămurit, în faţa lumii, legea oamenilor, primind botezul în apele Iordanului, şi această întâmplare a fost însoţită de un fenomen firesc minunat – potrivit Predaniei – se spune că apele Iordanului şi-au oprit curgerea cea firească întorcându-se înapoi. “Marea a văzut şi a fugit, Iordanul s-a întors înapoi.” (Psalm 113:3). Atunci s-au deschis cerurile, s-a auzit glasul Tatălui din ceruri şi s-a văzut Duhul Sfânt în chip de porumbel. Lumea a simţit aceasta şi a văzut totul prin Sfântul Ioan Botezătorul. Dar această întâmplare a fost urmată de postirea cea de patruzeci de zile a lui Hristos în întunecimea şi groaza ispitei satanice. Şi după aceea, s-au arătat îngerii şi I-au purtat Lui de grijă.

Când Domnul a pus pecetea pe toată suferinţa Sa din trupul Său pământesc, prin chinurile Sale şi prin vărsarea sângelui Său pe Cruce, natura a însoţit această întâmplare de lucrări înfricoşătoare: soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat şi mormintele s-au deschis. Viii şi morţii au simţit îsemnătatea înfricoşătoare a sfintei jertfe de pe Golgota; tâlharii şi păgânii au venit să creadă în Fiul lui Dumnezeu şi morţii s-au arătat pe străzile Ierusalimului. Şi această întâmplare a fost urmat de întuneric: întuneric în afara şi înlăuntrul mormântului, după care au venit zorile, biruinţa cea de la urmă – şi Învierea cea de la urmă. Şi, iarăşi, îngerii au fost de faţă!

Aşadar, aceste trei întâmplări din viaţa lui Hristos, ne dau învăţătura cea mai luminată şi mai nemijlocită despre smerenia şi ascultarea Dumnezeiască. Veselia cerească şi firea minunată a fiecăreia dintre acestea se îmbină cu înfricoşarea uciderii omului şi cu stricăciunea satanică. Dar, în toate cele trei întâmplări, Hristos a ieşit Biruitor slăvit: asupra omului Irod după naşterea Sa, asupra lui Satan după botezul Său şi asupra înţelegerii dintre oameni şi Satan după moartea Sa.

Sfântul Matei descrie Botezul în apele Iordanului în acest chip: În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să Se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: “Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?” Ioan Îl recunoaşte pe Hristos, dar nu cunoaşte planul Său de mântuire. Acum se desfăşoară o întâmplare fără de asemănare din istoria omenirii: Dumnezeu se întrece cu omul în smerenie! Ioan boteza păcătoşi spre pocăinţă. Totuşi, Cel fără de păcat, Care nu avea pentru ce să Se pocăiască, a venit la el şi i-a cerut ca el să-L boteze. Ioan, care era mai întărit duhovniceşte decât toţi păcătoşii din jurul său, îndată a recunoscut în Hristos pe Unul mai puternic decât el. Înainte de a-L vedea, Ioan ştia deja că El venise pe pământ şi vieţuia printre oameni: “În mijlocul vostru se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi” (Ioan 1:26). Numai atunci când s-a aflat faţă către faţă cu El, L-a cunoscut pe El şi, arătând către El, a spus: “Iată Mielul lui Dumnezeu!”. De îndată ce Ioan L-a văzut, se poate ca el să fi crezut că menirea lui ca Înaintemergător a luat sfârşit şi să fi spus ca dreptul Simeon mai înainte: “Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace” (Luca 2:29), sau aşa cum a spus Ioan mai târziu într-o împrejurare: “Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3:30). Dar nu; în loc să se întâmple precum a gândit şi s-a aşteptat Ioan, Hristos i-a dat poruncă neaşteptată. Aflat în mijlocul oamenilor păcătoşi, Hristos Cel fără de păcat a căutat la Ioan ca acesta să facă pentru El ceea ce el făcuse pentru alţii: să Îl boteze în râu aşa precum botezase pe alţii. Împotrivirea lui Ioan la aceasta este cu totul de înţeles pentru oamenii muritori. Ah, fraţii mei, este un lucru înfricoşător să aduci în apă pe Cel mai curat decât apa! Este cel mai înfricoşător pentru zidire ca să-şi pună mâna pe capul Ziditorului! Cum poate omul, care este făcut din ţărână şi cenuşă, să cuteze să-şi pună mâna pe El, Care şade pe heruvimi?

Dar Hristos termină îndată vorba cu Ioan cu o zicere scurtă, dar hotărâtă: “Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea.” (Matei 3:15). Atunci L-a lăsat. Este ca şi cum Domnul ar spune aici: Lasă acum orice cuvinte despre vrednicia Mea şi despre care este mai mare sau mai puternic. Ziua aceasta nu are această menire, ci alta. Va veni vremea când ceea ce spui acum se va face lămurit. Nu putem învăţa pe oameni ceea ce nu am făcut noi înşine. Dacă nu vom face aşa, cine ne va crede? Cum ne vom deosebi, altfel, de fariseii şi cărturarii Ierusalimului care învaţă şi ei nu fac? Noi trebuie să împlinim toată legea pentru a da legii întregi un înţeles mai înalt, duhovnicesc. Eu trebuie să fiu mai întâi botezat cu apă, ca după aceea să botez cu Duh Sfânt şi cu foc. Planul mântuirii este dat la iveală prin împlinirea sa. Ceea ce acum nu este lămurit se va lămuri în curând. Cerurile se vor deschide şi vor lămuri ceea ce vă cer Eu vouă.

În măsura în care Ioan s-a temut în prima clipă să-L boteze pe Hristos, în aceeaşi măsură el asculta acum porunca lui Mesia. Şi cerul cu adevărat s-a grăbit să adeverească şi să binecuvânteze lucrarea mâinii Înaintemergătorului.

(Ieronim spune: Exista o pricină întreită pentru a primi botezul de către Ioan. Mai întâi, fiind născut om, pentru a împlini toată dreptatea şi smerenia pe care o cerea legea. În al doilea rând, prin botezare, să încuviinţeze sensul botezului lui Ioan. În al treilea rând, sfinţind apele Iordanului, să arate, prin pogorârea porumbelului, că Duhul Sfânt era de faţă la botezul credincioşilor.)

Hristos a intrat în apă nu ca să Se curăţească pe Sine, ci ca să înece simbolic pe omul cel vechi. Prin supunerea Sa, El a reîntregit în chip simbolic Potopul care a înecat lumea de pe vremea lui Noe şi, de asemenea, înecarea lui Faraon şi a armatei sale egiptene, în Marea Roşie. În Potopul care a cuprins întreaga lume, omenirea păcătoasă a fost înecată. În Marea Roşie, Faraon, vrăjmaşul Dumnezeului Celui viu, a fost înecat. Hristos a luat asupra Lui păcatele lumii. El a primit de bunăvoie să Se înece în locul omenirii păcătoase; El de bunăvoie a luat asupra Lui soarta lui Faraon cel înecat, vrăjmaşul Dumnezeului Celui viu. El a îngăduit apei să-I înghită trupul ca şi cum ar fi fost îngropat în mormânt. El a lăsat apa să curgă o clipă peste El şi apoi S-a ridicat şi a ieşit din apă. Prin aceasta, El a repetat acea lecţie înspăimântătoare pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor prin înecarea păcătoşilor în vremea lui Noe şi aceea a lui Faraon în Marea Roşie. Prin aceasta El, în chip văzut, dar tăinuit, a spus ceea ce zice El mai târziu în cuvinte către fariseul Nicodim: “De nu se va naşte cineva din nou, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3). Dar numai acela se poate naşte din nou în această viaţă care a murit pentru omul cel vechi; sau, cu alte cuvinte, cel în care omul cel vechi, păcătos, a murit. Cel care se cufundă cu păcatele sale în apă iese afară curăţit de păcat. Cel care îşi osândeşte trupul, om trupesc fiind, se ridică prin Duhul ca om duhovnicesc. Cel care se îngroapă cu Hristos prin botez, ca în mormânt, se ridică cu Hristos în Învierea Sa (cf. Coloseni 2:12). Cel care îşi îneacă mândria, neascultarea, zavistia şi toată necurăţia omului celui vechi, păcătos, va ieşi din apă cu smerenie, umilinţă, ascultare şi dragoste. Cel care moare pentru sine va vieţui împreună cu Dumnezeu (cf. Romani 6:3-8). Pe scurt, cel care a murit ca păcătos şi se naşte din nou ca om drept, îşi va repeta şi el exemplul dat de Hristos prin botezul Său în Iordan. “Înainte de a se pune început nou vieţii, trebuie să se pună capăt celei vechi.”, spune Sfântul Vasile cel Mare. O, ce însemnătate adâncă şi plină de învăţăminte are botezul lui Hristos, prin scufundarea în apă a sfântului Său trup! Numai înţelepciunea nemărginită a lui Dumnezeu era în stare să dezlege oamenii în chip atât de povăţuitor, şi cu folos, prin botezarea în Iordan. Numai această înţelepciune nemărginită, care vede trecutul şi viitorul întocmai ca şi prezentul, a fost în stare să lege începutul istoriei omeneşti de sfârşitul acesteia, şi să pună la un loc potopul care a înecat omenirea cea păcătoasă, cu scufundarea lui Hristos în apă. Numai această înţelepciune de negrăit prin cuvânt poate, cu o singură privelişte, un singur semn, să spună mai mult decât toate limbile omeneşti de pe pământ. Pentru că întreaga cale a mântuirii noastre a fost arătată în lucrarea botezului lui Hristos în Iordan.

Iar botezându-Se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: “Acesta este Fiul meu cel iubit întru Care am binevoit.” Duhul nu a pogorât asupra lui Hristos pe când Se afla în apă, ci atunci când El a ieşit din apă. Prin aceasta, înţelepciunea lui Dumnezeu caută să ne arate că Duhul lui Dumnezeu nu pogoară peste omul cel vechi, care este viu păcatului şi mort pentru Dumnezeu, ci numai asupra omului născut din nou duhovniceşte, care a murit păcatului şi a înviat întru Dumnezeu.

Duhul a pogorât asupra lui Hristos în chip de porumbel, nu întrupat ca porumbel, aşa cum este Hristos întrupat ca om, ci numai în chip de porumbel, ca porumbel. (Ieronim spune: “Porumbelul a pogorât asupra capului lui Iisus aşa încât nimeni să nu creadă că glasul Tatălui a fost îndreptat către Ioan, şi nu către Domnul.”) Această arătare în chip de porumbel înseamnă că Duhul poate să Se înfăţişeze în oricare alt chip şi, cu adevărat s-a arătat mai târziu Apostolilor în chip de limbi de foc şi ca o suflare de vânt ce vine repede (Fapte 2:2). În Cartea Facerea, se spune despre Duhul: Şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor (1:2). Atunci, Duhul lui Dumnezeu Se înfăţişează în chipuri diferite, potrivit întâmplăeilor pe care le sfinţeşte sau le pune în lucrare. Dar fiecare chip pe care îl ia, Îl arată în lucrare, îndreptăţit şi curat, aducând odată cu Sine căldură, lucrare şi curăţie. La botezul în apele Iordanului, Duhul S-a arătat în chip de porumbel blând; botezul Apostolilor a fost cu Duhul Sfânt şi cu foc, de Rusalii, Duhul S-a înfăţişat în chip de vânt puternic şi de foc. Prin aceasta, se face lămurită deosebirea dintre botezul lui Ioan şi cel al lui Hristos. Botezul lui Ioan, sau botezul cu apă, îi face pe oameni blânzi şi curaţi ca porumbeii, dar botezul lui Hristos, sau botezul prin Duh,  îi face pe oameni puternici şi înflăcăraţi. (Sfântul Chiril al Ierusalimului spune, în Învăţătura lumii, Cartea III: “Aşa cum omul este alcătuit din două părţi: suflet şi trup, există şi o curăţire îndoită: netrupească pentru ceea ce nu este a trupului şi trupească pentru trup. Apa curăţeşte trupul, şi Duhul curăţeşte şi întăreşte sufletul.”) Pogorârea Duhului în chip de porumbel – aşa cum desluşesc aceasta Sfinţii Părinţi  – ne aminteşte de porumbelul pe care l-a trimis Noe de trei ori de pe arca sa, ca să vadă dacă pământul se uscase. Şi porumbelul s-a întors cu o ramură de măslin în cioc. Ramura de măslin este simbolul păcii: pacea dintre Dumnezeu şi om. Şi acum, după ieşirea lui Hristos din apă, după înecarea simbolică în apă a omului celui vechi, S-a arătat Duhul deasupra capului lui Hristos în chip de porumbel, ca să arate că potopul s-a sfârşit şi că domnea pacea între Dumnezeu şi omul cel nou. De ce nu ţinea acest porumbel o ramură de măslin în cioc, ca semn al păcii? Pentru că aici, în locul ramurii de măslin se afla chiar Domnul Hristos, cel mai desăvârşit simbol al păcii între Dumnezeu şi om, între cer şi pământ. El este ramura de măslin a Noii Zidiri. Şi astfel porumbelul, poposind deasupra lui Hristos, nu avea nevoie să ţină o altă ramură de măslin ca semn al păcii. Hristos este sfârşitul potopului şi începutul păcii.

Şi iată glas in ceruri! Cerurile deschise, Duhul în chip de porumbel şi, mai mult, glas din ceruri! Astfel botezul lui Hristos este bogat în înţeles, căci nu au venit doar îngeri, ci Sfânta Treime Însăşi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt: Tatăl prin glasul din cer, Duhul în chip de porumbel şi Fiul ca om nou şi desăvârşit, Dumnezeu-Om.

“Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit.” Cu aceste cuvinte, Dumnezeu Tatăl Îl vădeşte pe Iisus Fiul Său, ca şi în cuvintele Marelui Arhanghel Gavriil către Preasfânta Fecioară Maria: “şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema” (Luca 1:32) şi iarăşi: “(şi El) Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1:35). Acum Dumnezeu Tatăl Îl numeşte cu adevărat Fiul Său, Fiul Său cel iubit. Căci Hristos este singurul Fiu al lui Dumnezeu prin existenţa Sa din veşnicie şi singurul Fiu al lui Dumnezeu prin naşterea sa în timp. Dumnezeu Tatăl nu îi numeşte pe toţi oamenii fiii Săi, ci numai pe Hristos. Fiindcă alţi oameni pot fi numiţi fii ai lui Dumnezeu prin adopţie, numai prin Hristos şi în numele Său. Când Hristos a spus mai târziu oamenilor: “Unul este Tatăl vostru în cer”, El nu vrea să spună prin aceasta altceva decât faptul că oamenii sunt fiii lui Dumnezeu prin adopţie. Dumnezeu poate numi zidirile sale fii, în marea lui iubire. Dar Hristos este singurul, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu atât în iubire, cât şi în fiinţă.

Şi de aceea: “Fiul Meu iubit întru Care am binevoit” se spune. În aceste două grăiri, se dau la iveală arătarea iubirii Tatălui şi bunăvoirea Tatălui faţă de Fiul Său. Legătura pe care o are Tatăl cu Fiul nu a slăbit, nici dragostea lor, a Unuia faţă de Celălalt, nu s-a răcit prin pogorârea Fiului  în lumea aceasta păcătoasă, El fiind îmbrăcat în trup omenesc supus ispitei.

Şi astfel, botezul lui Hristos în Iordan se leagă de descoperirea Sfintei Treimi oamenilor. Nu există nici o descoperire mai mare ca aceasta, fiindcă prin aceasta ni se arată fiinţa trinitară a lui Dumnezeu. La Iordan, Mântuitorul a pus pecetea pe această taină preaminunată atât în cer, cât şi pe pământ. Spunem dinadins “cât şi pe pământ”, pentru că firea trinitară a fiinţei lui Dumnezeu desluşeşte şi tainele cele mai adânci ale omului, firea întreită a omului, căci se spune chiar la începutul Sfintei Scripturi că Dumnezeu a făcut omul după chipul Său (Facerea 1:26). Şi astfel sărbătoarea botezului lui Hristos se numeşte Bobotează – Descoperirea lui Dumnezeu – căci Dumnezeu S-a descoperit în Iordan, aşa cum este El, atât cât această descoperire poate fi înţeleasă de omul cel trupesc. Această sărbătoare se mai numeşte Iluminare, căci prin aceasta duhul omului este iluminat cu cunoaşterea celor mai adânci taine Dumnezeieşti. Se mai numeşte Iluminare pentru că botezul lui Hristos prin scufundarea Sa în apă, ne luminează minţile, ne curăţeşte inimile şi ne înalţă sufletele cu cunoaşterea căii mântuirii noastre, care stă în îngroparea omului celui vechi şi naşterea celui nou; sau, altfel spus, aceasta se află în moartea păcatului nostru, fiind muritor, şi aducerea la viaţă a omului fără de păcat şi fără de moarte.

Tot ceea ce s-a întâmplat la botezul lui Hristos, se întâmplă la botezul fiecăruia dintre noi. (Scriind despre botez, Sfântul Vasile cel Mare spune:  “Domnul, care îndrumă vieţile noastre, a întemeiat pentru noi legământul botezului, care are chipul morţii şi al vieţii … apa este chipul morţii, a ducerii trupului la îngropăciune, şi Duhul însufleţeşte cu putere dătătoare de viaţă, care înnoieşte viaţa sufletelor noastre, ducând-o de la moartea păcatului la viaţa cea dintâi.”) Prin scufundarea în apă, noi  murim cu Hristos, şi prin ieşirea din apă, noi suntem uniţi cu Hristos Cel viu. Dulcele Duh al lui Dumnezeu poposeşte deasupra noastră ca un porumbel, însufleţindu-ne cu harul Său atotputernic. Şi Tatăl, prin iubirea lui Iisus Hristos, ne adoptă ca fii şi anunţă această adopţie cu glasul Său. Cine poate şti, în clipa botezului, ce se întâmplă în inima fiecărui prunc? Întunecaţi şi descurajaţi de păcatele de mai târziu, noi uităm cea mai mare dintre tainele cereşti care ni se descoperă la botez. Fiindcă prin botez noi suntem curăţiţi de tot păcatul, deşi, după ce ne botezăm, dăm peste ispite drăceşti, cărora Hristos nu le-a căzut pradă, aşa cum facem noi. Dar aceia dintre noi care cugetă la mântuirea noastră zi şi noapte, cu smerenie şi ascultare necurmată faţă de Dumnezeu, se pot învrednici de descoperirea de taine mari, sfinte, aşa cum au fost descoperirile de la Iordan, tot aşa cum s-au învrednicit mulţi sfinţi şi mucenici pentru Hristos de această viziune. Mucenicia pentru Hristos se socoteşte ca fiind al treilea botez: primul  fiind botezul lui Ioan cu apă; al doilea, botezul lui Hristos cu Duhul Sfânt şi cu foc. Cel de-al treilea botez, botezul muceniciei, se numeşte “botezul cu sânge”. Mucenicii lui Hristos care au fost botezaţi prin vărsarea sângelui lor pentru Hristos, au văzut foarte adesea multe dintre tainele Iordanului, care s-au descoperit la botezul lui Hristos. Cel mai cunoscut exemplu al acestui botez minunat, prin sânge, este moartea întâiului mucenic al lui Hristos, Arhidiaconul Ştefan, care este descris în felul acesta: Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Acum se arată Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Iar Ştefan a strigat: “Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu.” Şi iudeii îl băteau cu pietre (Fapte 7:55-59).

Să ne mai ostenim, cu credinţă neschimbată, cu fapte bune şi cu împărtăşirea frăţească a bucuriei şi a suferinţei celor care ne sunt apropiaţi, întregi în smerenie şi ascultare faţă de Dumnezeul Cel viu, să ne întoarcem la curăţia fără de păcat în care ne-am îmbrăcat la botez. Aşa ne vom învrednici de slava, bucuria şi frumuseţea veşnică a sfinţilor şi mucenicilor lui Dumnezeu. Aşa ne vom lumina din nou, cerul se va deschide pentru noi şi Dumnezeu Se va descoperi pentru noi – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, Căreia Îi aducem slavă acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

В день праздника Богоявления – Крещения Господня, всякому православному христианину не лишнее вспомнить о другом крещении, о том крещении, которое совершено было над каждым из нас, православных христиан, крещения, в котором каждый из нас дал устами своих крестных родителей обещание Богу в том, что он будет всегда отрекаться от Сатаны и дел его и будет всегда соединяться, «сочетаться» со Христом.

Это, повторяю, является особо приличествующим для настоящего дня. Вот сейчас будет совершаться торжественный чин великого освящения воды. Его центром, главной, можно сказать частью, является величественная молитва, в которой прославляется Господь и призывается благодать Святого Духа на освящаемую воду. Молитва эта начинается прекрасными словами: «Велий еси, Господи, и чудна дела Твоя и ни едино убо слово достойно есть к пению чудес Твоих.» Те, кто бывал при совершении таинства крещения и присутствовал внимательно, те знают, что молитва на освящение воды, в которой будет креститься человек, начинается этими же словами, и первая часть этой молитвы совершенно одинакова, как при великом освящении воды, так и при совершении таинства крещения. И только потом, в последней части, молитва при совершении таинства крещения изменяется, применительно к этому таинству, когда будет креститься новая душа человеческая.

Так вот, не мешало бы нам вспомнить о тех обетах, которые даны при крещении от лица каждого из нас. Когда человек крестится взрослым, как это и теперь иногда бывает, а в особенности часто было в древности, то он сам дает обеты от своего лица, а если он крестится в младенчестве, то за него эти обеты произносит его крестный отец или крестная мать – «восприемники,» как их называет Церковь. И вот эти обеты, в которых христианин обещался Богу отрицаться сатаны и всех дел его и сочетаться, соединиться со Христом, эти обеты не только забываются людьми, но многие вообще ничего не знают о них и о том, что эти обеты за них произнесены и что они должны были бы подумать о том, как надо эти обеты исполнить.

А что, если в последний день истории человеческого рода на земле – в день Страшного Суда окажется, что человек обеты-то дал (или за него дали восприемники), а он и не знает, какие это обеты и что было обещано? Что будет с таким человеком?

Подумайте, братие, о том, что значит отречься от сатаны и всех дел его и сочетаться Христу.

Сейчас время такое, что человечеством овладела богопротивная суета, в которой царствует враг рода человеческого и, как говорилось в старину, заставляет почти всех людей «плясать под свою дудку.» Вся эта суета, из которой слагается наша теперешняя жизнь, есть суета богопротивная, в которой Бога нет, в которой хозяйничает и управляет Божий враг. Если мы дали обет отречься сатаны и всех дел его, то должны, исполняя его, стараться не подавлять свою душу этой суетой, но отказаться от нее, и помнить о том, что, как говорит Церковь, «едино есть на потребу» – одно только нужно – помнить, что надо сочетаться Христу, т.е. не только исполнять заповеди Его, но и стараться соединиться с Ним.

Подумай же об этом, душа христианская, в этот день светлого и великого праздника, подумай, и молись, чтобы Господь послал тебе твердую веру и решимость эти обеты исполнить, а не поглощаться суетой мира и терять связь с Господом, с Которым ты обещался сочетаться навсегда.

Сегодняшний праздник именуется праздником Крещения Господня, иначе праздником Богоявления; но те, кто хорошо знают церковный устав, знают и то, что иногда в этом уставе он также именуется «праздником святых Богоявлений» – во множественном числе.

Почему? А вот почему: конечно, центром воспоминаний нынешнего праздничного дня является то, о чем сегодня пели певцы – «Бог Слово явися плотию роду человеческому». Воплощенный Сын Божий, о рождестве Которого, когда Он родился, знали только совсем немногие, «явися роду человеческому,» ибо Его крещение есть как бы торжественное выступление Его на Свое служение, которое Он после этого и совершал до смерти и воскресения Своего.

Но в то же самое время, сегодняшний праздник характерен тем, что, как поется в его тропаре, в этот именно праздник «тройческое явися поклонение.» Все три Лица Святой Троицы впервые явились в раздельности Своей, почему и именуется этот праздник, повторяю, «праздником святых Богоявлений.» Люди услышали голос Бога Отца: «Сей есть Сын Мой возлюбленный, о Нем же благоволих» (в Котором Мое благоволение), Сын Божий принимал крещение от Иоанна (причем, мы знаем из Евангелия, что Иоанн Креститель как бы растерялся, когда пришел к нему Спаситель мира, и пробовал Его удержать), а Дух Святый в виде голубя от Отца сошел на Сына. Таким образом, впервые «тройческое явися поклонение,» почему Церковь так и поет в тропаре, почему и называет этот праздник «праздник святых Богоявлений.»

Христос Спаситель явился, чтобы начать Свое спасительное служение.

Не так давно здесь, когда был другой великий праздник Рождества Христова, мы говорили о том, что Господь Своим рождеством в убогом вертепе, когда Он соблаговолил положиться в скотских яслях, этим, как бы подчеркнуто отверг всякую земную славу, всякую земную пышность и великолепие, ибо не благоволил Он явиться в царских чертогах или богатых палатах, а вот именно в этих убогих и скромных условиях. И этим сразу показал, что Он принес на землю новое начало, начало смирения.

Смотрите же, как Он, так сказать, верен Сам Себе, как Он и ныне, в сегодняшний великий праздник, то же самое начало смирения проводит явно и несомненно для нас. Ибо, куда Он пришел? На Иордан. Зачем? Креститься от Иоанна. Но к Иоанну приходили грешники, исповедовали ему грехи свои и крестились. А Он был без греха, «неприкосновенен греху,» абсолютно от него свободен и чист, и, однако же, смиренно становится в ряд с другими грешниками, как будто бы Он нуждается в этом очистительном омовении водою. Но знаем мы, что не вода очистила Его, святейшего и безгрешного, а Он воду освятил тем, что благоволил омыться ею, как об этом пелось сегодня во время освящения воды: «Днесь вод освящается естество.» Итак, Иисус Христос принес на землю начало смирения, и был верен ему в течение всей Своей жизни. Но мало этого. Он и нам оставил завет: «Приидите и научитеся от Мене, яко кроток есмь и смирен сердцем, и обрящете покой душам вашим.»

Припомните еще один светлый, радостный весенний праздник – праздник Благовещения.

Вот Преблагословенная Дева Мария слышит Архангела благовестие о том, что через Нее совершится – о воплощении Бога; что говорит ее святейшая, чистейшая и непорочная душа, когда Она пришла к Своей родственнице Елизавете, чтобы поделиться с нею Своею радостью? Она только говорит: «Величит душа моя Господа и возрадовася дух Мой о Бозе Спасе Моем, яко призре на смирение рабы Своея.» Это смирение и было красотой ее духа. Из самого повествования о Благовещении мы знаем, что Архангел к Ней явился в тот момент, когда Она, прочитавши пророчество Исаии о воплощении Бога от девы, и не помыслила применить это к Себе, но только подумала в глубине смирения Своего: «Как была бы Я рада, если бы Я была последней служанкой у этой благословенной Девы…» И тут пред Ней предстает Архангел Гавриил со своим благовестием. На смирение ее призрел Господь, Сам кроткий и смиренный.

Он заповедал и нам смирение, вопреки началам гордыни и самолюбия, которыми пышет теперешнее человечество.

Смотрите, почему у нас так много несогласий, и в ограде церковной и в приходах? Потому что всюду сталкиваются раскаленные человеческие самолюбия, а если бы в нас было то смирение, к которому Господь нас призывает, то ничего этого не было бы.

Научимся же у нашего Спасителя, Который как последний грешник пришел к Иоанну, чтобы креститься от него, научимся от Него этой боголюбезной и благоуханной добродетели, без которой, как говорили святые отцы, никакая другая добродетель совершенной быть не может. Аминь.

SURSA: http://www.eshatologia.org/component/content/article/789-slovo-v-prazdnik-bogoyavlenia.html

Scris de Pr. Veniamin

Iubiţi cititori,

În aceste trei zile am asistat la un început de revoluţie, după cum îl citam pe un intervievat al postului Realitatea TV. Astfel de revoltă nu a mai avut loc în România din Decembrie 1989 când a fost redus la tăcere o parte din regimul comunist (o mare parte rămânând în societate şi în conducerea ţării). Aceste scene ne duc cu gândul la toate strâmtorările care au avut loc în ultima vreme, respectiv în anii de preşedinţie ai lui Traian Băsescu (aproape 8 ani), ani pe care foarte mulţi îi numesc „dictatură”.

Trebuie să ne facem auzită vocea, pentru început prin acest articol, căci imaginea noastră, a românilor, fii tracilor şi ai dacilor, este făcută de ruşine în toată lumea datorită sărăciei. Educaţia poporului a fost compromisă şi rezumată la lupta pentru supravieţuire. Din aceste motive au fost nenumărate cazuri, neplăcute, în care românii, indiferent de etnie, apelau chiar şi la infracţiuni în străinătate, pentru că în România lor, sărăcia poporului domină, fapt pentru care mulţi dintre conaţionalii noştri suferă şi nimeni nu le crede suferinţa.

Tot scandalul a pornit de la acuzele şi hulele aduse de Traian Băsescu domnului (erou naţional) Raed Arafat, referitor la „noua lege a sănătăţii” prin care Băsescu intenţiona privatizarea sistemului sanitar din România. Aceasta a fost picătura care a umplut paharul. Ulterior, Raed Arafat şi-a dat demisia, iar parlamentarii compromişi din guvernul batjocoririi acestui popor, au aplaudat cu rânjete.

RAED ARAFAT

(Date biografice şi profesionale).

Raed Arafat s-a născut la 24 Mai 1964, în Damasc – Siria. El a venit în România la vârsta de doar 16 ani, unde a studiat medicina şi a rămas fidel acestui popor sfânt. Personalitatea sa a rămas în istorie pentru actele de solidaritate şi activitatea sa de voluntar pentru salvarea vieţilor românilor. El este fondatorul cunoscutului salvator al vieţii românilor, sistemul de urgenţă SMURD.

Primul care s-a opus privatizării sistemului de sănătate a fost dl. Raed Arafat, care ulterior a demisionat pentru că în România cine face ceva bun, este obligat să plece, iar cei ce fac totul spre dizolvarea echilibrului acestui popor, primesc recompense şi salarii colosale din partea guvernului.

RAED ARAFAT, SĂ FIE

PREŞEDINTE AL ROMÂNIEI!

Raed Arafat este unul dintre eroii naţionali ai României. Un om care nu a cerut bani pentru a face mult bine acestui popor sărac. Este demn de recunoştinţa fiecărui român, care cu vrednicie poartă această naţionalitate.

În România, ne-am obişnuit cu parlamentari care apelează doar la împrumuturi bancare, fie de la FMI fie de la alte bănci, bani pe care românii trebuie să-i returneze şi, cu care nu s-a lucrat nimic în România. Ştim bine cu toţii că banii împrumutaţi de conducătorii acestei ţări au ajuns în mare parte în vânt. Cu toţii ştim că „tot ce s-a promis, a eşuat într-un compromis”. Aceşti parlamentari au beneficiat de salarii de care românii nici nu aud prea des, au beneficiat de imunitate pentru a nu răspunde în faţa nimănui pentru câte au făcut acestei ţări, au beneficiat de aripa corupţiei, care a stat deasupra lor şi i-a protejat de a plăti pentru răutăţile lor. Este drept, nu toţi au fost aşa hapsâni. Îl dau exemplu pe Dl. Raed Arafat (al cărui nume intenţionat apare de fiecare dată cu text evidenţiat). Acest om, născut departe de România, a venit aici, a studiat, a rămas dator României şi a considerat că revanşa lui este aceea de a da românilor bucurie, renaştere, posibilitatea de a fi salvaţi de la moarte. A făcut ani de zile voluntariat pentru a salva vieţile românilor şi nu a beneficiat în tot acest timp de favorurile pe care le-au avut (şi umflat) parlamentarii de naţionalitate română, dar purtători ai acesteia cu ruşine).

Pentru că în România acest om a rămas în istorie, nu prin a cere bani, ci prin a ne reda viaţa. Mulţi dintre cunoscuţii noştri, semenii şi conaţionalii noştri, au fost salvaţi de la moarte de acest om! Este demn de a fi preşedinte al acestei ţări pe care a slujit-o cu demnitate şi fără a primi nimic.

Cereţi cu toţii, împreună cu mine şi cu toţi românii care poartă recunoştinţă CELOR CE AU FĂCUT MARI LUCRURI ÎN ACEASTĂ ŢARĂ:

RAED ARAFAT, SĂ FIE PREŞEDINTE!

SUB ACEST OM VOM FI FERICIŢI!

CU EL LA PUTERE, NU VOM MAI SUFERI!

VOTEAZA SI TU PE PAGINA DE FACEBOOK! FI ROMAN CU CEI CE ADUC BINELE IN ROMANIA, NU CU CEI CE SUNT ROMANI PENTRU A O DISTRUGE! FI ROMAN SI DA UN CLICK, CUM SI EU AM DAT!

Campanie de solicitare ca medicul Raed Arafat, sa fie Presedintele,

iniţiată de Pr. Veniamin Ilie

Sursa foto: www.ziuaveche.ro

Sursa info: www.realitatea.net

Totodată trebuie să amintim că Biserica noastră s-a umplut de veselie atât în România, cât şi în străinătate, acolo unde Dumnezeu a rânduit Monahi, Diaconi, Preoţi şi Arhierei. De asemenea, vă putem anunţa cu bucurie că Adevăratei noastre Biserici s-a adăugat încă doi clerici noi, dintre care unul este ierodiaconul Pahomie, provenind din cuprinsul Mănăstirilor Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România cu sediul la Slătioara, închinoviat, călugărit şi hirotonit în Mănăstirea de la Vatra Dornei, de către Episcopul Iosif Mogârzan. Părintele Pahomie a părăsit comuniunea cu Mitropolia Slătioara atât pentru erezia Kiprianismului în care aceasta zace la un loc, precum şi erezia ecumenismului, căci la slujbele lor sunt pomeniţi ereticii ecumenişti, iar unii dintre episcopii şi preoţii acestei Mitropolii au slujit cu preoţi eretici (ecumenişti) de stil nou, unii chiar cântând în strană unor preoţi din BOR, după cum reies şi din filmările pe care le deţinem. Mai mult, după plecarea sa din Mănăstirea Dornelor, Episcopul Iosif Mogârzan i-a trimis câteva mesaje pe telefon foarte necuvenite unui Episcop. De asemenea, acesta a vizitat familia (părinţii şi rudele) părintelui Pahomie, pe care a încercat să-i smintească prin diverse acuzaţii mincinoase, fapte ce pot atrage după sine deciziile instanţelor judecătoreşti, în cazul repetărilor necugetate.

Iată câteva fotografii de la ultima Sfântă Liturghie, săvârşită de doi Preoţi şi un Diacon:

]]> http://veniaminilie.wordpress.com/2012/01/09/hristos-se-naste-slaviti-l/feed/ 3 ilieveniamin spalarea_mainilor pr_pahomie_cadind_la_Sf._Liturghie pr_pahimie_cadind vohodul_mare dupa_vohod sfintele_taine pr_pahomie_dupa_impartasirea_clericilor clerici http://veniaminilie.wordpress.com/2011/12/26/calendar-ortodox-de-stil-vechi-2012/ http://veniaminilie.wordpress.com/2011/12/26/calendar-ortodox-de-stil-vechi-2012/#comments Mon, 26 Dec 2011 13:14:00 +0000 Administrator http://veniaminilie.wordpress.com/?p=2724 ]]> A apărut Calendarul Ortodox de Stil Vechi 2012. www.calendarortodox.wordpress.com realizat de Pr. Veniamin Ilie. Calendarul pe anul 2012 va cuprinde tabele în rubrucile cărora vor fi adăugaţi majoritatea Sfinţilor din Sinaxarul Ortodox. Această nouă variantă de calendar va fi cu mult mai bogată în numărul de Sfinţi.

La mulţi ani şi multă sănătate în noul an ce urmează să vină!

Pr. Veniamin Ilie

Sfântul Ierarh Nicolaie s-a născut în localitatea Patara, din Asia Mică, la anul 280 şi a trecut la cele veşnice în anul 345. A fost unul dintre membrii Sfântului Sinod întâi Ecumenic de la Niceea. El a rămas în istoria Sinodului I Ecumenic prin ruşinarea ereticului Arie, fapt pentru care au apărut prin minune Maica Domnului, dăruindu-i Omoforul şi Mântuitorul Iisus Hristos, dăruindu-i Sfânta Evanghelie. Această minune s-a petrecut imediat după ce Sfântul, ne mai răbdând minciunile şi acuzele la adresa Mântuitorului Hristos, din partea netrebnicului Arie, l-a lovit cu palma peste faţă. Sfinţii Părinţi nu au tolerat această mânie a Sfântului, fapt pentru care Sf. Ier. Nicolae a fost întemniţat. În temniţă s-a petrecut minunea, iar Sfinţii Părinţi văzând că Dumnezeu l-a slobozit de temniţă, l-au primit din nou la Sinod şi l-au încununat cu mare cinste.

El a fost Episcop în Mira Lichiei, după trecerea la cele veşnice a Episcopului de Mira Lichiei, Sfântul Ierarh Nicolae a fost ales Arhiepiscopul acestei Eparhii, cu puţin timp înainte de întrunirea Sinodului I ecumenic, despre care am discutat mai sus.

După trecerea la cele veşnice, a rămas în istorie ca ocrotitor al săracilor şi orfanilor, datorită faptelor pe care le-a făcut în viaţa sa, ajutând săracii şi orfanii, văduvele şi copii, de asemenea rămânând cel mai aprig luptător contra ereziilor.

Din mila Sfântului, în Paraclisul de la Brăila deţinem o părticică din Sfintele Moaşte ale Sfântului Ierarh Nicolae, dar care nu sunt expuse mirenilor decât o singură dată pe an, cu mare evlavie şi cu respect deosebit.

Racla cu Sfintele Moaşte ale Sfântului Ierarh Nicolaie, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei

V-ati gândit, oare, la mine în timpul cât am fost despărţit de voi? Eu nici o clipă nu v-am putut uita! Am părăsit oraşul, dar amintirea voastră nu m-a părăsit. După cum cei îndrăgostiţi poartă cu ei, oriunde s-ar duce, chipul cel dorit, tot aşa şi eu, îndrăgostit de frumuseţea sufletului vostru, am purtat mereu cu mine frumuseţea lui. Şi după cum pictorii, când fac tabloul cuiva, amestecă fel de fel de culori, tot aşa şi eu am zugrăvit chipul sufletului vostru, amestecând, ca pe nişte felurite culori de virtute, şi râvna voastră la slujbele din biserică, şi ascultarea cu dragoste a predicii, şi bunăvoinţa voastră pentru predicator, şi toate celelalte fapte bune. Puneam înaintea ochilor minţii mele tabloul acesta, şi el îmi uşura durerea despărţirii. Vă purtam mereu în suflet: şi când stăteam în casă, şi când mă ridicam din pat, şi când eram în călătorie, şi când mă odihneam, şi când ieşeam din casă, şi când intram. Visam mereu chipurile voastre dragi; nu numai ziua, ci şi noaptea mă hrăneam cu aceste chipuri. Trăiam aievea cuvintele lui Solomon: “Eu dorm, dar inima mea veghează.(Cantarea Cantarilor 5,2)
Nevoia de somn îmi lipea pleoapele, dar tirania dragostei de voi îmi ţinea deschişi ochii minţii mele. De multe ori mi se părea că vorbesc cu voi în vis. Aşa e sufletul ! Visează noaptea ce gândeşte ziua. Asta s-a întâmplat şi cu mine. Nevăzându-vă cu ochii trupului, vă vedeam cu ochii dragostei. Nefiind între voi cu trupul, eram printre voi cu dragostea şi-mi sunau mereu în urechi aclamaţiile şi aplauzele voastre. De aceea, cu toate că boala trupului mă silea să stau mai mult la ţară, cu toate că aerul de acolo era de folos sănătăţii trupului meu, totuşi puterea dragostei nu m-a lăsat să-mi prelungesc şederea. A strigat la mine şi nu s-a oprit din strigăt până ce nu m-a înduplecat să mă ridic din pat înainte de vreme; m-a sfătuit să socotesc prezenţa mea între voi şi sănătate, şi bucurie, într-un cuvânt, binele meu. Şi m-a convins. Am preferat să plec, având încă în mine rămăşiţele bolii, decât să mai port încă mult timp în suflet durerea despărţirii, până ce mă voi fi făcut pe deplin sănătos. Şi auzeam acolo, la ţară, şi dojanele pe care mi le aduceau desele voastre scrisori. Şi priveam cu tot atâta drag pe cei ce mă dojeneau, ca şi pe cei ce mă lăudau. Tocmai dojanele acelea îmi arătau cât de tare mă iubiţi. De aceea m-am sculat şi am plecat. De aceea n-am putut să vă scot nicicând din sufletul meu.
Dar ce lucru de mirare că eu, pe când eram la tara si ma bucuram de tihna, mi-aminteam de voi, când Pavel, fiind înlănţuit, întemniţat, în faţă cu mii şi mii de primejdii – dar se simţea în temniţă ca într-o livadă -, îşi aducea aminte de fraţii lui şi le scria: “Precum îmi este drept să cuget aceasta despre voi, pentru că vă am în inima mea, in lanţurile mele, în apărarea mea şi în adeverirea Evangheliei”?(Fil.1,7) Pe dinafară lanţul duşmanilor, pe dinăuntru lanţul dragostei de ucenici. Lanţul cel din afară, făurit din fier; lanţul cel dinăuntru, ţesut din dragoste. Pe acela Pavel îl lepăda adeseori, dar pe acesta niciodată nu 1-a aruncat. Şi după cum femeile care au născut şi au ajuns mame sunt legate necontenit de copiii pe care i-au născut, oriunde ar fi ele, tot aşa şi Pavel; dar, mai bine spus, Pavel era mai puternic legat de ucenicii lui, cu atât mai mult cu cât naşterile duhovniceşti sunt mai puternice decât naşterile trupeşti. Şi Pavel nu i-a născut numai o dată, ci chiar de două ori pe aceiaşi ucenici, că striga, spunând: “Copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii”.(Gal.4,19) Cu o femeie nu se poate întâmpla niciodată asta, nici n-ar putea naşte din nou acelaşi copil; Pavel însă a suferit ceea ce nu se poate vedea în natură: a născut din nou pe cei pe care-i născuse o dată şi a suferit cu ei iarăşi durerile groaznice ale naşterii. De aceea, voind să-i mişte, le spunea: “…pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii”. Aproape că le spunea: “Fie-vă milă de mine! Nici un fiu nu împovărează a doua oară pântecele mamei cu durerile naşterii, aşa cum voi mă siliţi să sufăr”. Naşterile cele trupeşti durează câtăva vreme; trec  după  ce  copilul  a  ieşit  din   pântecele mamei; cât despre naşterile cele duhovniceşti însă, nu-i aşa;    durează luni întregi; uneori aceste dureri au ţinut un an întreg, şi Pavel tot n-a născut pe cei zămisliţi, în naşterile trupeşti numai trupul suferă dureri; în naşterile cele duhovniceşti durerile nu muncesc pântecele, ci sfâşie însăşi tăria sufletului.
Şi ca să afli că naşterile cele duhovniceşti sunt mai chinuitoare, te întreb: Cine a dorit vreodată să sufere iadul pentru copiii pe care i-a născut? Pavel, însă, nu numai că preferă să sufere iadul, dar chiar se roagă să fie anatema de la Hristos numai  ca  să  poată  naşte  pe  iudei  pentru Hristos. (Romani 9, 3.)
Pentru ei suferea necontenit durerile naşterii; iar pentru că nu putea să-i nască, se plângea, zicând: “Mare îmi este întristarea şi necurmată durerea în inima mea”; (Romani 9,2) iar în altă parte,  iarăşi:  “Copiii mei, pentru  care sufăr iarăşi durerile naşterii până ce Hristos va lua chip în voi”.(Galateni 4,19)
Care pântece a fost mai fericit decât acela care a putut naşte astfel de copii, încât să aibă în ei pe Hristos? Care pântece a fost mai roditor decât acela care a născut întreaga lume? Care pântece a fost mai puternic decât acela care a fost în stare ca, pe cei o dată născuţi şi crescuţi, dar avortaţi, să-i nască iarăşi şi să-i plăsmuiască din nou? Asta n-o poate face naşterea trupească!
Dar pentru ce apostolul n-a spus: “Copiii mei, pe care vă nasc iarăşi, din nou”, ci: “pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii”, deşi în altă parte spusese că-i naşte: în Hristos Iisus v-am născut”?(I Corinteni 4,15)
In acest din urmă text, Pavel a vrut să arate numai înrudirea; în celălalt text, a căutat să arate şi durerile naşterii.
Dar pentru ce-i numeşte copii, când încă nu i-a născut? Că dacă suferă durerile naşterii, înseamnă că încă nu i-a născut. Pentru ce, dar, îi numeşte copii?
Ca să arate că nu aceste dureri de naştere sunt durerile pe care le-a avut când i-a născut; iar cuvintele acestea erau îndestulătoare să-i ruşineze. “V-am fost odată tată!, le spune Pavel. Am îndurat pentru voi durerile de naştere, pe care trebuia să le îndur. Aţi fost odată copiii mei. Pentru ce, dar, mă siliţi să sufăr a doua oară durerile naşterii? Destule sunt durerile naşterii celei de la început. Pentru ce mă chinuiţi iarăşi cu dureri de naştere?”. Lui Pavel îi pricinuiau tot atât de mari dureri şi cei care încă nu credeau, ca şi credincioşii care cădeau. Era chinuitor să vadă că trec iarăşi la necredinţă, după ce se împărtăşiseră cu nişte taine aşa de mari. De aceea, pentru că durerea era ascuţită şi strigătele de durere mai puternice decât ale unei femei ce naşte, zicea: “Fiii mei pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii până ce Hristos va lua chip în voi”.(Galateni 4,19)
Grăia aşa, pentru că voia să le şi întărească încrederea, dar să-i şi înfricoşeze, îi înfricoşa şi le băga spaimă în suflet, spunându-le că Hristos n-a luat chip în ei; şi iarăşi căuta să întărească în ei încrederea, spunându-le că e cu putinţă ca Hristos să ia chip în ei. Cuvintele: “până ce va lua chip în voi” arată şi una, şi alta: şi că n-a luat încă chip în ei, dar că e cu putinţă totuşi să ia chip. Dacă n-ar fi fost cu putinţă, în zadar le-ar fi spus: “până ce va lua Hristos chip în voi”; i-ar fi nutrit cu speranţe deşarte.
Ştiind dar acestea, să nu deznădăjduim nici noi, dar nici să ne trândăvim. Amândouă sunt pierzătoare.
Deznădejdea nu-1 lasă pe cel căzut să se scoale, iar trândăvia îl culcă la pământ pe cel în picioare. Una ne lipseşte de bunătăţile ce le putem avea; cealaltă nu ne lasă să scăpăm de păcatele ce ne apasă. Trândăvia ne aruncă jos, chiar de-am fi în cer; deznădejdea ne pogoară în adâncul păcatului; dar îndepărtarea deznădejdii ne face să ne ridicăm repede din adâncul acela.
Să-ti spun câtă putere au şi una şi alta! Diavolul la început a fost bun; trândăvindu-se şi deznădăjduind a ajuns atât de rău, că nu s-a mai putut ridica din răutatea lui. Că a fost bun, ascultă ce spune Hristos: “Văzut-am pe satana ca un fulger căzând din cer”.(Luca 10,18)
Comparaţia cu fulgerul arată şi vieţuirea lui strălucită de mai înainte, şi iuţeala căderii sale.
Pavel a hulit, a prigonit, a ocărât; dar pentru că s-a sârguit şi nu a deznădăjduit, s-a ridicat şi a ajuns egal cu îngerii; Iuda a fost apostol; dar pentru că s-a trândăvit, a ajuns vânzător.
Tâlharul, iarăşi, după o atât de mare răutate, pentru că nu a deznădăjduit, a intrat înaintea tuturor celorlalţi în rai.(Luca, 23, 43)
Fariseul, încrezându-se, a fost pogorât din înălţimea virtuţii lui; vameşul, nepierzându-şi nădejdea, aşa s-a îndreptat, că a lăsat în urmă pe fariseu.(Luca 18,10-14)
Vrei sa-ti arăt chiar un oraş întreg care a făcut asta? Aşa s-a mântuit întreg oraşul ninivitenilor; şi doar sentinţa pronunţată de Dumnezeu asupra ninivitenilor era de natură să-i ducă la deznădejde, că nu le spusese: “Dacă vă pocăiţi, scăpaţi!”, ci de-a dreptul: “încă trei zile şi Ninive va fi nimicită”.(Iona 3,4)
Dar cu toate că Dumnezeu îi ameninţase, cu toate că profetul le strigase, cu toate că sentinţa nu îngăduia amânare, nici drept de apel, ninivitenii nu au  deznădăjduit, nici nu şi-au pierdut bunele nădejdi. De asta Dumnezeu nu le-a pus condiţie, nici nu le-a spus: “Dacă vă pocăiţi, scăpaţi”, ca şi noi, când auzim o sentinţă a lui Dumnezeu, pronunţată fără drept de apel, nici atunci să nu deznădăjduim, să nu ne descurajăm, având în fată pilda ninivitenilor.
Iubirea de oameni a lui Dumnezeu o poţi vedea nu numai de acolo că a făcut pace cu cei care s-au pocăit, deşi sentinţa pronunţată asupra lor era fără drept de apel, ci şi de acolo că sentinţa era definitivă.
Dumnezeu a făcut asta, voind să le mărească frica şi să-i trezească din marea lor trândăvie; iar timpul pocăinţei arată nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu. Căci, ce puteau face cele trei zile, ca să şteargă o atât de mare răutate? Vezi că şi aici se arată purtarea de grijă a lui Dumnezeu? Ea a ajutat mai mult la mântuirea oraşului.
Ştiindu-le pe acestea, să nu deznădăjduim niciodată.
Nici o armă a diavolului nu-i atât de tare ca deznadejdea.
Diavolul nu se bucură atâta când păcătuim, cât se bucură când deznădăjduim. Ascultă! Pavel s-a temut mai mult de căderea în deznădejde a desfrânatului din Corint decât de păcatul lui. Scriindu-le corintenilor, le grăia aşa: “îndeobşte se aude că la voi este desfrânare, şi aşa desfrânare cum nici la păgâni nu se pomeneşte”.(I Corinteni 5, 1.)
N-a spus: “cum nici la păgâni nu se săvârşeşte”, ci: “nu se pomeneşte”: “fapta pe care păgânii n-o pot suferi nici cu numele, pe aceea voi îndrăzniţi să o săvârşiţi”. “Şi v-ati semeţit”. (l Corinteni 5, 2.)
Pavel n-a spus: “Acela s-a semeţit”, ci, lăsând la o parte pe cel ce a păcătuit, vorbeşte cu cei sănătoşi. Aşa cum fac şi doctorii: lasă la o parte pe cei bolnavi şi vorbesc mai mult cu rudele bolnavilor. Corintenii erau vinovaţi de semetie pentru că nu 1-au mustrat pe cel ce păcătuise, nici nu 1-au pedepsit. Pavel a făcut părtaşi şi pe corinteni la păcat, pentru ca să vindece mai repede rana.
Cumplit lucru este să păcătuieşti dar cu mult mai cumplit, să te lauzi cu păcatele.
Dacă lăudându-te cu dreptatea, pierzi dreptatea, apoi cu mult mai multă pagubă ai dacă te lauzi cu păcatele; păcatul acesta e mai mare decât păcatele cu care te lauzi. De aceea spune Domnul: “Când veţi face totul spuneţi: Slugi netrebnice suntem”. (Luca 17, 10).
Deci, dacă trebuie să se smerească cei care îndeplinesc toate poruncile, apoi cu mult mai mult cel ce păcătuieşte trebuie să plângă şi să se numere printre cei din urmă. Aceasta, arătând-o Pavel, spunea: “N-ar fi trebuit, oare, mai degrabă să plângeţi?”. (l Corinteni 5, 2)

-    Ce spui. Pavele? A păcătuit altul şi să plâng eu?

- Da, răspunde Pavel. Suntem legaţi unii de altii ca mădularele de trup. La trup, dacă e rănit piciorul, simte durerea şi capul. Şi ce este mai de preţ decât capul? Şi totuşi capul uită de vrednicia sa în timp de nenorocire. Fă şi tu tot aşa!

De asta şi Pavel ne îndeamnă “să ne bucuram cu cei ce se bucură şi să plângem cu cei ce plâng”( Romani 12, 15); de asta le şi spune corintenilor: “N-ar fi trebuit, oare, mai degrabă să plângeţi, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a făcut fapta aceasta?”. (I Corinteni 5, 2)
N-a spus: “N-ar fi trebuit, oare, mai degrabă să vă străduiţi?’.
-    Dar ce?
-   “N-ar fi trebuit  oare,  mai degrabă să plângeţi?” ca şi cum o boală obştească, ciuma, ar fi cuprins tot oraşul. Aproape că le-a spus: “E nevoie de rugaciune si marturisire ca să piară boala din tot oraşul”. Ai văzut câtă frică a atârnat Pavel deasupra capetelor lor? Deoarece corintenii  socoteau   că  răul   se   mărgineşte numai la cel ce săvârşeşte păcatul, de aceea Pavel îi face atenţi, spunându-le: “Oare, nu ştiţi că  puţin  aluat  dospeşte  toată  frământătura?”.( I Corinteni 5, 6)
Cuvintele lui Pavel au acest înţeles: “Dacă răul înaintează, va cuprinde şi celelalte mădulare; trebuie deci să vă îngrijiţi aşa de păcatul acesta, ca şi cum aţi avea de luat hotărâri cu privire la nişte rele obşteşti. Să nu-mi spui mie că numai acela a păcătuit, ci gândeşte-te la aceea că răul e un puroi, care ameninţă să se întindă în tot trupul”.
Şi după cum când arde o casă, sar în ajutor şi se grăbesc şi cei care n-au suferit nici un rău, nu mai puţin decât cei cu casa aprinsă, ca nu cumva focul să se întindă şi să ajungă şi la uşile lor, tot aşa şi Pavel îi trezeşte pe corinteni, spunându-le: “Păcatul săvârşit între voi e un foc; să ieşim întru întâmpinarea răului; să stingem focul, înainte de a cuprinde Biserica. Dacă nu-ti pasă de păcat, pentru că este în trupul altuia, află că şi tu eşti bolnav, căci acela este mădular al întregului trup”.
Dar gândeşte-te şi la aceea că, dacă trândăveşti, dacă treci cu vederea răul, răul te va cuprinde şi pe tine. Deci dacă nu pentru fratele tău, fii treaz măcar pentru tine! Opreşte ciuma, pune stavilă puroiului, zăgăzuieşte întinderea lui!
Acestea şi mai multe ca acestea spunându-le Pavel şi poruncindu-le să-1 dea satanei (I Corinteni 5, 5), mai târziu, pentru că s-a schimbat şi a ajuns mai bun, le-a spus: “Destul este pentru unul ca acesta pedeapsa aceasta de la cei mai mulţi22 (II Corinteni 2, 6)
“Intăriţi în el dragostea”. (II Corinteni 2, 8) Uită-te câtă stăruinţă pune acum Pavel ca să-1 împreune şi să-1 alipească iarăşi de turmă, pentru că mai înainte îl arătase ca duşman şi vrăjmaş obştesc tuturor, pentru că-1 izgonise din turmă şi-1 tăiase din trupul Bisericii! Nu le-a spus simplu: “Iubiţi-1!”, ci: “întăriţi în el dragostea!”, adică: “Arătati-i prietenie trainică şi statornică, dragoste fierbinte, clocotitoare şi înflăcărată, care să contrabalanseze ura voastră de mai înainte; purtati-vă cu el cu bunăvoinţă!’.
– Spune-mi, Pavele, ce s-a întâmplat? Nu 1-ai dat satanei?
-   Da,  dar nu  ca să rămână în  mâinile satanei, ci ca să-1 scap iute de tirania satanei.
Dar, după cum spuneam mai înainte, uită-te cât se temea Pavel de deznădejde ca de o armă puternică a diavolului. Spunând: “întăriţi în el dragostea”, a adăugat şi pricina: “Ca nu cumva să fie doborât de mai multă tristeţe unul ca acesta”. (II Corinteni 2, 7)”
Oaia e în gura lupului, spune Pavel, să-1 ajungem! Să i-o luăm din gură înainte de a mânca şi strica mădularul nostru! Corabia este în mijlocul furtunii, să ne grăbim s-o salvăm înainte de a se scufunda! După cum corabia se scufundă când marea se ridică şi valurile se înaltă de pretutindeni, tot aşa şi sufletul  se sufocă iute dacă nu are pe cineva să-i întindă mâna de ajutor, când e înconjurat de pretutindeni de tristeţe; căci tristeţea, mântuitoare pentru iertarea păcatelor, e pierzătoare când depăşeşte măsura”.
Uită-te cu câtă precizie a grăit Pavel! N-a spus: “Să nu-1 piardă diavolul!”.
– Dar ce?
-  “Ca să nu ne lăsăm prinşi de lăcomia satanei”. II Corinteni 2, 11) Iar lăcomia este dorire de bunuri străine. Arătând deci că păcătosul din Corint a scăpat de diavol şi că, prin pocăinţă, a ajuns iar în turma lui Hristos, Pavel a spus: “Ca să nu ne lăsăm prinşi de lăcomia satanei”. “Dacă diavolul mai pune gheara pe el, vrea să spună Pavel, atunci răpeşte mădularul nostru, ia oaia turmei lui Hristos, că acela, prin pocăinţă, lepădase păcatul”. Pavel ştia ce a făcut diavolul cu Iuda; de aceea s-a temut să nu se întâmple acelaşi lucru şi cu păcătosul din Corint.
– Dar ce a făcut diavolul cu Iuda?
-  Iuda s-a pocăit, că a zis: “Am păcătuit vânzând sânge nevinovat!”. (Matei 27,4)

Diavolul a auzit cuvintele acestea; ştia că ele îl pun pe Iuda pe calea cea bună, că îl duc la mântuire şi s-a temut să nu se schimbe. Că-şi spunea diavolul: “Are Stăpân iubitor de oameni; a plâns pentru el şi 1-a sfătuit în fel şi chip, când avea de gând să-L vândă. Oare nu-1 va primi cu mult mai mult acum, când se pocăieşte? îl trăgea la El şi-1 chema când n-avea de gând să se îndrepte. Oare nu-1 va trage cu mult mai mult la El acum, când îl vede că se îndreaptă şi-şi recunoaşte păcatul? Că pentru asta a şi venit să Se răstignească!”.

- Şi ce-a făcut atunci diavolul?
– I-a tulburat sufletul lui Iuda; i-a întunecat mintea cu o tristeţe peste măsură de mare; 1-a prigonit, 1-a alergat până 1-a dus la spânzurătoare (Matei 27, 5). L-a scos din viata aceasta şi 1-a lipsit şi de râvna de a se pocăi. Dacă trăia, s-ar fi mântuit şi el. Dovadă, răstignitorii. Dacă Domnul a mântuit pe cei ce L-au ridicat pe cruce, dacă pe cruce fiind îl ruga pe Tatăl şi-I cerea să le ierte fapta lor îndrăzneaţă(Luca 23, 34), este lămurit că 1-ar fi primit şi pe vânzător cu toată dragostea, dacă s-ar fi pocăit cum trebuie. Iuda, însă, doborât de o tristeţe peste măsură de mare, n-a vrut să se folosească de leacul pocăinţei. Pavel, deci, temându-se de asta, sileşte pe corinteni să smulgă pe om din gura diavolului.
Dar pentru ce trebuie să vorbesc eu de cele petrecute în Corint? Petru, după ce se împărtăşise cu sfintele Taine, s-a lepădat de trei ori de Domnul (Matei 26, 69-74), dar, plângând, şi-a şters tot păcatul (Matei 26. 75). Pavel a prigonit, a hulit, a ocărât; şi nu numai pe Cel răstignit, ci a prigonit şi pe toţi cei ai lui Hristos; dar, pocăindu-se, a ajuns apostol. Dumnezeu ne cere să-I dăm numai puţin prilej şi ne iartă mulţime de păcate.
Am să vă vorbesc şi de o pildă care întăreşte spusele mele.
Erau doi fraţi; şi-au împărţit între ei averea părintească; unul a rămas acasă, iar celălalt s-a dus în altă ţară, a mâncat partea lui de avere şi nu mai putea îndura ruşinea foamei.(Luca 15, 11-32)
M-a îndemnat gândul să vă spun această pildă, ca să vedeţi că ni se iartă şi păcatele săvârşite după botez, dacă suntem cu luare aminte. Nu vă spun asta ca să vă trândăviţi, ci ca să alungaţi din sufletul vostru deznădejdea. Că deznădejdea aduce peste noi mai multe rele decât trândăvia. Fiul acesta este icoana celor ce au căzut în păcate, după ce s-au botezat. Că fiul cel plecat de acasă înfăţişează pe cei căzuţi după botez, se vede din acestea: este numit fiu; şi nimeni nu-i numit fiu dacă nu-i botezat; locuia în casa părintească şi i s-a împărţit toată averea părintească; înainte de botez, nimeni nu poate lua cele părinteşti, nici nu poate primi moştenire. Deci totul ne arată că fiul acesta făcea parte din ceata credincioşilor. Era apoi frate cu fiul cel bun; iar frate nu poate fi nimeni fără naşterea de a doua, cea duhovnicească.
-  Ce-a spus, dar, fiul acela, care ajunsese atât de ticălos?
– “Mă voi întoarce la tatăl meu!” (Luca 15, 18).
Tatăl lui 1-a lăsat să plece în tară străină şi nu 1-a oprit, tocmai ca să cunoască bine, prin proprie experienţă, de câte binefaceri nu s-ar fi bucurat de rămânea acasă. De multe ori Dumnezeu, când nu ne convinge cu cuvintele, ne lasă să ne învăţăm minte cu faptele. Aşa făcea cu iudeii. Când nu-i convingea şi nici nu-i abătea de la răutatea lor cu miile de cuvinte grăite prin prooroci, îi lăsa să fie instruiţi prin pedepse şi le spunea: “Lepădarea ta de credinţă te va pedepsi şi răutatea ta te va mustra”. (Ieremia 2, 19)
Ar fi trebuit ca iudeii să-L creadă pe cuvânt înainte de împlinirea ameninţărilor; dar pentru că erau atât de nesimţiţi că nu credeau în îndemnurile şi sfaturile Lui, de aceea îngăduie să fie instruiţi prin fapte, ca aşa să-i redobândească iarăşi.
Fiul cel risipitor a plecat deci în tară străină; acolo a învăţat prin fapte ce mare rău este să pleci din casa părintească; de aceea, s-a întors. Tatăl lui nu i-a purtat ură, ei 1-a primit cu braţele deschise.
– Pentru ce?
– Pentru că era tată, şi nu judecător.
Şi au fost în casă dansuri, ospeţe, sărbătoare. Toată casa era veselă şi plină de bucurie.
-  Ce spui? Acestea sunt răsplătile păcatului?
– Nu ale păcatului, omule, ci ale întoarcerii! Nu ale răutăţii, ci ale pocăinţei! Nu ale desfrânării, ci ale schimbării în mai bine!
Mai mult! Fratele cel mai mare s-a supărat de toate acestea. Tatăl 1-a potolit şi pe el cu blândeţe, spunându-i: “Tu totdeauna ai fost cu mine; pe când acesta, pierdut a fost şi s-a aflat, mort a fost şi a înviat”( Luca 15. 31. 32).
“Când trebuie să mântui pe un om pierdut, îi spune tatăl, nu-i timp de judecată, nici de cercetare amănunţită, ci numai de iubire de oameni, de iertare, nici un doctor nu cere unui bolnav socoteală de viata lui dezordonată şi nici nu-1 pedepseşte, ci-i dă doctorii ca să-1 vindece. Iar dacă ar fi trebuit totuşi să-1 pedepsesc pe fratele tău, apoi îndestulătoare pedeapsă i-a fost şederea lui în tară străină. A fost atâta vreme despărţit de noi; a avut de luptat cu foamea, cu dispreţul, cu cele mai grele necazuri. De asta îţi spun: “Pierdut a fost şi s-a aflat, mort a fost şi a înviat”, nu te uita la veselia şi sărbătoarea din casa noastră, ci gândeşte-te la nenorocirea lui cea mare de mai înainte! Vezi un frate, nu un străin!”.
Fiul s-a întors la tatăl lui; la tatăl lui, care nu-şi putea aminti de nici una din faptele lui de mai înainte. Dar, mai bine spus, îşi amintea numai de acelea care-1 puteau atrage spre compătimire, spre milă, spre dragoste, spre grija aceea pe care o au numai părinţii. De asta nici n-a spus ce-a făcut fiul lui, ci ce-a pătimit; n-a adus vorba că a mâncat averea, ci că a îndurat mii şi mii de necazuri.
Tot cu atâta râvnă a căutat Domnul şi oaia cea pierdută. Dar, mai bine spus, cu mai multă râvnă. Acolo s-a întors fiul de capul lui; aici a plecat Păstorul după oaie; a găsit-o şi a adus-o; şi S-a bucurat de ea mai mult decât de toate cele din staul. Uită-te şi cum a adus-o în staul! N-a bătut-o, ci a pus-o pe umerii Lui, a purtat-o şi a adus-o iarăşi în turmă.(Luca 15,4-5)
Ştiind dar că Dumnezeu nu numai că nu-Şi întoarce fata de la cei ce se întorc la El, ci că-i primeşte tot aşa de bine ca şi pe cei virtuoşi, că nu numai că nu-i pedepseşte, ci că merge chiar în căutarea celor rătăciţi şi că Se bucură de găsirea acestora mai mult decât de cei care nu s-au rătăcit, să nu deznădăjduim când ne simţim încărcaţi de păcate, nici să ne încredem când ştim că facem fapte bune, ci să ne temem când le săvârşim, ca să nu cădem din pricina încrederii în noi; iar când păcătuim,  să ne pocăim.
Vă spun şi acum ce vă spuneam şi la început. Amândouă acestea ne fac să ne pierdem mântuirea: încrederea, pe cel din picioare; deznădejdea, pe cel căzut. De aceea Pavel, ca să întărească pe cei din picioare, spunea: “Celui ce i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă” (l Corinteni 10, 12); şi iarăşi: “Mă tem ca nu cumva, propovăduind altora, însumi să mă fac netrebnic” (l Corinteni 9, 27). Ca să ridice pe cei căzuţi şi să-i îmboldească spre mai multă râvnă, Pavel le scria corintenilor, spunându-le: “… ca nu cumva să plâng pe mulţi din acei ce au păcătuit înainte şi nu s-au pocăit (II Corinteni 12, 21). Prin aceste cuvinte a arătat că nu sunt vrednici atâta de plâns cei ce păcătuiesc cât cei care nu se pocăiesc de păcatele lor. Iar profetul le spunea acestora: “Oare cel ce cade nu se scoală sau cel ce se abate nu se întoarce?” (Ieremia 8, 4). De aceea şi David îi îndemna pe aceştia, spunând: “Astăzi, de veţi auzi glasul Lui, să nu vă învârtoşaţi inimile voastre, ca în timpul răzvrătirii”(Ps.94,8-9;Evrei 3,7-8).
Atâta vreme cât se spune “astăzi”, să nu deznădăjduim, ci să avem bune nădejdi în Stăpânul nostru, gândindu-ne la noianul bunătăţii Lui. Să scuturăm de pe noi orice cuget rău; să începem să facem fapte bune cu multă râvnă şi nădejde; să arătăm covârşitoare pocăinţă, ca, lăsând aici pe pământ toate păcatele, să putem sta cu îndrăznire înaintea scaunului de judecată al lui Hristos şi (să putem) dobândi împărăţia cerurilor, pe care, facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui, împreună cu Sfântul Duh, slavă, putere, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

http://www.ioanguradeaur.ro/389/omilia-intai/

Iubiţi fraţi creştini,

Iată-ne aflaţi la începutul Postului premergător Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. Acest post este considerat „uşor”, întrucât în toate Sâmbetele şi Duminicile, precum şi în Sărbătorile însemnate, se dezleagă la peşte, iar în celelalte zile dezlegându-se la untdelemn, făcând excepţie în toate zilele de Luni, Miercuri şi Vineri, când se opreşte untdelemnul, pentru a da o importanţă mai deosebită acestor zile cu o simbolistică destul de importantă pentru Ortodoxie.

ISTORIC ŞI TIPIC

Postul Naşterii Domnului, este rânduit de Sfinţii Părinţi încă din secolul al IV-lea de la Naşterea Mântuitorului, după cum ne relatează Fericitul Augustin. Pentru a arăta cât de important este acest mare post din anul Bisericesc, Sfinţii Preacuvioşi Părinţi s-au adunat într-un Sinod la anul 1166, în zilele Patriarhului Luca al Ţarigradului şi s-a ţinut în Catedrala Sfânta Sofia, din Ţarigrad (sau Constantinopol). Atunci s-a decis ca Postul să dureze 40 de zile, lăsându-se sec în ziua de pomenire a Sfântului Apostol Filip (14/27 Noiembrie) iar a doua zi începe Postul Naşterii Domnului şi se sfârşeşte în ziua de 24 Noiembrie/6 Ianuarie), când este Ajunul Naşterii Domnului. După rânduiala Bisericească şi după Tipicul Sfântului Sava cel Sfinţit, întru această zi nu se face dezlegare la Peşte când cade Sâmbătă sau Duminică, ci se respectă regulile ajunării.

ÎNDRUMARE

Acest post, ca şi celelalte Posturi, sunt rânduite pentru ca noi, pravoslavnicii creştini din toate colţurile lumii, să luăm aminte la starea duhovnicească şi la căderile pe care le-am săvârşit cu firea în lunile anterioare, când nu am postit (decât Luni, Miercuri şi Vineri). Prin post, trebuie să înţelegem nu lepădarea doar de mâncărurile oprite (produsele din carne, lactate şi produse de origine animală), ci şi de la aşa-zişii înlocuitori ai acestora. Pe lângă înfrânarea pântecului, care este pricină a toată patima şi a tot întunericul, se cuvine să ne apropiem mai mult de rugăciune, de Metanii şi să revizuim starea comportamentului personal, părţile negative, interioare cât şi exterioare, astfel încât să nu ne tulbure nici o patimă când postim. Aceasta pentru că nu este deloc un post scurt şi pe care ar dori vrăjmaşii să-l trăim fără de roade, ci printr-acesta să ne folosim duhovniceşte, întâmpinând cu bucurie Sfântul Praznic al Naşterii Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru, IISUS HRISTOS, Dumnezeu şi Omul, care pentru mântuirea neamului omenesc s-a întrupat de la Preacurata Fecioară, Cela ce dimpreună cu Tatăl şi cu Fiul împreună era din veac şi până în veac.

Cu mulţumirea pentru smerenia Domnului, de a se naşte în ieslea cea săracă, înconjurat de modestie fără margini, pentru a noastră Mântuire, să străbatem cum se cuvine Postul acesta şi să ne întâlnim toţi, într-un gând şi într-un cuget, în ziua Naşterii Donului să rostim cu toţii cu evlavie şi cu bucurie: Hristos se Naşte, să-l slăvim cu laude!

Pr. Veniamin Ilie

Din nefericire, Părintele Nichita Paşcan nu a optat pentru Biserica noastră, cu toate că argumentele istorice arată vădit că Aceasta este Adevărata Biserică, preferând să se unească cu o Biserică tot pe stil vechi, din Grecia (ulterior cu altă Biserică, din Cipru), căreia Sinodul nostru nu are nici un cuvânt de spus în privinţa recunoaşterii Sfintelor Taine. Ca urmare, dincolo de ceea ce a rămas în urma Ierarhiei conduse de Mitropolitul şi vrednicul de pomenire VITALIE USTINOV, nu mai există o altă Ierarhie purtătoare a Harului Sfântului Duh.

Rugăm cititorii să ne lase comentarii CONFIDENŢIALE legate de situaţia părintelui Nichita Paşcan, pentru că şi noi apreciem gestul său (acela de a se lepăda de Ecumenism; dar nu şi cel de a se uni cu o altă Biserică decât cea Adevărată, pe care o Mărturisim noi şi o slujim cu toată dragostea şi devotamentul cuvenit.

Doamne ajută!

   Preacuviosul Părinte Ioanichie s-a născut în părţile Bitiniei, în satul ce se numea Maricat; tatăl său se numea Miritrichie, iar maica sa, Anastasia. Şi începînd a veni în vîrstă, păştea vitele, după porunca părinţilor săi. Apoi, deşi nu era dat la învăţătura cărţii, mai mult decît toţi cei ce învăţau, a înţeles ce este viaţa, căci căuta poruncile Domnului. Drept aceea, fiind povăţuit de Duhul Sfînt, era foarte îmbunătăţit, blînd, smerit, răbdător şi foarte ascultător. Iar către rugăciune avea o astfel de osîrdie, încît de multe ori lăsînd turma sa, toată ziua stătea la un loc deosebit şi se ruga cu sîrguinţă către Dumnezeu. Iar cînd mergea la rugăciune, îşi însemna turma sa cu semnul crucii şi rămînea turma nerisipită, nici de fiare răpită, nici de tîlhari furată, pînă cînd fericitul copil, întorcîndu-se seara, o mîna la casa părinţilor. Cu astfel de lucru s-a îndeletnicit Sfîntul pînă la vîrsta matură.

În acea vreme, împărăţea peste greci Leon cel necredincios, fiul lui Constantin Copronim, care era amăgit cu eresul luptei contra sfintelor icoane. Acesta a trimis prin toată stăpînirea sa, ca să aleagă tineri plăcuţi, harnici şi viteji pentru oaste.

Ajungînd trimişii în părţile Bitiniei şi fiind în satul unde vieţuia Ioanichie, dacă l-au văzut că este tînăr, frumos, cu vîrsta desăvîrşit, cu trupul voinic şi îndemînatic la oaste, l-au luat cu dînşii şi l-au înscris în rînduiala ostăşească. Dintr-acea vreme Ioanichie fiind ostaş, era înfricoşător vrăjmaşilor pentru bărbăţia lui şi iubit celor ce ostăşeau împreună cu dînsul, pentru blîndeţea şi smerenia lui; dar mai iubit era lui Dumnezeu, căci păzea cu dinadinsul poruncile Lui cele sfinte.

Însă diavolul, pizmuind viaţa lui cea îmbunătăţită, l-a tras pe el în eresul luptei contra icoanelor, de care atunci toată Biserica lui Dumnezeu era tulburată prin împăraţi eretici. Căci se aruncau de prin bisericile lui Dumnezeu sfintele icoane iar cei ce se închinau erau izgoniţi. Şi atît de mult a fost înşelat Ioanichie cu acel eres, încît nu voia nici să audă de sfintele icoane.

Iar Dumnezeu, Care voieşte ca toţi să se mîntuiască, l-a mîntuit şi pe el de acea înşelăciune în acest chip. A rînduit a fi trimis cu oştile spre Apus, de unde întorcîndu-se, trecea pe lîngă muntele Olimpului; şi după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a trecut pe lîngă un călugăr, care pustnicea în acel munte şi care era înainte văzător. Acela, auzind că Ioanichie trecea pe acolo cu oştile, şi prin Duhul lui Dumnezeu înştiinţîndu-se despre toate cele ce gîndea dînsul, a ieşit din chilia sa şi, arătîndu-se lui, a zis: “O, fiule Ioanichie, dacă te numeşti creştin, pentru ce treci cu vederea icoana lui Hristos? Zadarnice sînt toate ostenelile faptelor tale celor bune, dacă nu ai credinţa cea dreaptă!”

Acestea auzindu-le, Ioanichie se minună, căci l-a chemat pe nume acela care nu-l ştia pe el şi a vădit credinţa lui, călugărul care niciodată nu-l văzuse. Deci a cunoscut că cel ce grăieşte către dînsul este plin de Duhul lui Dumnezeu şi, cu ochii mai înainte văzători, a ştiut tot despre dînsul. Pentru aceea a căzut la pămînt, închinîndu-se şi cerînd iertare, pentru că din neştiinţă a greşit; şi a făgăduit a se îndrepta şi a da cinstea şi închinăciunea ce se cuvin icoanei lui Hristos şi chipurilor tuturor sfinţilor.

Din acea vreme fericitul Ioanichie a început cu osîrdie a cinsti sfintele icoane şi se căia că altădată, în neştiinţa sa, le trecuse cu vederea; şi părîndu-i rău de aceasta, se pedepsea cu post şi cu tot felul de chinuri ale trupului. Căci, petrecînd lîngă uşile împărăteşti, se culca pe pămînt şi făcea rugăciune cu sîrguinţă şi priveghere de toată noaptea şi niciodată nu mînca bucate pînă la săturare. Deşi adeseori stătea la masa de obşte cu ostaşii săi, însă atunci numai gusta din mîncare şi băutură, în acest fel de pocăinţă petrecînd el şase ani.

În acea vreme s-au sculat bulgarii cu toată puterea lor şi au pornit război împotriva grecilor, robind Tracia. Deci a ieşit împotriva lor împăratul grecilor, cu toate oştile sale, între care era şi fericitul Ioanichie. Iar cînd s-au apropiat amîndouă oştile şi făceau război, bulgarii erau aproape a birui pe greci. Atunci Ioanichie a arătat mare vitejie, ca odinioară David, care a biruit pe cel de alt neam; apoi, chiar în faţa împăratului a apărat pe tovarăşii săi de sabia potrivnicilor, nevoindu-se cu bărbăţie împotriva vrăjmaşilor săi şi tăindu-i ca pe nişte buruieni. Pe un oarecare boier din cei însemnaţi ai grecilor, care s-a luptat cu bulgarii şi a fost biruit de dînşii, căzînd în mîinile lor, Ioanichie l-a izbăvit; căci, pornindu-se asupra lor, pe unii i-a tăiat cu sabia, iar pe alţii i-a izgonit şi pe cel robit l-a scăpat.

Odată, văzînd el un bulgar înfricoşător ca Goliat, care păzea o cale strîmtă şi ucidea mulţi greci, s-a pornit asupra lui şi îndată i-a tăiat capul. Astfel era vitejia fericitului Ioanichie împotriva vrăjmaşilor celor văzuţi, lucru care mai înainte însemna lupta lui cea tare şi biruinţa care avea să o aibă contra vrăjmaşilor celor nevăzuţi.

Văzînd împăratul vitejia lui, l-a întrebat despre patria lui, despre neam şi despre nume şi a poruncit să-l scrie în cartea vitejilor, ca după săvîrşirea războiului să-l cinstească cu boierie mare şi cu multe daruri ca pe un ostaş viteaz.

Sfîrşindu-se războiul şi întorcîndu-se împăratul întru ale sale, Ioanichie a văzut muntele Olimpului, mai sus pomenit, care este în dreapta Bitiniei. Aducîndu-şi aminte de călugărul acela, care ieşise la dînsul din pustie, şi-l mustrase pentru eresul luptării împotriva sfintelor icoane, şi-a pus în gînd să lase toate şi, sălăşluindu-se în acel munte, să urmeze în linişte vieţii călugăreşti şi să se închine lui Dumnezeu, lucru pe care degrabă l-a şi făcut. Căci, cînd a venit în cetatea împărătească şi avea să primească boierie cinstită şi daruri de la împărat pentru vitejia pe care o arătase în război, îndată le-a trecut cu vederea pe toate şi ca pe nişte gunoaie le-a socotit. Apoi, după douăzeci şi patru de ani ai ostăşirii sale împotriva trupului şi a sîngelui, părăsind oştirea, a mers la cei ce petreceau viaţă călugărească, vrînd a începe războiul împotriva duhurilor răutăţii celor de sub cer.

Întîi a venit în mînăstirea Avgarov şi, fiind primit de părinţii cei ce petreceau acolo, şi-a descoperit gîndul său egumenului Grigorie, cum că voieşte a merge în pustie şi a vieţui singur în linişte. Iar egumenul, lăudînd scopul, a zis: “Deşi cugeţi cele bune, iubitule, eu te sfătuiesc să nu alegi deocamdată viaţa cea pustnicească şi depărtată de petrecerea împreună cu oamenii, pînă ce nu te vei deprinde mai întîi cu rînduiala şi obiceiul călugăresc. Deci mai întîi sălăşluieşte-te între oarecare călugări cu fapte bune şi iscusiţi şi vei afla de la dînşii vremea şi rînduiala rugăciunilor; apoi învaţă smerita cugetare, ascultarea şi blîndeţea şi după aceea te vei duce şi în pustie. Păzeşte-te, fiule, ca nu cumva, fiind neînvăţat şi începînd viaţa aceasta, în loc să răneşti pe vrăjmaşul, să fii tu rănit de dînsul, şi în loc să-l biruieşti, să fii biruit!”

Un sfat folositor ca acesta ascultînd Ioanichie, a părăsit scopul său pînă la o vreme şi s-a sălăşluit împreună cu bărbaţii insuflaţi de Dumnezeu ca să se obişnuiască cu viaţa lor cea plină de fapte bune. Deci în trei mînăstiri a luat aminte şi a învăţat rînduiala şi viaţa călugărească. Mai întîi s-a dus la mînăstirea lui Avgarov, apoi s-a dus într-o altă mînăstire, care se numea Utotelos şi, neştiind carte, a început acolo a învăţa. Dar, văzînd că în mînăstirea aceea vin mulţi oameni mireni şi le tulbură liniştea, a ieşit de acolo şi s-a dus în a treia mînăstire, care se numea Antidiu. Petrecînd în ea doi ani, a învăţat treizeci de psalmi ai lui David şi mult s-a folosit de călugării cei ce petreceau acolo.

Iar după doi ani a dorit iarăşi liniştea pustiei şi voia să se suie într-un munte care era aproape şi acolo, în singurătate sălăşluindu-se, să înceapă viaţa pustnicească. Dar şapte zile mai înainte le-a petrecut postind şi rugînd pe Dumnezeu cu sîrguinţă, ca să-i fie povăţuitor pe calea ce dorea. În a şaptea zi, acest nou Moise, a auzit un glas de sus, poruncindu-i să iasă la muntele acela. Şi a ieşit Ioanichie din mînăstirea Antidiului şi a mers departe, şi pe munte suindu-se, lua aminte într-o parte şi într-alta, unde să afle un loc de petrecere. Şi iată, a văzut doi monahi vieţuitori în pustie, ale căror haine erau de păr şi se hrăneau din verdeţurile ce creşteau în pustie. Către aceştia alergînd fericitul, li s-a închinat. Iar ei, stînd, au făcut rugăciune şi după aceasta au vorbit cu dînsul. Deci Ioanichie le-a mărturisit lor toate ale sale, le-a descoperit scopul său şi mult s-a folosit din sfintele lor cuvinte.

Apoi, pustnicii aceia, i-au proorocit lui că după cincizeci de ani de pustnicie, către sfîrşitul vieţii lui, va veni asupra lui o ispită de la nişte oameni zavistnici; dar au zis sfinţii, că se va întoarce durerea la capul lor, iar tu nici un rău nu vei pătimi. Aceasta s-a şi împlinit şi despre care lucru vom spue mai pe urmă. Acestea proorocindu-le pustnicii lui Ioanichie, i-au dat o haină de păr, care pe limba acelei ţări se numea leviton. Această haină îi era lui Ioanichie ca o pavăză nebiruită împotriva tuturor săgeţilor vrăjmaşilor, precum singur mai pe urmă a mărturisit.

După vorba cea folositoare între ei, pustnicii s-au despărţit şi s-au dus în cea mai adîncă pustie, iar Ioanichie s-a dus la muntele ce se numea Trihalix şi acolo petrecea fără chilie, avînd numai cerul drept acoperămînt. Înştiinţîndu-se despre dînsul Grigorie cel mai sus pomenit, egumenul mînăstirii Avgarovului, i-a zidit lui în muntele acela o chilie mică, în care putea fericitul să se adăpostească de vifor, de ploi şi de zăpadă; deci în acea chiliuţă petrecea Ioanichie închis. După aceasta au început mulţi dintre fraţi a veni la dînsul, vrînd a-i vorbi şi a se folosi de la el. Pentru aceea, supărîndu-se pentru că i se tulbura liniştea, a lăsat muntele acela şi s-a dus, căutîndu-şi alt loc de linişte.

Mergînd pe lîngă satul ce se numea Elespont, a văzut aproape de dînsul un munte înalt şi foarte greu de umblat, fiind plin de pădure; şi săpîndu-şi în pămînt o peşteră strîmtă şi adîncă, a început a vieţui acolo fără a ieşi din ea. Iar hrană avea de la un păstor, care păştea caprele în acel munte; acesta aducea sfîntului cîte puţină pîine şi apă şi aceasta numai o dată pe lună, iar el primea de la dînsul binecuvîntare şi rugăciune. Acolo a petrecut Sfîntul trei ani, ziua şi noaptea rugîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu, apoi cîntînd psalmii lui David, adăuga la fiecare stih cuvintele acestea: “Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul şi acoperămîntul meu Sfîntul Duh”. Aceste cuvinte ca pe o dulceaţă purtîndu-le pe limba sa, se veselea; cuvinte care mai pe urmă mulţi deprinzîndu-le de la dînsul, totdeauna le aveau în gurile lor.

După trei ani de la nevoinţa lui în acea peşteră strîmtă, a ieşit odată la o biserică ce nu era departe de acolo. Şi, din întîmplare, au venit la acea biserică nişte ostaşi, care odinioară ostăşiseră cu Ioanichie şi avuseseră cu dînsul prietenie. Dintre aceştia unul, văzîndu-l pe Ioanichie, l-a recunoscut şi, îmbrăţişîndu-l, plîngea de bucurie şi îi aducea aminte de viaţa lui de mai dinainte, de vitejia lui în războaie, de slava şi de cinstea pe care o avea de la împăratul. Apoi se minuna că a lăsat toate acelea şi a vrut să trăiască în sărăcie. Dar întorcîndu-se ostaşul acela către tovarăşii săi, vrînd să le spună despre Ioanichie, acesta îndată a fugit de dînşii. Şi, vrînd să se ascundă mai bine, s-a dus în munţii Conturiului, în care erau mulţime de fiare şi de balauri. Acolo sălăşluindu-se Sfîntul şi fugind de slava omenească, a locuit cu fiarele şi cu balaurii, cîntînd ca David: Iată m-am îndepărtat fugind, şi m-am sălăşluit în pustie. Aşteptat-am pe Dumnezeu, Cel ce mă mîntuieşte de puţinătatea sufletului şi de vifor.

Iar după multă vreme a voit a merge în Efes, la biserica Sfîntului Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, pentru închinare şi rugăciune. Deci, sculîndu-se, a plecat şi, trecînd pe lîngă un lăcaş de rugăciune la apusul soarelui, l-au întîmpinat un bărbat şi o femeie, mergînd la acelaşi lăcaş ca să săvîrşească pomenirea părinţilor lor. Aceştia, văzîndu-l pe cale, s-au înfricoşat, că avea trupul îmbrăcat cu haine rupte, desculţ şi pe tot trupul acoperit cu păr. Iar sfîntul, văzîndu-i pe ei tremurînd de frică, a zis cu blîndeţe către dînşii: “Nu vă temeţi, fiilor, ci spuneţi-mi unde duce calea aceasta!” Iar ei au zis că duce către rîul ce este înainte şi care atunci era foarte mare, încît nimeni nu era cu putinţă a trece rîul acela fără luntre. Dar Sfîntul mergînd lîngă rîu, s-a odihnit puţin, apoi la miezul nopţii, sculîndu-se, a mers pe apă – o, picioare sfinte! o, călătorie minunată! Şi mergînd pe deasupra apei ca pe uscat, a trecut de cealaltă parte cu picioarele uscate.

După ce a sosit în Efes şi s-a apropiat de biserica Sfîntului Ioan Teologul, i s-au deschis de la sine uşile bisericii şi, intrînd înăuntru, s-a rugat dindestul, închinîndu-se şi sărutînd sfînta icoană a iubitului ucenic al lui Hristos. Apoi ieşind din biserică, îndată s-au închis uşile singure. Iar el iarăşi s-a întors la a sa petrecere în nevoinţă din munţii Conturiului.

Deci, i s-a întîmplat a merge pe lîngă o mînăstire de femei, unde era o maică ce avea o fiică tînără, şi aceasta fiind cuprinsă de dorinţa lumească, voia să lase cinul său călugăresc şi pe maica sa, să se ducă în lume şi să se mărite cu un bărbat. Iar maica sa o sfătuia cu plîngere şi o ruga ca să sufere războiul trupesc pentru dragostea lui Hristos, să-şi omoare trupul său, să nu-şi lase călugăria şi să nu se dea spre batjocură şi pierzare diavolului. Dar nu putea să o înduplece pe dînsa, căci ardea de văpaia patimii şi voia să fugă din mînăstire.

Despre toate acestea înştiinţîndu-se Sfîntul Ioanichie, i s-a făcut milă de fecioara aceea şi, chemînd-o pe ea, a zis: “Pune, fiică, mîna ta pe grumajii mei!” Cînd a făcut aceasta fecioara, Sfîntul s-a rugat cu lacrimi către Dumnezeu ca să se izbăvească fecioara de acea patimă şi de ispita diavolului, iar greutatea războiului ei să fie pe grumajii lui şi toate patimile ei cele trupeşti să fie asupra lui, ceea ce a şi fost. Căci a scăpat fecioara aceea de toate gîndurile cele necurate şi de poftele cele trupeşti; apoi a petrecut în mînăstirea sa, vieţuind fără de patimi şi bineplăcînd lui Dumnezeu.

Iar Sfîntul Ioanichie s-a dus în calea sa, la muntele Conturiului; dar mergînd pe cale a simţit în sine o dorinţă necurată şi s-au năpustit asupra lui ca un vifor cumplit gîndurile cele lumeşti şi s-au ridicat într-însul valurile necuratelor patimi, încît fierbea sîngele într-însul ca într-o căldare şi toată ispita ce fusese la fecioara aceea a căzut asupra fericitului Ioanichie. Însă el răbda ostenindu-şi trupul cu mari nevoinţe. Apoi, aflînd undeva un balaur înfricoşător încuibat în crăpăturile pămîntului, a cugetat să se dea pe sine balaurului spre mîncare, voind mai bine a muri decît să se învoiască cu gîndurile cele necurate şi să-şi prihănească trupul său cel curat. Deci s-a aruncat pe sine înaintea balaurului, ca să fie mîncat de el. Însă şarpele nici n-a voit a se atinge de dînsul ci, atunci cînd îl întărîta pe el Sfîntul Ioanichie, îndată a murit.

Din acel ceas au pierit de la dînsul toate gîndurile necurate, s-a stins patima, a încetat pofta şi s-a întors pacea în trupul lui. Deci i s-a dat lui de la Dumnezeu stăpînire peste balaurii cei văzuţi şi peste cei nevăzuţi, ca să calce peste dînşii şi să sfărîme capetele lor. Odinioară, stînd el şi cîntînd psalmii lui David, a început a se clătina o stîncă ce era acolo. Uitîndu-se sfîntul, a văzut ieşind, din mijlocul peretelui, un balaur înfricoşător. Sfîntul punînd peste dînsul toiagul ce-l avea în mînă, îndată balaurul a murit.

Altădată, în vreme de iarnă, sfîntul intrînd într-o peşteră adîncă, a aflat într-însa un balaur ai cărui ochi străluceau ca focul şi sfîntul nu ştia că este acolo balaurul; ci părîndu-i că ochiul lui este cu adevărat foc, a adunat lemne şi le-a pus pe ochii şarpelui vrînd să se încălzească de frig; însă balaurul s-a sculat şi a lepădat lemnele de pe ochii lui. Atunci a cunoscut sfîntul cum că este balaur, dar nu s-a temut ci, dîndu-se puţin într-o parte a peşterii, a petrecut împreună cu balaurul pînă ce a trecut iarna.

După doisprezece ani petrecuţi în pustia aceea, a venit către dînsul un glas de sus, poruncindu-i să meargă în mînăstirea care se numeşte Erist şi acolo să se îmbrace în rînduiala călugărească, căci încă nu era îmbrăcat în haine călugăreşti acest pustnic îmbunătăţit cu atîtea fapte bune. Deci, îndată a plecat la mînăstirea aceea, unde, ajungînd pe vremea secerişului, a spus dorinţa sa egumenului mînăstirii, care se numea Ştefan. Acesta, a doua zi, făcînd rugăciunile cele obişnuite, a îmbrăcat pe cuviosul Ioanichie în chipul călugăresc, deşi mai înainte de chipul acela era călugăr desăvîrşit şi pe mulţi călugări îi întrecea cu faptele bune.

Cuviosul, fiind îmbrăcat în haine călugăreşti, a început mai mult a se nevoi, adăugînd osteneli peste osteneli. Apoi s-a închis într-un loc ce se numea Critama; şi s-a ferecat cu un lanţ de fier lung de şase coţi şi a petrecut în acea închisoare trei ani în legături, fiind singur de voie legat şi mucenic al lui Hristos. Iar după trei ani a dorit să se ducă în Helidon, să-l vadă pe Gheorghe cel mare între pustnici. Deci dezlegîndu-se din legături s-a dus; şi cînd a ajuns la rîul Goram, a dat iarăşi peste un balaur care tulbura rîul şi oprea curgerea apei. Pe acel balaur l-a omorît cu rugăciunea şi cu semnul Crucii. Apoi, venind la marele Gheorghe, a petrecut lîngă dînsul alţi trei ani şi a învăţat de la el toată Psaltirea; şi iarăşi s-a dus la păstorul locaşului Antidiului, împreună cu ucenicul său Pahomie.

Fiind în mînăstirea Avgarovului, s-a dus cu alţi călugări ca să vadă o mînăstire ce era zidită de curînd, în muntele din apropiere. Şi cînd s-a apropiat de munte, a venit din pustie un ţap mare neobişnuit, pe care, văzîndu-l monahii care mergeau cu dînsul, cugetau între ei cum l-ar putea vîna, căci din pielea lui ar avea piei bune. Iar cuviosul, înţelegînd cugetele lor, a poruncit unuia ce se chema Sava să meargă şi să aducă ţapul acela la dînsul. Iar Sava a zis: “Dar de se va porni ţapul pe fugă, cum îl voi ajunge?” Iar Sfîntul a zis către dînsul: “Tu, frate, mergi numai şi fă ceea ce-ţi spun, căci el de bunăvoie va veni la tine şi-ţi va urma ţie”. Dar întorcîndu-se către ceilalţi călugări, i-a întrebat pe ei de este bună pielea ţapului ca să facă din ea foale. Iar ei au zis: “Foarte bună este; aceasta cugetam şi noi mai înainte de a spune tu”. Şi fiind adus ţapul, cuviosul îl netezea cu mîna sa, iar pe fraţi îi învăţa să le fie milă de sufletele dobitoacelor şi să-şi potolească poftele. Apoi iarăşi a slobozit ţapul la păşunea sa în pustie.

Cuviosul avea şi darul înainte vederii, căci a proorocit moartea împăratului Nichifor, care avea să fie degrabă, ceea ce s-a şi împlinit; căci, fiind rănit de bulgari, a murit în război. Asemenea a prevestit grabnicul sfîrşit al lui Stavrichie, fiul lui Nichifor, care începuse a împărăţi după dînsul.

Pe cînd petrecea Sfîntul în muntele Prusantiului, care este înalt ca şi muntele Olimpului, era acolo un călugăr, anume Gurie, cu viaţă făţarnică, ce căuta slava omenească, fiind de toţi slăvit ca un mare nevoitor. Acela, văzîndu-se departe de Sfîntul Ioanichie, cel cu adevărat nevoitor şi săvîrşitor de fapte bune, s-a pornit spre zavistie. Deci, vrînd să-l piardă pe el de pe pămînt, a gătit otravă de moarte şi, venind la dînsul cu vicleşug, ca Iuda, i-a dat otrava aceea în băutură. Iar cuviosul, fiind fără de răutate, socotea că Gurie îi arată dragoste prietenească, căci nu ştia zavistia şi vicleşugul lui.

Neştiind nimic, a băut otrava cea aducătoare de moarte şi îndată a căzut în boală cumplită şi se apropia de moarte. Dar Dumnezeu n-a lăsat pe plăcutul Său să se săvîrşească fără vreme, de o moarte ca aceea, ci i-a trimis în ajutor pe Sfîntul Mucenic Eustatie. Acesta, arătîndu-se lui în vedenie, l-a tămăduit de boală şi i-a dăruit sănătate ca mai înainte. Pentru aceasta, mulţumindu-i, Cuviosul Ioanichie a zidit acolo o biserică în numele Sfîntului marelui mucenic Eustatie şi a făcut o mînăstire lîngă dînsa.

Într-o noapte a avut o vedenie, nu în somn, ci aievea, pe cînd stătea şi se ruga. Vedenia era aceasta: În partea muntelui dinspre răsărit, s-a arătat un izvor cu apă multă, iar împrejurul izvorului erau mulţime de oi care beau apa ce curgea din izvor; şi Sfîntul se minuna de acea vedenie, căci ştia că nu era acolo izvor, nici oi n-au umblat cîndva prin pustia aceea. Iar a doua zi a mers la locul acela, dar n-a aflat nimic, nici oi, nici izvor, ci numai locul frumos şi bineplăcut pentru vieţuire. Apoi s-a înştiinţat de la cei de demult cum că într-acel loc a fost odinioară o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cuviosul a tîlcuit vedenia sa, zicînd: “Izvorul care avea multă apă, înseamnă darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu ce va fi în acel loc; iar oile, sînt poporul care se împărtăşeşte din darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”.

Deci a pus multă sîrguinţă ca să se zidească biserica, iarăşi pe locul acela, în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care a săvîrşit-o degrabă, căci a zidit o biserică frumoasă şi a aşezat mînăstire lîngă ea. Apoi a adunat mulţime de fraţi, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu sporirea Binecuvîntatei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Iar cînd se zidea biserica, se ostenea şi Cuviosul Ioanichie, ducînd pietre şi ajutînd celor ce zideau. Odată, întinzîndu-şi mîna ca să ia o piatră de pe pămînt, a ieşit o viperă de sub piatră şi l-a apucat de mînă. Iar el, ca odinioară Pavel, scuturînd vipera de pe mînă, n-a păţit nimic.

În rugăciunile sale Cuviosul Ioanichie era cu sîrguinţă, încît nu numai cu duhul, ci şi cu trupul se înălţa de la pămînt. Altă dată cuviosul mergînd singur la biserică să se roage, i-a urmat în taină ucenicul şi următorul vieţii lui celei sfinte, fericitul Eustatie şi ascunzîndu-se într-un colţ al bisericii, lua aminte cu sîrguinţă la rugăciunea lui. Apoi l-a văzut ridicîndu-şi mîinile şi înălţîndu-se de la pămînt, stînd în văzduh şi rugîndu-se, lucru pe care văzîndu-l Eustatie, s-a înspăimîntat. Iar după rugăciune iarăşi a coborît pe pămînt. Şi simţindu-l pe Eustatie că este acolo, s-a scîrbit asupra lui şi a zis: “Scris este: Nu va locui lîngă tine cel ce vicleneşte. Iar tu ai îndrăznit a vedea cu vicleşug smerita mea rugăciune”. Deci l-a certat pe el ca să nu spună nimănui despre aceea.

Multe minuni făcea acest bărbat sfînt. Pe demoni îi scotea din oameni cu cuvîntul şi tămăduia tot felul de boli cu semnul Crucii şi cu rugăciunea şi de vătămările şerpilor pe mulţi a izbăvit. De aceea mulţime de popor alerga la dînsul: unii cerînd tămăduiri de boli, alţii izbăvire de duhurile cele necurate, iar alţii numai binecuvîntare şi rugăciune, lucru care tulbura liniştea lui. Pentru aceea, supărîndu-se, s-a dus în muntele Trihalicului şi a trăit acolo, petrecînd fără acoperămînt. Iar Eustatie din mînăstirea Avgarovului, avînd dragoste cu osîrdie către părintele său şi dorind să se vadă cu dînsul, s-a dus acolo şi, căutîndu-l cu sîrguinţă, l-a aflat în acel munte.

Apoi, după rugăciunea obişnuită, Eustatie a întrebat pe fericitul Ioanichie despre Leon Armeanul, care pe atunci împărăţea: “Oare mult va tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul luptării contra sfintelor icoane?” Iar Sfîntul a prevestit grabnica lui pierzare, căci Mihail, care era poreclit Valvos sau Travlin, degrabă l-a ucis pe Leon Armeanul şi i-a luat împărăţia.

Fericitul bărbat Ioanichie se obişnuise a umbla cu toiag la bătrîneţe; şi umblînd el prin unele locuri strîmte printre munţi, s-a întîmplat că i-a căzut toiagul din mînă şi s-a pierdut şi nu era cu putinţă a-l afla, căci căzuse într-o prăpastie. Deci, mîhnindu-se Sfîntul pentru pierderea toiagului, şi-a plecat genunchii făcînd Domnului obişnuitele rugăciuni. Iar toiagul purtîndu-se prin văzduh a venit cu nevăzută mînă şi s-a aşezat în mîinile sfîntului.

Umblînd fericitul pe munte, a aflat o peşteră pustie, în care se încuibaseră demonii. Sfîntul, iubind peştera aceea, s-a sălăşluit într-însa. Iar diavolii, nerăbdînd venirea lui, s-au sculat asupră-i şi multe feluri de supărări îi făceau, vrînd să-l înfricoşeze şi să-l izgonească de acolo. Diavolii strigau asupra lui, scrîşneau din dinţi, batjocoreau, îngrozeau, alergau asupra lui, năpădeau asupra feţei lui şi toată peştera părea că se clatină. Iar Sfîntul, după cuvîntul lui Pavel, stătea în ziua cea cumplită înarmîndu-se cu zaua dreptăţii şi cu pavăza credinţei şi întru nimic nu socotea toate năpădirile vrăjmaşilor. Demonii, precum odinioară n-au răbdat venirea lui Hristos, strigau: “Ai venit aici mai înainte de vreme să ne chinuieşti pe noi?” şi neputînd birui pe cel nebiruit, singuri fiind biruiţi, diavolii au fugit de la dînsul.

În acea vreme, o fiică a unui boier mare, care ţinea credinţa dreaptă, zăcea pe pat slăbănoagă şi bolea cumplit. Fiind adusă la Sfîntul, el îndată a întîmpinat-o şi, făcîndu-i-se milă de ea pentru buna ei credinţă – căci, în mijlocul atîtor popoare luptătoare împotriva icoanelor, ea singură cinstea sfintele icoane -, a tămăduit-o de boală cu rugăciuni şi cu semnul sfintei Cruci, dîndu-i sănătate desăvîrşită.

S-a întîmplat a fi acolo cel ce luase pe sora sfîntului în însoţire; acela era întunecat cu eresul luptei contra icoanelor. Pe acesta îl învăţa Sfîntul din destul ca să cunoască calea cea dreaptă a bunei credinţe şi să aibă sfintele icoane în cinstea ce li se cuvine. Dar după ce n-a sporit nimic cu cuvintele – căci acela era împietrit ca faraon -, fericitul, uitînd rudenia sa cea de aproape după trup, s-a rugat lui Dumnezeu ca să orbească ochii cei trupeşti ai celui luptător împotriva icoanei, de vreme ce nu avea ochi sufleteşti. Şi a fost aşa, căci a orbit cumnatul său după soră şi a luat pedeapsă vrednică pentru credinţa sa cea rătăcită.

Acest mare părinte avea obiceiul de se pogora din munte întru întîmpinare, cînd auzea că vine cineva la dînsul. Aceasta o făcea ca cei ce vin să nu se ostenească pentru dînsul, pentru că suirea în acel munte era cu osteneală, iar nu cu înlesnire. Deci, odată, veneau la dînsul doi episcopi, al Calcedonului şi al Niceei, şi cu dînşii Petru şi Teodor Studitul, cu Iosif şi cu Clement. Pe aceştia, fericitul i-a întîmpinat, pogorîndu-se din munte şi închinîndu-li-se lor cu dragoste, iar după rugăciunea cea obişnuită, a vorbit cu ei cuvinte folositoare. Fericitul a zis către unul dintr-înşii, cu numele Iosif: “Nu te tulbura, frate Iosife, ci te pregăteşte pentru ieşire!” Aceste cuvinte ale lui nu le-au înţeles atunci cei ce le-au auzit. Dar, trecînd optsprezece zile, Iosif s-a mutat din viaţă şi atunci şi-au adus aminte de cuvîntul fericitului Ioanichie şi au cunoscut că el a văzut cu ochii mai înainte văzători moartea lui Iosif şi că despre ea i-a proorocit atunci, poruncindu-i să se pregătească de ieşire.

În al cincilea an al împărăţiei lui Mihail, împlinindu-se paisprezece ani de la sfîrşitul împăratului Nichifor şi de cînd bulgarii, bătînd pe greci, au robit pe mulţi dintre dînşii, din boierii cei mari şi slăviţi şi din ostaşi şi îi ţineau în legături şi în temniţă, atunci şi-a adus aminte cuviosul de cei robiţi şi s-a mîhnit pentru dînşii. Căci a auzit că sînt în mare strîmtoare şi nevoie şi că şed în temniţă rea şi întunecată, legaţi cu lanţuri şi că mai bine ar fi voit să moară decît să fie vii într-o asemenea nevoie. Deci, milostivindu-se spre dînşii, a lăsat pustia şi viaţa cea fără de gîlceavă şi s-a dus în pămîntul bulgarilor, vrînd să dezlege pe cei legaţi şi să slobozească pe cei robiţi.

Venind la cetatea unde erau grecii ţinuţi în legături, s-a apropiat de temniţă nevăzut, căci străjerii cei ce străjuiau uşile temniţei nu-l puteau vedea pe el. Apoi a făcut semnul Crucii pe uşi şi îndată s-a deschis temniţa în care intrînd, pe toţi i-a dezlegat din legături cu semnul Crucii şi le-a poruncit să meargă după dînsul. Deci au ieşit toţi cei legaţi din temniţă, fiind straja acolo şi neştiind nimic de ceea ce se făcuse. Iar Sfîntul, precum Hristos a scos din iad sufletele drepţilor, aşa şi el, slobozind pe greci din legături şi din temniţă, i-a îndreptat toată noaptea, ca alt Moise, în strălucire de lumină pînă la hotarele stăpînirii greceşti.

Mergînd pe cale cu dînşii, îi învăţa să nu fie ca părinţii lor, neam îndărătnic şi amăgitor, ci să nădăjduiască spre Dumnezeu şi să nu uite facerile de bine şi minunile Lui. Iar cînd s-a despărţit de dînşii, au căzut toţi la picioarele lui, rugîndu-l să le spună numele său şi ziceau: “Spune-ne cine eşti tu, o! omule al lui Dumnezeu?” Cuviosul n-a ascuns numele său, dar a poruncit să dea lui Dumnezeu mulţumire; şi astfel s-a întors iarăşi întru a sa liniştită petrecere.

Odinioară, cuviosul a şezut într-o corabie şi a plutit spre biserica Sfîntului Teofan, care era în Sigrian, ca să se închine. Întorcîndu-se de acolo, a stat la ostrovul Fas, unde, auzind vieţuitorii ostrovului aceluia, călugări şi mireni, despre venirea lui Ioanichie la dînşii, au alergat toţi la dînsul şi, căzîndu-i înainte, îl rugau pe fericitul să-i miluiască pe dînşii şi să izgonească şerpii din insula lor; căci se înmulţiseră atunci şerpii fără de număr în insula aceea şi foarte mult îi vătămau pe oameni şi dobitoace. Iar Sfîntul, ascultîndu-i pe dînşii, ca nişte săgeţi a slobozit asupra şerpilor rugăciunile sale cele cu sîrguinţă către Dumnezeu şi, îndată, adunîndu-se toţi şerpii din insula aceea, s-au aruncat în adîncul mării. De atunci nu mai erau şerpi în insula aceea.

Cuviosul s-a dus de acolo în alt loc liniştit şi mergea împreună cu dînsul şi Daniil, egumenul mînăstirii, care era în insula Fas. Acesta avea un frate călugăr, anume Eftimie, al cărui sfîrşit ce avea să fie degrabă, Sfîntul mai înainte i l-a spus, zicînd: “Frate Eftimie, grăbeşte-te, că degrabă vei călători către călătoria cea de sus!” Acestea zicîndu-le lui Eftimie, a intrat într-o peşteră mică vrînd să se odihnească şi a aflat acolo un diavol vieţuind, care era mai cumplit decît cel dintîi.

Deci, Ioanichie cu Daniil s-au sălăşluit într-acea peşteră. Iar diavolul, nerăbdînd venirea lor, li s-a arătat negru cu chipul şi înfricoşător, iuţindu-se şi năvălind asupra lor, ca să-i izgonească din peşteră. Însă ei, nădăjduind spre Domnul, petreceau fără temere. Dar ucigaşul de oameni, năpădind asupra lor, i-a legat picioarele lui Daniil, iar pe Ioanichie l-a rănit în coastă cu o durere aşa de grea, încît a rămas fără glas şapte zile. Apoi, singur vicleanul, a fugit din peşteră, neputînd să petreacă la un loc cu plăcuţii lui Dumnezeu.

După aceasta, Cuviosul Ioanichie iarăşi s-a întors în muntele Trihalicului vestind moartea unui monah, Isichie, care petrecea cu nebăgare de seamă şi a izgonit omizile de prin grădini cu rugăciunea şi cu semnul Sfintei Cruci.

Odată, a venit pentru rugăciune o stareţă împreună cu fiica sa; şi aceea era egumenă a mînăstirii Cluviului. Iar el, luînd toiagul ce era în mîna maicii, l-a dat în mîna fiicei sale şi, tulburîndu-se maica, a zis: “Părinte, mie mi se cuvine toiagul ca să-mi sprijine trupul meu neputincios de bătrîneţe”. Dar el, nerăspunzînd nimic, a arătat cu lucrul ceea ce era să fie; căci după puţină vreme stareţa aceea a murit şi a fost aleasă fiica sa egumenă, în locul ei. După aceasta, iarăşi s-a dus fericitul împreună cu ucenicul său Eustatie în alt munte, mai prăpăstios şi mai anevoie de suit, care se numea al Corbului, unde a petrecut cîtăva vreme. S-a suit apoi în munţii mînăstirii Antidiului şi acolo, zidindu-şi o chilie strîmtă, vieţuia după voia lui Dumnezeu.

El a făcut multe minuni: pe bolnavi a tămăduit, limbile celor gîngavi le-a îndreptat, pe cei iuţi şi mînioşi i-a schimbat în blîndeţe, pe eretici i-a întors din rătăcire şi a prevăzut multora mai înainte sfîrşitul, căci era plin de darul Sfîntului Duh, care vieţuia într-însul.

Acest cuvios astfel îşi petrecea viaţa, încît nu toţi oamenii puteau să-l vadă. Că mulţi, dorind să-l vadă, au venit la dînsul în chilie însă nu l-au văzut. Iar aceia ducîndu-se, smeritul părinte grăia către ucenicul său: “Frate Eustatie, cu rugăciunile tale am fost nevăzut de cei care au venit”.

Odinioară, zidindu-se în muntele acela biserica Sfîntului Ioan Botezătorul, a cărui formă de zidire a fost dată de Cuviosul Ioanichie, au venit nişte fraţi de departe, vrînd să vadă faţa cea cu sfîntă cuviinţă a cinstitului şi de Dumnezeu plăcutul bărbat. Aceştia, venind, şedeau lîngă biserica ce se zidea, aşteptînd acolo venirea cuviosului părinte, pe care doreau să-l vadă. Şi a venit Cuviosul Ioanichie vrînd să vadă de se zideşte biserica după forma cea dată de dînsul. El a stat înaintea fraţilor care veniseră la dînsul, luînd seama la zidire, dar aceia nu puteau să-l vadă.

După ce a stat destulă vreme în mijlocul lor, s-a dus la chilia sa, nearătîndu-se pe sine celor care veniseră şi aşteptau cu osîrdie sosirea lui. Iar unul din călugării cei ce vieţuiau aproape de el, cu numele Ioan, înţelegînd lucrul ce se făcuse, a zis către dînsul: “Părinte, nu se cădea ca fraţii care s-au ostenit pentru tine atîta cale, să se întoarcă mîhniţi, fără să te vadă. Cu adevărat jalnic lucru este acesta şi atinge inima”. Iar Sfîntul, lăudînd osteneala şi osîrdia fraţilor acelora, a început a se ruga pentru dînşii. Apoi, după rugăciune, întorcîndu-se către Ioan, a zis: “Frate, noi nu avem voia noastră, ci cele ce Dumnezeu voieşte pentru noi, acestea le şi face; dacă Dumnezeu ar fi binevoit să mă vadă fraţii care veniseră, apoi chiar de m-aş fi ascuns de dînşii, ei tot m-ar fi văzut; dar eu, multă vreme am stat înaintea ochilor lor neascuns, însă ei nu m-au văzut, căci aşa a voit Dumnezeu”.

Altădată, venind nişte fraţi la cuviosul şi şezînd înaintea chiliei lui, vorbind între ei, iată că li s-a arătat o ursoaică mare şi înfricoşătoare ieşind din lunca ce era acolo aproape şi venea spre dînşii. Ei, văzînd-o, s-au temut foarte tare. Dar Sfîntul a zis către ei: “Domnul nostru a dat robilor Săi putere să calce peste leu şi peste balaur, care sînt cele mai înfricoşătoare, iar voi vă temeţi de o ursoaică?” Deci a poruncit să-i arunce o bucată de pîine; iar ea, luînd pîinea, s-a dus în pustie. Şi atît era de duhovnicesc acest cuvios părinte şi ochii săi sufleteşti îi erau atît de luminaţi, încît duhurile cele cereşti şi sufletele drepţilor putea să le vadă. Odată, stînd el la rugăciune, a văzut sufletul Părintelui Petru purtat de îngeri cu slavă la cer, strălucind împrejur cu negrăită lumină; şi a spus aceasta ucenicilor săi, pentru folosul lor.

În acea vreme împărăţea peste greci Teofil, luptătorul contra sfintelor icoane. Acela a trimis doi bărbaţi cinstiţi la Cuviosul Ioanichie, ca să-l întrebe dacă se cade a cinsti chipul lui Hristos. Ajungînd trimişii, Sfîntul şi-a deschis gura sa, cea de Dumnezeu insuflată şi cînd a început a grăi din înţelepciunea cea dată lui de sus. Bărbaţii aceia s-au ruşinat, neputînd a se împotrivi, nici a răspunde vreun cuvînt împotriva cuvintelor lui. Grăia printr-însul Dumnezeu, Care a zis ucenicilor Săi în Evanghelie: Nu vă îngrijiţi mai înainte ce veţi grăi, că Eu vă voi da vouă gură şi înţelepciune.

Apoi, arătînd clar cum se cade a da cinstea cuvenită sfintelor icoane, i-a povăţuit pe ei la buna credinţă şi trimişii, lepădîndu-se de eresul luptei contra icoanelor, s-au închinat chipului lui Hristos.

Odată Eustatie, egumenul mînăstirii Avgarovului, a întrebat pe Cuviosul Ioanichie: “Părinte, pînă cînd vor fi sfintele icoane călcate şi cînd se vor da înapoi Bisericii de către prigonitorii care răpesc turma lui Hristos ca fiarele cele sălbatice?” El a răspuns: “Aşteaptă puţin, frate, şi vei vedea puterea lui Dumnezeu, căci va lua ocîrmuirea Bisericii un oarecare Metodie. Acela o va îndrepta cu dumnezeiescul Duh, va stîrpi eresurile şi va întări Biserica cu dogme sfinte, va aduce linişte şi unire; iar pe cei ce se împotrivesc, îi va smeri dreapta Celui Preaînalt”.

Această proorocie a Cuviosului Ioanichie degrabă s-a împlinit căci, trecînd puţină vreme, a murit Teofil, împăratul luptător contra sfintelor icoane. După dînsul, a venit fiul său Mihail, cu maica sa, Teodora, iar Metodie a fost ales patriarh. Acesta a adus sfintele icoane în biserici, a întărit dreapta credinţă şi toată tulburarea a schimbat-o în linişte. Însă după puţină vreme, iarăşi a ridicat diavolul pe cei necredincioşi, care tulburau şi clătinau Biserica lui Hristos. Iar fericitul Metodie oştindu-se cu sabia cea duhovnicească a cuvîntului lui Dumnezeu împotriva lor, avea ajutor pe Cuviosul Ioanichie. Căci acesta, uneori prin cuvînt, alteori prin scrisorile sale, apăra buna credinţă şi pe cei depărtaţi de Biserică îi întorcea.

De multe ori patriarhul Metodie, slăbind în discuţia cu ereticii, cuviosul îl întărea şi-l sprijinea prin scrisorile sale. Odată, citindu-se scrisorile lui Ioanichie la sinod, ereticii au început a batjocori şi a huli pe fericitul. Înţelegînd aceasta cuviosul, cu duhul lui Dumnezeu, a stat degrabă în mijlocul sinodului şi a început a grăi în auzul tuturor, astfel de cuvinte pentru Dumnezeu şi pentru cele dumnezeieşti, încît toţi se mirau de înţelepciunea şi cuvintele lui. Şi n-au fost în deşert cuvintele lui, căci precum a făcut odată Petru, propovăduind adunării din Ierusalim, aşa şi în această adunare făcînd Ioanichie prin cîntare de Dumnezeu, încît cei ce auzeau se mîngîiau cu inima, şi cu dragoste primeau cuvîntul lui şi se întorceau la buna credinţă. Astfel de sîrguinţă avea cuviosul pentru pacea Bisericii şi pentru mîntuirea sufletelor. Apoi degrabă, cu sîrguinţa şi cu rugăciunile lui, s-a stîrpit eresul şi s-a adus pacea Bisericii; iar diavolul care o tulbura a fugit cu ruşine, căci temîndu-se de Ioanichie şi de rugăciunile lui, se topea ca ceara de faţa focului.

Odată se făcea în mînăstirea cuviosului înnoirea bisericii pe care el o zidise şi, adunîndu-se soborul fraţilor, şi Sfîntul nefiind cu dînşii, s-a arătat deodată o ceată de diavoli ieşind dintr-un deal şi toţi se temeau foarte, fiind nedumeriţi. Dar Sfîntul Ioanichie, deşi nu era acolo cu dînşii, a văzut mai înainte cu duhul ceea ce se întîmplase. Făcînd îndată rugăciune şi ridicîndu-şi mîinile, a slobozit cuvintele rugăciunii sale către Dumnezeu şi, ca nişte săgeţi asupra taberei celei diavoleşti, de departe lovindu-i, i-a pus pe fugă. Fraţii, văzîndu-i pe draci fugind, ca izgoniţi de moarte, au lepădat frica şi au săvîrşit cu bucurie praznicul înnoirii bisericii.

În acea vreme se luptau ismailitenii (arabii) cu grecii şi, biruind ismailitenii, pe mulţi au robit, ţinîndu-i în legături. Un boier oarecare din cei slăviţi, avînd un tînăr, rudenie de-a sa, în robie la păgîni, a rugat pe Cuviosul Ioanichie să-l scoată din robie, precum a izbăvit odată pe grecii robiţi de bulgari. Cuviosul, fiind milos, s-a dus în pămîntul ismailitenesc şi, ajungînd în temniţă, a eliberat nu numai pe tînărul acela, ci şi pe toţi cei care erau legaţi împreună cu dînsul, neştiind nimic straja despre aceasta; căci uşile singure de la sine se deschideau sfîntului şi legăturile se dezlegau. Iar cînd erau pe cale, mergînd pe pămîntul grecesc, au năvălit asupra lor o mulţime de cîini cumpliţi, iar Sfîntul i-a lovit pe ei cu orbirea şi au trecut printre ei fără vătămare.

În acel munte în care pustnicea cuviosul se afla, nu departe, un călugăr cu numele Epifanie, vestit în credinţă. Pe acela l-a ridicat diavolul spre zavistie şi s-a sculat cu vrajbă asupra fericitului Ioanichie, pizmuindu-l pentru slava cea bună cu care îl preamărea Dumnezeu, Care a zis: Pe cei ce Mă preamăresc, îi voi preamări. Deci, din zavistie, Epifanie a cugetat să piardă pe Cuviosul Ioanichie cel nevinovat şi curat cu inima. Astfel a dat foc muntelui, ca prin foc să-l piardă pe Ioanichie împreună cu chilia sa, căci muntele acela era foarte stufos şi ardea precum cuptorul. Dar Dumnezeu, Cel ce a izbăvit de foc pe tineri în Babilon, Acela l-a păzit nears şi pe plăcutul Său, pe fericitul Ioanichie.

Văzînd fericitul răutatea vrăjmaşului său, nu s-a mîniat asupra lui, nici s-a scîrbit; ci, vrînd cu bunătate să biruiască răutatea, şi cu blîndeţea să risipească vrajba s-a dus cu smerenie la Epifanie, întrebîndu-l de pricina mîniei şi cerîndu-i iertare. Iar acela, din mînie, a lovit pe Sfîntul în pîntece cu toiagul, care avea în vîrf un fier ascuţit, vrînd să-l străpungă. Dar Domnul, Cel ce nu lasă toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor, a păzit pe Sfîntul Ioanichie nevătămat de acea lovire. Aceasta a fost ispita fericitului, pe care i-au proorocit-o cei doi pustnici mai sus pomeniţi, care îi spuseseră lui: “La sfîrşitul vieţii tale va veni asupra ta o ispită din zavistie, dar durerea se va întoarce asupra capului vrăjmaşului, iar tu nici un rău nu vei pătimi”.

Ajungînd la adînci bătrîneţi, Cuviosul Ioanichie şi, slăbindu-i-se trupul de multe nevoinţe şi osteneli, s-a dus în mînăstirea Antidiului şi acolo, făcînd o chiliuţă mică, s-a închis într-însa. Dacă se întîmpla cîteodată să iasă din chilie şi să umble prin mijlocul drumului, se făcea nevăzut de către cei ce voiau să-l vadă.

În al cincilea an al împărăţiei lui Mihail, cel dintre sfinţi Părintele Metodie patriarhul, văzînd mai înainte apropiata mergere a lui Ioanichie către Domnul, a venit la dînsul cu clerul său, cerînd rugăciunea şi binecuvîntarea cea de pe urmă. Iar Cuviosul Ioanichie, vorbind destul cu Sfîntul Metodie şi învăţînd dreapta mărire a credinţei pe cei ce veniseră cu dînsul, a proorocit lui Metodie că şi acesta, după moartea lui, fără de zăbavă va trece din viaţa aceasta vremelnică la cea veşnică. După aceea făcînd rugăciune şi sărutîndu-se unul cu altul cu sărutarea cea de pe urmă, s-au despărţit; patriarhul s-a întors la ale sale, iar cuviosul părinte a rămas în chilia sa, rugîndu-se şi pregătindu-se pentru sfîrşitul său.

A treia zi după plecarea patriarhului, Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul, Părintele nostru Ioanichie a trecut către Domnul, în ziua a patra a lunii noiembrie, avînd nouăzeci şi patru de ani de la naştere. Iar în a opta lună după mutarea lui, sfinţitul patriarh Metodie s-a mutat către Domnul, în a paisprezecea zi a lunii iunie; şi s-a împlinit proorocia Cuviosului Ioanichie, care a spus patriarhului că fără de zăbavă şi el va trece după dînsul din viaţa aceasta vremelnică la cea veşnică.

Pe cînd murea Cuviosul Părintele nostru Ioanichie, părinţii cei ce vieţuiau în muntele Olimpului au văzut un stîlp de foc înălţîndu-se spre cer, căruia îi mergeau înainte îngerii, deschizîndu-i uşile raiului şi ridicîndu-l spre fericirea cea de acolo. Din aceasta s-a cunoscut cum că Cuviosul Ioanichie, săvîrşindu-şi alergarea nevoinţei sale, trecea la odihna cerească. Dar nu numai în viaţă, ci şi după mutarea sa, cuviosul a făcut multe minuni. Căci mulţi neputincioşi, atingîndu-se de sfintele lui moaşte, au dobîndit sănătate; mulţi s-au izbăvit de duhurile cele viclene, slăbănogii de pe paturi s-au sculat şi cei ce erau ţinuţi de orice fel de neputinţă, dacă s-ar fi atins numai de racla lui, îndată se făceau sănătoşi.

Aşa a preamărit Dumnezeu pe plăcutul său cu multe minuni şi în viaţă şi după moarte, cu ale cărui sfinte rugăciuni Domnul să ne arate şi nouă mila Sa şi să ne tămăduiască de bolile noastre cele sufleteşti şi trupeşti, pentru slava sfîntului Său nume. Amin.

Sursa: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsnov/11-04-sf_ioanichie_cel_mare.html#top

FOTO: Episcop Demosten Ioniţă, Mitropolitul Glicherie şi Episcopul Silvestru Onofrei

Ieri am primit, de la cineva din obştea Mănăstirii Brădăţel, informaţia că Episcopul Demosten Ioniţă se retrage din slujire. La eveniment au fost ierarhii BOSVR. Episcopul Demosten Ioniţă este unul dintre cei mai vechi ierarhi români de stil vechi, ucenic al Sf. Ier. Glicherie şi care a parcurs întreaga istorie a stilului vechi din România.

Într-o discuţie avută cu un ucenic, PS. Demosten îşi exprima antipatia faţă de erezia Sinodului Kiprianist şi…

Nu am primit informaţii cu referire la o eventuală separare a Episcopului Demosten, la vârsta de 84 de ani, de Sinodul de la Slătioara pentru această erezie cumplită, care practic ţine Stilul Vechi doar în calendar, iar în interior, ecumenismul mascat. De amitnti este faptul că, Mitropolitul Vlasie a spus în predică despre o eventuală separare în BOSVR iar pe adepţii săi (breasla de la frunte) să rămână uniţi şi în dragoste unii faţă de alţii. Este evident, nu vor fi de acord niciodată să rupă tăcerea şi să ia atitudine. Iar dacă ar lua atitudine s-ar spăla istoria? Nicidecum! Istoria este întinată datorită acestora care au ştiut încă de la început problemele canonice şi DOGMATICE ale grecilor, dar cu toate acestea au preferat comuniunea cu miliardarii greci, decât să lase Ortodoxia aşa cum o lăsate Sfântul Ier. Glicherie! Este ruşinos acest fapt, şi totodată nedemn de nume creştinesc, mai cu seamă că se folosesc de ostenelile şi chinurile prin care au trecut Părinţii Pamvo, cei dimpreună cu dânsul, David Arhimandritul şi ceilalţi care au pătimit împreună cu Sf. Glicherie.

Nu este exclus ca din Biserica Ortodoxă de Stil Vechi să se înalţe oameni tineri, preoţi şi Arhierei tineri şi să se separe de eretici, lăsându-i împreună cu capul lor, care a tras Ortodoxia românească în erezie. Nu se ştie de unde a avut această misiune. Cert este că încă de pe vremea comunsimului erau privilegiaţi şi se desfătau în lux aceşti prematur-ajunşi şefi ai Bisericii, fără nicio conduită canonică sau trăire duhovnicească, ci pur şi simplu ca într-o afacere.

Făcând referire la Episcopul Demosten Ioniţă, aş putea aduce în discuţie şi câteva acuze aduse de către un ierarh al BOSVR, nu-i dau nume, să nu creadă că îl jignesc şi divulg identitatea sa şi proastele vorbe scoase din gură, în lipsă de argumente canonice la adresa mea. În masonerie nu stă un simplu muritor care îşi câştigă existenţa prin împletirea de metanii, cruciuliţe şi confecţionarea de candele, icoane, Cruci mari şi mici şi alte obiecte manual lucrate. În masonerie zac doar miliardarii ţării, printre care NU ESTE EXCLUS să fie şi dintre cei de la BOSVR, care conduc nestingheriţi Biserica spre afundarea totală în erezie, fie prin kiprianism, fie prin ecumenism, fie prin serghianism. Aşadar, în Biserica noastră sunt oameni săraci. Cei bogaţi, cum au venit aşa s-au dus, singuri, fără să-i rugăm noi. Este evident, aşa ne-am protejat Biserica de lupii cei în piei de oi. S-ar putea să fie şi lupi cu blăni mai jerpelite, să se creadă a fi săraci, dar cu gânduri viclene. Şi aceia vor pleca aşa cum au venit, iar Biserica va rămâne curată şi fără de eretic în ea.

Referitor la problema kiprianismului, cândva se vorbea cum că PS. Flavian ar avea ceva de spus contra kiprianismului, ceea ce până în prezent nu s-a văzut. De asemenea, Episcopul Ghenadie a spus că este ceva bun kiprianismul, cu argumentele că “sunt pe stil vechi” şi gata. Sincer să fiu, ar fi o mare surpriză pentru mine ca însuşi Episcopul Sofronie să ia o atitudine. Cu toate că sunt multe vorbe la adresa PS. sale, totuşi, nu a spus nimic referitor la acest subiect, din câte mi-au povestit alte persoane. Ar fi un gest demn de apreciat ca acest ierarh cu verticalitate să ia o decizie. Sincer, dar foarte sincer, ar fi unul dintre singurii ierarhi cu influenţă care ar putea face puţină lumină. Viitorul va arăta dacă va avea cineva credinţă mai mare ca jertfă, voinţă mai mare ca avere, îndrăzneală mai mare ca tăcere.

Astfel, închei articolul acesta şi nu mă bucur că BOSVR este într-o stare aşa de rea, datorită unei familii care mereu s-a urcat în frunte şi s-a făcut cunoscută prin putere, trăgând Ortodoxia, mama noastră, cea pe care ne-a lăsat-o Sf. Ier. Glicherie, spre erezie. Cineva se va uita în trecut la lacrimile Sfântului şi va rupe tăcerea. Cine şi când, vom vedea. Nu se ştie nimic, pentru că ei nu prea dau multe ştiri din interior, ceea ce este destul de bine; dar, totuşi, aceste ştiri ascund ceva neplăcut, nu ceva de imunitate eclesiastică, ci ceva dubios. Poate vor avea curaj cei tineri să dărâme morile de vând de la temelii.

Doamne ajută!

Este evident, în ziua de astăzi se găsesc fel şi fel de argumente, prin care bărbaţii motivează bărbierirea. Este normal, mirenii pot a se bărbieri, dar nu a-şi rade mustaţa, căci ce deosebire ar mai fi între bărbat şi muiere? Sau ce folos are un bărbat fără barbă şi ce osândă are unul cu barbă? Mi se pare mai degrabă râvna omului spre slava lumii, iar a călugărilor spre iubirea patimilor exagerate, a nefireştilor păcate şi a mândriei implementate de-a pururea în minte de vicleanul diavol.

Iată un exemplu de om, mirean, cu o importanţă practic inexistentă în viaţa bisericească. Cu toate acestea, vedem că este cu adevărat bărbat, spre deosebire de muierile masculine, lipsite de barbă. În imaginea următoare vedeţi un cântăreţ de muzică orientală, o variantă clasică a actualelor “manele”. Acest stil de muzică (notaţiile) se regăsesc şi în muzica populară a multor state Ortodoxe, cât şi în Bisericile Ortodoxe din vechime, respectiv Asia şi chiar în Grecia (Glas-ul 1, 3 sau chiar 5). Este vorba de cunoscutul cântăreţ Dan Armeanca, unul dintre fondatorii muzicii lăutăreşti rrome. Este, aş putea spune, unul dintre cântăreţii care nu numai că a fost aplaudat de o ţară întreagă, dar s-a şi remarcat prin modestie şi dezinteresul faţă de a-şi afişa în piese “maşinile, valoarea, banii, casele, etc” cum auzim la toţi indivizii non-talent ajunşi pe scena muzicii româneşti după căderea comunismului, când orice excrocherie cu acte se numeşte legală, pentru că aşa este în România democrată…

Fără să mai lungim vorba despre stilul de muzică, dau doar exemplul modest al chipului acestui cântăreţ, barbă, păr lung şi, simplitate demnă de simpatizat. Fără aur, tinichele de un kg la gât sau alte zorzoane doveditoare ale mândriei drăceşti, din oameni. Un om simplu, cu toate trăsăturile bărbăteşti lăsate de Dumnezeu:

”Sa nu va tundeti rotund parul capului vostru, nici sa va stricati fata barbii voastre” (Leviticul, Cap. XIX, verset 27). 

Un om fără de barbă, nu este vrednic a se atinge de Sfintele Taine. Într-o Biserică în care sunt împărtăşiţi bărbieriţii muieratici, nu există Darul (Harul) Sfântului Duh. Acolo aşa-zisul popă sau episcop, încurajează mândria şi ignoră ceea ce spun Sfinţii Părinţi, Sfânta Scriptură şi Sfintele Canoane. Fraţilor, Ortodoxia nu este după capul nostru, ci după gândirea Sfântului Duh prin Sfinţii săi, chiar dacă mândrii şi viclenii mireni deghizaţi în preoţi critică acest lucru.

Preot Veniamin Ilie

Citeşte şi: http://veniaminilie.wordpress.com/2009/05/23/modificarea-chipului/

Stârnindu-mi-se curiozitatea despre interiorul Bisericii Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti, Mănăstire aflată în patrimoniul Mitropoliei Slătioara, nu am evitat să intru în această Biserică şi să privesc, împreună cu nişte creştini ai Bisericii noastre. Astfel, am descoperit câteva minunăţii, dar dintr-o altă lume, departe de Ortodoxie.

Se spunea de către anumite guri din cadrul credincioşilor Mitropoliei Slătioara, că au fost şi păreri contra la hirotonia Episcopului Flavian, printre care şi acuze că ar avea o strânsă legătură cu organizaţii masonice. Aceste păreri le-am considerat zvonuri până în acest an, când nu m-a lăsat inima să nu intru şi eu în capodopera din incinta Mănăstirii AMD: Catedrala Episcopală. Aşa am ajuns să constatăm cu uimire câteva simboluri masonice şi chiar un simbol evreiesc în interiorul Bisericii, şi nu oricum, ci pictate pe pereţi, sculptate în lemn şi în piatră.

În continuare am curiozitatea dacă într-adevăr cineva are cum să justifice că vorbele celor ce pretind că s-au opus hirotoniei Episcopului Flavian, ar avea vre-o legătură cu realitatea. Până la primirea acestui răspuns, iată câteva dintre fotografiile făcute de către un creştin, fiind împreună cu noi la vizitarea acestei imense bijuterii, care ei susţin că a fost construită cu banii credincioşilor fideli Episcopului Flavian şi nu cu contribuirea masoneriei.

Devreme ce acolo se află nişte simboluri masonice, este cam penibil să nu recunoască ajutorul pe care l-au primit de la această măreaţă organizaţie. Totuşi, şi tăcerea de multe ori este un răspuns…

pentru cei ce nu cunosc identitatea ochiului în triunghi, trebuie precizat că este vârful unei piramide (grad 33 în masonerie) şi simbol al ereziei iluminaţionismului. Acest simbol se află doar în tempele masonice, iar în iconografia ortodoxă veche NU ESTE PICTAT nicăieri. Simbolul în sine a apărut în iconografie totodată cu implicarea masoneriei în construirea noilor Biserici Ortodoxe sau Catolice, care se află sub stăpânirea acestei organizaţii. Iată câteva fotografii cu simbolurile prezente în Masonerie:

SIMBOLUL MASONERIEI "G" provenind de la Grand Maestro (Marele maestru, din limbile latineşti

În continuare, publicăm câteva fotografii tot din incinta Mănăstirii “Adormirea Maicii Domnului” din Bucureşti, sediul Episcopului de stil vechi, Flavian Ilfoveanul:

Această Cruce NU ESTE ORTODOXĂ, ci este PUR SIMBOL MASONIC, al CAVALERILOR DE MALTA şi al COMANDAMENTULUI CAVALERILOR TEMPLIERI. De asemenea, întreagă sculptura este un simbol masonic. De pilda, spicul de grâu care apare pe imagine, NU ESTE NICI PE DEPARTE simbol al grâului, ci este o unealtă ucigaşă ce se folosea în perioada imperiului roman şi cu care se ucideau nu numai creştini, ci şi cei ce nu acceptau închinarea la idolii romanilor, mai ales în perioada lui Diocleţian. Înclusiv pasărea nu reprezintă un pormbel, ci pasărea Măiastră care aduce focul şi distrugerea prin gură.

Toate simbolurile masonice încercuite cu culoare roşie sunt prezente în Biserica Mănăstirii din Bucureşti. Ceea ce este încercuit cu culoarea verde reprezintă gradele 1, 2 şi 3, din care se pot convinge cei ce nu pot rămâne în Masonerie şi sunt dispuş să părăsească loja. Defapt, o persoană din aceste grade nu reprezintă un membru al Marii Loje, ci doar un iniţiat în cele ale masoneriei. De asemenea, de la gradele 4 până la 14, sunt convertiţi la religia JIDOVEASCĂ, după cum apare imediat după sfârşirea gradului 3, în partea dreaptă. Cei ce ajung între gradele 15 – 18 nu mai pot părăsi Loja, întrucât au depus Mărturisirea de credinţă masonică şi sunt părtaşi la anumite secrete, purtând interesul Masoneriei în lume, având bineânţeles mult mai multe beneficii decât un om obişnuit, curios să spunem, care a ajuns până în gradele 2, respectiv 3.

Într-un final, aproape de Catapeteasmă şi Altarul Bisericii, în ambele părţi de cum începe Soleea, se află simbolul Religiei Evreieşti, adică MENORA, un simbol sacru al evreilor, în formă de sfeşnic cu 7 braţe, reprezentând cele 7 zile cinstite de evreii antici:

SIMBOLUL ESTE PICTAT ÎN FORMĂ DE FLOARE, pentru a putea fi motivată prezenţa sa în Biserica AMD. Cert este că nicio floare NU ESTE concepută într-o astfel de formă şi nicidecum cu 7 braţe. Iată în continuare două personalităţi controversate din Bisericile oficiale, care aprind lumânări în Menorele Evreieşti:

Patriarhul ECUMENIST al Serbiei, Irineu, la sărbătoarea evreiască "Hanuka" în Sinagoga din Belgrad

VULTURUL CU CAP ALB, SIMBOL AL MASONERIEI DIN AMERICA, în MIJLOCUL MĂNĂSTIRII A.M.D.

Acest simbol mai implică pe deasupra, o combinaţie între puterea masoneriei jidoveşti şi HIPNOZA. Modelele ce duc omul în hipnoză, nu sunt deloc simboluri creştine, după cum este şi schiţa următoare, după care s-au inspirat când i-au dat modelul de lucru firmei ce a zugrăvit pe podea acest simbol.