STRAJĂ ORTODOXĂ

by

STRĂJUIREA ORTODOXĂ ÎN ACEST VEAC TULBURAT

De Veniamin Ilie

Precum luna în miez de noapte străjuieşte deasupra aşezămintelor cereşti, precum străjerul străjuieşte în vremea nopţii, păzind bunurile ce-i sunt încredinţate, aşa şi omul trebuinţă multă are de a-şi păzi sufletul de vicleniile diavolului, pentru că lumina Lui Hristos luminează întunericul, iar cel ce-şi voieşte sufletul în lumină, străjuieşte în mijlocul nopţii să-şi ferească sufletul de toată răutatea din întunericul păcatului. Mai mult ca totdeauna, acum omul trebuie să-şi ferească sufletul de rătăcirile satanei, căci sfârşitul este aproape, iar diavolul a ieşit printre oameni, în chipuri felurite, înşelând pe tot sufletul care nu-şi are pază bună asupra sufletului său, ca să-l viclenească şi să-i răpească sufletul.

Orice om, când vine vremea să-şi lase din trup sufletul să iasă către cereştile judecăţi, să meargă înaintea Domnului şi să dea socoteală pentru faptele ce le-a săvârşit în viaţă, diavolul caută ca în acel ultim ceas să-l prindă pe dânsul în încuietorile pierzării prin capcanele vicleşugite cu măiestrie. Asemenea, veacul acesta fiind aproape de ultimul ceas, diavolui a ieşit în lume, să prindă şi să piardă sufletele prin tot felul de înşelătoare păcate, încât omul să nu-şi dea seama dacă nu are pază bună asupră-şi.

 

Cu toţii ne întrebăm în mintea noastră: -De ce acest veac a adus după sine mai multă tulburare şi întinăciune decât cele de până acum?

Acesta este momentul în care diavolul poate să mai răpească pe oameni, căci venind vremea Judecăţii celei drepte, nu va mai avea timp să-şi culeagă suflete pe care să le cinuiască şi să le batjocorească în focul iadului, şi de aceea acum caută cu mult interes să surpe câte mai multe suflete. Acum este vremea în care străjerul sufletului – trupul – are datoria de a întări straja, în noaptea cea grea a Apocalipsei, în care multe viclenii s-au strecurat printre oameni, însămânţate fiind de diavolul cel mult înşelător de suflete şi păgubitor de trupuri. Dar, omul care-şi păzeşte rânduiala creştinească şi nu se abate de la săvârşirea faptelor bune, împlinirea poruncilor şi hrănirea constant-duhovnicească cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, va avea puterea de a trece peste vicleniile lumii şi ale satanei.

După cum ştim, patima este pricina a multă răutate, iar pătimaşul se cufundă cu repeziciune în noroioasa prăpastie a iadului. Ei bine, diferenţa dintre patimă (viciu, obiecei rău) şi obiceiul sporirii duhovniceşte este radical. Repetarea deasă a primirii bunelor învăţături soborniceşti, deşi are acelaşi caracter notoriu, are o mare diferenţă faţă de patimă. Patima ucide, iar sporirea duhovnicească dăruieşte omului înţelepciunea de a dobândi viaţa veşnică. Patima ucide, duhul blândeţii împuterniceşte pe om spre dobândirea darurilor celor făgăduite de Dumnezeu celor ce-şi vor bine rândui trăirea în curată petrecere duhovnicească, cu post şi rugăciune, cu smerenie şi înfrânare, cu citirea deasă a Sfintelor Scripturi în contextul Ortodox, şi nu după „tălmăcirile” cele pline de neadevăr, născocite după atâtea veacuri de către sectari şi eretici, care până la această vreme au fost păgâni şi potrivnici voinţei Lui Dumnezeu, iar acum, la vremea de pe urmă s-au vădit înaintea oamenilor ca pe nişte înţelepţi şi de bine cuvântători, pe când istoria lor este plină de crime trupeşti şi sufleteşti, pline de orgoliu înşelător, de agonisirea banilor şi de multe alte nedreptăţi şi nelegiuiri.

– Dar, ce vorbesc eu despre sporirea duhovnicească prin citirea Sfintelor Cărţi Ortodoxe?

– Oare, omul îşi mai află cărţi folositoare?

Acum, în acest veac al întristării şi al durerii, creştinul are posibilitatea de a descoperi o mulţime de cărţi şi broşuri cu un aşa-zis conţinut „creştin”, majoritatea promovatoare în chip vădit, sau tainic, a tot felul de secte şi erezii cutremurătoare, care niciodată în istorie nu au apărut, ci de curând, în ultimele veacuri, au dat năvală în lumea întreagă ademenind pe oamenii nechibzuiţi în cursele vicleşugurilor lor; căci ei se dau drept creştini şi adevraţi mărturisitori ai adevărului, deşi vorbele stăpânesc peste dânşii, iar în interiorul sufletelor lor este numai putregai şi spurcăciune, precum în mormânturile cele vopsite pe dinafară, iar în interior pline de groază şi înfricoşare. Pe aceştia nu-i cunoaşte nici istoria, nici vremurile de aprigă luptă contra creştinilor. Deci, în ce epocă au mărturisit ei, pe când mii de ortodocşi plecau capetele sub sabie şi mureau pentru că erau creştini? Oare, atunci de ce nu au ieşit aceştia să plece capul şi să mărturisească pe Hristos? De ce abia acum, ca nişte pidosnici, abia treziţi din somnul lenevirii, văzându-se înconjuraţi de aşa-zisa „libertate religioasă”, au ieşit ca lupii printre oi, să culeagă din roadele lucrării altora, fără să treacă prin toate etapele mărturisirii, prin care au trecut credincioşii pravoslavnici, miile de mucenici şi mărturisitori, pustnici şi asceţi cu trăire profund ortodoxă.

În acest veac tăgăduit, cultele şi sectele meschine, au ieşit ca trântorii în jurul stupilor, să se hrănească din rodul mucenicilor şi al mărturisitorilor, deşi ei întotdeauna au străjuit în întuneric şi-n minciună doar să răpească şi să înstrăineze oile cele răzleţe care, ca nişte oameni grizaţi, aleargă de colo până colo în căutarea unui loc unde să lenevească fără lege şi fără responsabilităţi. Din oamenii cei lipsiţi de învăţătură şi trăire ortodoxă, ereticii prin curaj să-şi fondeze cete şi legiuni de „misionari” ai întunericului neştiinţei, întristând pe Dumnezeu şi batjocorind Crucea pe care Mântuitorul Iisus Hristos a purtat-o cu sudoare şi multă durere. Din această pricină s-au înmulţit fărădelegile în lume, iar oamenii care încearcă să descopere adevărata învăţătură mântuitoare, o descoperă pe cea pierzătoare. De aceea în lumea nouă a secolului XXI abia mai găseşti o carte cu un adevărat conţinut Ortodox ce se bazează pe învăţăturile cele pline de lumină ale Sfinţilor Părinţi. Până şi ierarhii, preoţii şi învăţătorii, au devenit izvoare de pierzare, îndesând în capul credincioşilor eclesiologii ecumeniste şi pline de tulburare.

Ne-a rânduit Dumnezeu să fim şi noi părtaşi la vederea faptelor sfârşitului. Avem parte numai şi numai de tulburare. Vedem cum cei ce sunt însărcinaţi cu datoria de a păstori oile cele cuvântătoare, le înstrăinează de Sfinţii Părinţi prin forme noi de gândire, prin învăţături moderne, prin trăire netemeinică în adevărata autenticitate a Ortodoxiei. Ne întrebăm: Ce este de făcut? A sta şi a privi de departe, nu este misiunea creştinilor predată de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos; dar, nici a surpa Biserica prin dezbinare nu este cale de mântuire, chiar şi de se porneşte din iniţiative bune. Cea mai bună cale de mântuire este a păstra adevărata valoare a cuvântului şi a literei, a păzi învăţăturile Tradiţiei Ortodoxe, stâlpi care au menţinut Biserica întotdeauna în adevăr şi nu a pogorât-o în minciună.

Privind la straja Sfinţilor Părinţi, la mărturisirea Sfintelor Soboare, înţelegem că Ortodoxie nu a avuit vreme de linişte, ci mereu a fost tulburată de erezii şi schisme mincinuase. Cele mai puternice lovituri în Biserică au venit din interior. Să privim la rătăcirea preotului Arie! Să privim la ereziile arhiepiscopului Nestorie! Să privim la ereziile episcopului Machedonie! Cine a provocat mai mare tulburare în Biserică decât aceştia şi cei asemenea lor? Cine a înstrăinat mai mult pe membrii Bisericii, decât cei în care poporul avea încredere că sunt adevăraţi păstori şi propovăduitori iscusiţi? Nu-i de mirare că şi acum au năvălit ierarhi şi preoţi paraleli cu trăirea, şi mereu în pas cu modernismele şi teoriile. Aşadar, nu-i de mirare faptul că Ortodoxia sărăceşte sub ochii noştri neputincioşi şi sub privirile lupilor rânjiţi dintre ierarhi şi oameni sicusiţi şi plini de învăţături greşite, dar care bândui prin Biserici ca nişte păstori, înşelând lumea. Deci, de ce să ne mai mirăm şi pentru că omul caută adevărata învăţătură, şi i se dă învăţături înşelătoare pe care, dacă-i lipsit de priceperea luminată de Sfântul Duh, prin învăţăturile Sfinţilor Părinţi, nu are puterea să facă deosebirea dintre mântuitoarea predanie şi paşii primari spre erezie. Ce să putem zice despre inconştienţa clerului în ceea ce priveşte ereziile ecumeniste? Şi mai cu seamă, cum să contestăm neştiinţa omului veacului din urmă, pe când el primeşte direct de la „învăţătorii” săi povăţuiri sub care se ascund instigări la schismă de Biserică şi la depărtarea de adevăr?

Problema cea mare nu este faptul că sunt oameni care promovează eresuri şi nelegiuite doctrine. Cea mai cutremurătoare problemă este faptul că şi ierarhii, clericii şi profesorii de teologie promovează iniţiative de „pace, egalitate, unitate, fraternitate, o singură turmă şi un isngur păstor”. Oare, credem noi că până să apară protestanţii, Biserica Ortodoxă nu a cunoscut ce înseamnă unitatea, egalitatea, înfrăţirea creştinească, pacea, dragostea, bunătatea, îndelunga răbdare? Nicidecum! Biserica Ortodoxă încă de la început a cunoscut aceşti termeni, chiar de pe buzele Mântuitorului auzind cuvinte paşnice şi pline de dragoste. Ascunzişul pretextelor „pace, egalitate, fraternitate, unire, etc” sunt interese ale statelor şi conducerilor omeneşti care, printr-un tăinuit război au deranjat pe oameni, făcându-i să creadă că abia acum, după 2000 de ani, „s-au gândit” ecumeniştii să aducă pacea şi unirea. Deci, după ce ei se dezbină de Biserică, se grupează în mii de secte şi erezii, tot ei vin şi învaţă Biserica despre „a nu fi dezbinare”?! Aşa au fost lupii din totdeauna. Au venit între oi ca nişte blânde fiinţe, dornice de pace şi dragoste, şi când dobândesc încrederea şi încep să manipuleze minţile oamenilor, încep secerişul şi pierzarea. De aceea, trebuie să fim mai conştienţi ca niciodată până acum, să pricepem că numai de la cei ce merg după Învăţăturile Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti, după Sfintele canoane şi Sfânta Tradiţie, vom avea folos ascultându-le poveţele cele care nu se abat în niciun chip de la Predania Bisericii.

Să credem, oare, că de zic unii că „lupii cei în piei de oi” nu merg după adevărata Predanie, şi este uşor să ne dăm seama de vicleşugul lor? Nicidecum! Tocmai ca nişte apărători şi înverşunaţi prieteni ai virtuţilor vin viclenii diavoli întruchipaţi, dar nu au niciun fel de trăire. Deci, ei nu trăiesc în Ortodoxie, ci doar vorbesc. Dar, cum ne putem da seama de pătorii cei buni şi de cei vicleni? Foarte uşor. Adevăraţii trăitori şi propovăduitori ai Ortodoxiei, nu se amestecă în treburile celorlalte confesiuni, secte şi erezii, nu grăiesc cu ei, nu li se alătură în dezbateri, pentru că în materie de Credinţă, nu există dezbatere, ci numai ofertă. Cu alte cuvinte, nu avem ce dezbate, contesta sau abroga din ceea ce s-a păstrat de atâtea veacuri în Biserică, ci ca nişte fii ai dragostei şi ai păcii, oferim posibilitatea tuturor de a veni împreună cu noi, la adevărata Credinţă, cu câteva condiţii: să lepede învăţăturile rătăcirii, să lepede obiceiul rău pe care-l au ereticii şi schismaticii de a se contrazice şi de a se afişa ca fiind foarte buni şi pricepuţi învăţători, să se limiteze numai la a păzi Predania Bisericii şi de a o împlini, şi mai ales să mărturisească împreună cu noi, fără de viclenie sau interes străin de Hristos şi neplăcut de Dumnezeu. Acestea sunt condiţiile mântuitoarei uniri. Ecumeniştii nu au condiţii, ci principii de genul: toţi cred bine, aşa cum cred; orice confesiune are credinţă bună; toţi oamenii sunt egali şi trebuie să trăiească în pace, chiar dacă între ei există disensiuni de credinţă. Ei bine, aceste principii (şi celelalte) ale Ecumenismului ascund în ele un mare război şi o ucigătoare tulburare. Nu ne rămâne decât să ne întrebăm: când vreodată în trecutul Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti, păstorii au permis lupilor să intre în staulul oilor? Este adevărat că toţi oamenii sunt egali în ceea ce priveşte legea; însă, în ceea ce priveşte pricipiile Dumnezeieşti, oamenii nu sunt deloc egali, ci sunt despărţiţi în multe lîcaşuri: unii sunt drepţi, alţii sunt nedrepţi; unii sunt oi roditoare, alţii sunt lupi plini de răutate; unii oameni sunt creştini, alţii sunt eretici; unii se călăuzesc după Sfânta Scriptură şi după Sfânta Tradiţie, iar alţii pretind că se călăuzesc după Biblie. Deci, la Judecata de Apoi, toţi oamenii vor avea partea lor; nu vor fi toţi în ceata celor drepţi, precum nu vor fi toţi în ceata celor osândiţi la veşnicele chinuri ale iadului. Asemenea şi în acest pământ vremelnic, nu toţi sunt de o măsură, nici toţi de aceeaşi valoare, nu toţi au mentalităţi identice, precum nu toţi au aceleaşi convingeri de credinţă. Deci, dacă există disensiuni între oameni, nimeni nu va putea vreodată să-i împreuneze într-o singură turmă, ci numai Dumnezeu; dar nu prin forţare, ci prin voia liberă a oamenilor, care decid să se întoarcă la adevărata Credinţă şi să lepede ereziile. Dacă Sfinţii Părinţi, cu înalta lor trăire duhovnicească, plini de Duh Sfânt şi de evlavie, nu au reuşit să-i unească pe toţi într-o singură turmă – pe plan mondial mă refer – cum ar putea să realizeze unirea tuturor, unii oameni care ei înşişi sunt dezbinaţi unii de alţii, oameni care nu au altceva în ei deâct politici şi teorii, iar trăire… deloc!

(…)


%d blogeri au apreciat asta: