Archive for Decembrie 2009

Romanian traditional music – Maria Iliuţ

31 Decembrie 2009

Cu prilejul sărbătorilor laice ale poporului român, am ales cu multă dragoste câteva din cântecele care au reprezentat şi reprezină un adevărat tezaur de valoare pentru poporul român. Cu toate că şi noi suntem tineri, nu trebuie să uităm tradiţionalul nostru cântec, înlocuindu-l cu tot felul de maimuţăreli europene şi americane, sau de orice origine. Spune o vorbă românească, de mult uitată: „vorbeşte-ţi limba, poartă-ţi portul, cântă-ţi cântecul”. Fiecare popor are tradiţiile sale. Tradiţia poporului român acum se defineşte, prin frumuseţea naturală a vocilor care cântă, prin măiestria mâinilor care ţes diferite costume populare şi mai ales prin Credinţa Ortodoxă care din vechime a strălucit în poporul român ca o flacără veşnic vie şi nestinsă.

Dincolo de suferinţele poporului nostru român, chinuit foarte mult şi strâmtorat de către străinii cărora le-a fost vândută sărmana noastră patrie, dizolvându-i treptat tradiţia şi splendoarea, transformându-o într-un peisaj greţos şi greu de crezut că altă dată a fost un popor liber, care a biruit lupte turceşti, lupte străine şi pe potrivnici şi şi-a păstrat independenţa. Acum, suveranitatea poporuli nostru se rezumă la cântecul nostru românesc şi la limba noastră, până nu se gândesc aceşti trădători din fruntea ţării să ne ia şi limba, şi cântecul, că deja ne-au lipsit de adevărata libertate şi ne-au umplut de răutate cu obiceiurile aduse cu scop de a le înlocui pe ale noastre. De pildă, dacă întrebi pe cineva ce reprezintă dragobetele, sigur nu ştie; însă, dacă întrebi de ” Valentine’s Day sau Halloween”, rari sunt care nu le ştiu semnificaţiile. Probabil, aceia sunt români, nu trădători. Dar, trecând peste acestea, s-o ascultăm pe Maria Iliuţ, cu un cântec ce a dat mult peste nas parlamentarilor români cu conducător la Moscova.

Maria Iliuţ:

Alte cântece:

Iarna a pus stăpânire pe România

17 Decembrie 2009

De alartăieri România a fost prinsă sub zăpezi. Zeci de drumuri naţionale au fost blocate, iar pe altele traficul a fost destul de îngreuiat. Pentru drumeţii care aveau de parcurs drumuri de zeci de kilometri, călătoria s-a transformat într-o totală harababură. Abia astăzi a fost repus în folosinţă drumul european Urziceni-Ploieşti şi Ploieştri-Buzău. În Râmnicul Sărat de Buzău autorităţile competente în astfel de situaţuii au dat bir cu fugiţii, două drumuri naţionale fiind închise, cât şi altele care legau Râmnicul de alte localităţi. Tradiţionalele freze şi lame cu care autorităţile interveneau în anii precedenţi când zăpada îşi intra în drepturi, au întârziat să apară cu desăvârşire. Luând la întrebări un personaj din basmul „poliţia rutieră” dacă sunt asfel de utilaje în zonele grav afectate, ni s-a răspuns cu pesimism: „da, sunt”. Totuşi, ştiind cât adevăr se ascunde sub şapca unor persoane de acest gen, ne-am interesat mai departe şi am aflat de la luitori că în cursul zilei de astăzi, undeva prin preajma orei 9 dimineaţa şi-a făcut apariţia, bineânţeles secundară, un utilaj de deszăpezire, care a şi dispărut foarte repede. Printre locuitorii care contribuiau la deszăpezirea drumurilor, am găsit o echipă de pompieri gata puşi pe treabă, înarmaţi până-n dinţi cu lopeţi şi roabe metalice, lucrând de zori în speranţa izbăvirii drumului de zăpada depusă în decursul a 2 zile.

Condiţii de drum pe "drumul european" în zona Românicul Sărat

Unul dintre vitejii conducători ai capitalei, într-un interviu acordat presei române, a cerut să nu mai fie deranjaţi de către toţi conducătorii care sunte nemulţumiţi de condiţiile de drum, iar dacă vor mai fi conducători care vor îndrăzni să-i mustre pentru că nu-şi fac treaba, să le arate şi „rovinieta” şi cât de „puţini” bani au dat statului. Ei bine, domnilor conducători să li se aducă la cunoştinţă faptul că „puţin cu puţin se face mult”. Nici când s-a dat mult ei nu au fost capabili să drămăluiască lucrurile cum se cuvine. Problema este că românii plătesc atâtea taxe la statul Român nu pentru a vedea bieţi oameni, pompieri, locuitori şi gunoieri cu lopeţi în mâini aruncând zăpada de pe carosabil, ci se aruncă atâţia bani pe taxe măcar să avem un trafic care să nu ne scoată din toate minţile.

La 20 de ani după căderea comunismului, când Ion Iliescu promitea „marea cu sarea” poporului Român, salarii mari, democraţie, libertate, condiţii de trai mai bune, iată-ne aflaţi într-o situaţie penibilă. Zeci de români şi-au petrecut nopţile în frig, aşteptând ca autorităţile să acţioneze măcar pe sfert cât sunt plătiţi; însă, nimic. „Este criză financiară…” ne răspund mulţi. Ei bine, oameni buni, dacă este criză, ei trebuie să ne dea răspuns de ce este criză, atâta vreme cât nu s-a ridicat un pai în ţara aceasta. În plus, dacă este criză financiară, nu cred că poate afecta şi mersul bun pe drumurile din România. De ce? Păi, dacă pentru bănci nu mai sunt alocate fonduri din partea U.E. trebuie să nu evităm să luăm în considerare faptul că românii îşi plătesc taxele necesare pentru a participa la trafic cu propriile autovehicule în nevoile lor personale, fie de serviciu, fie familiare, fie de alte tipuri. Deci, unde sunt banii? La această întrebare ni se va răspunde astfel:

Aici sunt banii dumneavoastră:

Drumul european ce trece prin Buzău, Râmnicul Sărat, etc... Foto: Romnicul Sărat - Buzău.

Nici Municipiul Buzău nu a avut parte de un trafic rutier fericit, chiar dacă aici autorităţile s-au ostenit din greu să îşi facă meseria măcar 10% din cât trebuia. Şi aici uzilajele de dezăpezire au apărut ca soarele printre norii iernii. Cu toate acestea, spre deosebire de drumurile din Municipiul Brăila, Buzăul chiar a avut parte de un trafic mai satisfăcător şi mai puţin greu ca în Brăila. Vă prezentăm Buzăul în fotografii:

Dacă aceste peisaje lasă de dorit, sperăm, cum s-a obişnuit românul să facă de 20 de ani (să tot aştepte), ca autorităţile competente să iasă la iveală şi să se îngrijească de datoriile pe care le au faţă de poporul care le plăteşte taxele şi nu obiectează nimic atunci când acestea sunt prea îngroşate, în funcţie de buzunarele guvernatorilor.

Dacă statul român nu-şi face meseria de nicio culoare, vă prezentăm următoarele filmări ale promisiunilor de teatru din 1989 când poporul Român, acum realizeazând că, şi-a luat ţeapă de zile mari, tocmai pentru faptul că au vrut să iasă de sub sclavie, şi în loc să iasă numai ei, au ieşit şi cei ce au îngropat ţara în datorii şi compromisuri:

FILM TRUCAT! FILM FALS! NU ESTE ADEVĂRAT! AU FOST TRUCATE PENTRU A DUCE POPORUL ÎN EROARE. MILIŢIA A UCIS MII DE ROMÂNI DEGEABA IAR APOI, SĂ-ŞI SPELE MÂINILE AU MINŢIT CĂ CEAUŞESCU A FOST UCIS. FILM TRUCAT! PRESUPUSA EXECUŢIE A FOST FĂCUTĂ LA TIMIŞOARA, IAR NU LA BUCUREŞTI. DE CE? PENTRU A PUTEA FUGI MAI REPEDE DIN ŢARĂ NICOLAE CEAUŞESCU ŞI CU ELENA, IAR POPORUL A CREZUT CĂ AU FOST UCIŞI ŞI ÎNMORMÂNTAŢI ÎN LOCUL UNDE ZOE CEAUŞESCU NU A CREZUT CĂ SUNT ÎNGROPAŢI, IAR PENTRU FAPTUL CĂ A CERUT SĂ FIE SCOŞI AFARĂ, NEMERNICII CARE NE STĂPÂNESC ŢARA AU UCIS-O. DE CE NU SE FACE NIMIC? PENTRU CĂ SUNT SECRETE DE STAT… SCRETE CE AU COMPROMIS BIETUL POPOR ROMÂN! IATĂ FALSUL FILM:

17 Decembrie 1989

17 Decembrie 2009

17 Decembrie 1989 – 17 decembrie 2009 două decenii de la revoluţia Română, şi nici acum nu se ştie dacă Nicolae Ceauşescu a fost împuşcat!

Cu 20 de ani în urmă, Timişoara era capitala revoluţiei din România. Aici aveau să-şi piardă vieţile numeroşi conpatrioţi Români, martiri ai neamului românesc, viteşi luptători pentru libertatea şi demnitatea poporului Român. Majoritatea victimelor revoluţiei au fost executate prin acţiunea criminală a miliţiei comuniste, transformată apoi în ceea ce este şi astăzi… Majoritatea criminalilor care au tras în poporul doritor de libertate au fost continuatorii „apărării” României de către „călcătorii de lege”, fapt dovedit prin atitudinile antice şi comuniste la care poliţia apelează în cazurile celor ce se pun rău cu legea. După ce au vehiculat zvonuri cum că armata a tras în popor, s-au adus probele necesare de către victimele aflate în viaţă şi s-a dovedit realitatea lucrurilor: miliţia şi anumiţi civili au fost cei ce au tras în oameni, cu excepţia câtorva nume de soldaţi din armata comunistă. După ce a fost elaborat filmul morţii Ceauşeştilor, miliţia a acţionat cu publicul larg, murind oameni între 7 ani şi cele mai mari vârste. Spun „după ce a fost elaborat” filmul morţii Ceauşeştilor, făcând referire la realitatea lucrurilor că Nicolae Ceauşescu nu a fost împuşcat, ci şi-a continuat viaţa probabil într-o ţară arabă. S-a ajuns la această concluzie după câteva scurgeri de informaţii secrete în urmă cu aproximativ 20 de ani. Informaţia s-a dovedit reală când, fica lui Nicolae Ceauşescu, pe nume real „Nicolae Ceauslogus”, a fost aflată moartă după ce a cerut dezhumarea părinţilor săi, neavând încrederea că ei sunt înmormântaţi acolo. Serficiile Secrete Române, spre deosebire de alte state, sunt foarte prost organizate încât s-a ajuns foarte clar la urechile poporului că revoluţia a fost gândită cu mult timp în urmă. Marele Maestru, Ion Iliescu, după ce a îndeplinit toate ordinele şi scopurile care le aveau KGB-iştii cu atragerea României în manipulare rusească, a organizat şi anumite puncte ale revoluţiei, deşi se ştia încă de câţiva ani buni că regimul „va fi înlăturat”, datorită multor compromisuri făcute către alte state. De pildă, datoria de 11 miliarde de dolari pe care i-a datorat altor state comunismul Românesc au fost investiţi în dezvoltarea oarecare a economiei româneşti, înainte ca poporul român să fie dus iarăşi în eroare de către guvernanţii săi.

România în continuare a rămas un stat manipulat de forţele bolşevice, avându-şi infiltraţii destui de mulţi printre membrii partidelor politice cu renume, ca „PeSeDe” şi nu numai. Nu prea se cunoaşte nici originile lui Ion Iliescu care, defapt, se trage dintr-o familie rusească, al cărui cap era Vasilii Ivanovici, bunicul său, care şi-a schimbat numele în jurul anilor 1900 în Iliescu, ducând în eroare populaţia că ar fi de origine română. Unul dintre cei 4 copii ai lui Vasilii Ivanovici a fost Alexandru Iliescu, care a putat noul nume schimbat al lui Ivanovici, tatăl său, iar acesta, împreună cu o femeie ce avea o diferenţă etnică de acesta… l-a zămislit pe Ion Iliescu, capul revoluţiei Române şi al căderii comunismului.

Rostul morţii celor aproape 4000 de români în timpul revoluţiei au fost un fel de joc de lumini. Cu adevărat oamenii şi-au pierdut vieţile, dar nu pentru că ar fi necesitat acest lucru, ci pentru a se îndeplini planul făcut cu câţiva ani în urmă de către cei ce au şi contribuit la „dărâmarea comunismului”, care defapt a fost un joc de motive şi interese politice pentru a mai scăpa din populaţia Română. De asemenea, comunismul a avut o funcţie destul de importantă în iniţiativele globaliste de a reduce numărul populaţiei, cele mai importante centre fiind: canalul Dunăre – Marea Neagră; închisoarea de la Aiud şi de la Piteşti, cât şi alte închisori. Cele mai multe vieţi au fost pierdute în lagărul de la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Asta pentru că populaţia omenirii, după concepţiile globaliştilor, a crescut foarte mult. (…)

Ridicarea Anatemelor de la 1054

11 Decembrie 2009

Scrisoarea Mitropolitului Filaret către Patriarhul Athenagora al Constantinopolului, Noua Romă, şi patriarh ecumenic

15 decembrie 1965


Înalt prea sfinţia voastră !

„De la Sfinţii Părinţi am moştenit aşezământul ca în Biserica lui Dumnezeu toate să se săvârşească într-o rânduială după lege, într-o unitate a cugetului şi urmând străvechilor predanii. Dacă vreunul din episcopi sau chiar din conducătorii Bisericilor autocefale înfăptuieşte un act în discordie cu ceea ce învaţă Biserica, atunci oricare dintre membrii Ei poate protesta. Canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol din anul 861 recunoaşte ca vrednici de ,,cinstea cuvenită celor ortodocşi” pe acei episcopi sau clerici care se depărtează de comuniunea chiar cu propriul patriarh, dacă acesta propovăduieşte public erezia sau o învaţă deschis în Biserică. În acest fel, noi toţi suntem apărătorii adevărului Bisericii, pe care l-a păzit ea însăşi cu multă grijă, ca nimic din ce are însemnătate ecleziologică generală să nu se săvârşească fără încuviinţarea tuturor.

Din acest motiv, atitudinea noastră faţă de diferitele divizări dincolo de divizările Bisericilor locale a fost determinată de nimic altceva decât de consimţământul tuturor Bisericilor implicate. Dacă separarea noastră de Roma a fost la început hotărâtă de Constantinopol, ea a fost acceptată ulterior de toţi. Biserica Ortodoxă a devenit preocuparea întregii lumi ortodoxe. Nici o Biserică locală singură, nici măcar Biserica Constantinopolului, pe care noi am cinstit-o din vremuri străvechi, de la care Biserica noastră Ortodoxă Rusă a primit comoara Ortodoxiei, nu poate schimba nimic în Ortodoxie fără consimţământul tuturor. Mai mult, noi, episcopii de astăzi, nu putem lua hotărâri care ar fi în dezacord cu învăţătura Sfinţilor Părinţi care au trăit înainte de noi, anume, când vine vorba despre Apus – a Prea Sfinţiţilor Fotie al Constantinopolului şi Marcu al Efesului.

În lumina acestor principii, cu toate că noi suntem cei mai tineri dintre conducătorii Bisericii, deoarece cârmuim partea autonomă, liberă a Bisericii Ruse, socotim că este datoria noastră să protestăm în mod decisiv faţă de actul prea sfinţiei voastre de a declara solemn, împreună cu papa Romei, îndepărtarea anatemelor hotărâte de patriarhul Mihail Cerularie în anul 1054…

Citiţi tot conţinutul articolului >>

(Articol preluat de pe site-ul la care facem legătura mai sus: http://www.catacombeleortodoxiei.ro)

Sf. Mare Mc. Iacov Persul

10 Decembrie 2009

VIAŢA SFÂNTULUI MARE MUCENIC IACOV PERSUL

Sfîntul Mucenic Iacob era din ţara perşilor din cetatea ce se chema Elani, născut din părinţi creştini şi crescut cu bună credinţă. Acesta şi-a luat de soţie o femeie creştină şi vieţuia în multă bogăţie şi cinste pentru că era iubit de împăratul perşilor, anume Isdegherd. Şi a fost rînduit de dînsul mai mare în palatele împărăteşti. Dar i s-a întîmplat să se înşele cu facerile de bine cele multe şi cu cinstirile împărăteşti şi a cădea din credinţă, încît a adus jertfă idolilor şi s-a închinat lor împreună cu împăratul.

Auzind despre aceasta maica sa şi femeia lui, au făcut o scrisoare către dînsul şi i-au trimis-o degrabă, în care scria aşa: „O, ticălosule! Pentru ce ai lăsat pe Dumnezeu, Împăratul cerului, pentru cinstea omenească? Căci făcînd după plăcerea împăratului acestuia vremelnic, ai pierdut viaţa cea fără de moarte. Şi slujind împăratului acestuia stricăcios, te-ai lepădat de Cel nestricăcios. Ai schimbat adevărul pe minciună, lăsînd credinţa în Hristos şi ai primit înşelăciunea diavolească.

Supunîndu-te împăratului celui muritor, ai trecut cu vederea pe Judecătorul viilor şi al morţilor. Pentru dragostea omenească, te-ai făcut nevrednic dragostei lui Dumnezeu şi ai căzut din nădejdea cea bună. Plîngem şi ne tînguim pentru tine, căci fiind fiu al luminii, acum te-ai făcut fiul întunericului şi al gheenei. Şi să ştii că dacă nu te vei întoarce către Dumnezeu, apoi nu ai parte cu noi; pentru că nu voim a te mai vedea, fiind închinător de idoli. Iar cînd îi va ajunge mînia lui Dumnezeu pe împărat şi pe ai lui, împreună cu dînşii te va ajunge şi pe tine. Atunci vei plînge cu amar, văzîndu-te chinuit în focul gheenei. Drept aceea, te rugăm cu lacrimi, întoarce-te către Hristos şi te sîrguieşte a scăpa de urgia lui Dumnezeu care o să vină asupra voastră”.

Acest fel de scrisoare a fost dată lui Iacob de la maica şi de la soţia sa, fiind el atunci cu împăratul afară din cetate. Iar el luîndu-o şi citind-o, s-a umilit grăindu-şi în sine: „De vreme ce maica şi soţia mea se înstrăinează de mine, deci ce-mi va fi veacul ce va să fie, cînd va veni Dumnezeu să judece viii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui?”

Citind iarăşi scrisoarea cu sîrguinţă, a plîns foarte şi se tînguia pentru păcatul său. Apoi şi-a zis în sine: „Ştiu ce voi face, ca să nu piară pînă în sfîrşit sufletul meu. Voi petrece bătînd neîncetat în uşa milostivirii lui Dumnezeu, pînă cînd îmi va deschide; căci ştiu că-mi va deschide, pentru că este Îndurat şi Milostiv şi nu voieşte moartea păcătosului, ci primeşte cu bucurie pe cei ce se pocăiesc”.

Astfel plîngînd el şi acestea către sine zicînd, l-au văzut nişte păgîni şi l-au cunoscut că este creştin. Apoi mergînd, au spus împăratului. Iar împăratul, chemîndu-l îndată la sine, i-a zis: „Spune-ne nouă adevărul, nazarinean eşti?” Iar Iacob răspunse: „Este adevărat, sînt nazarinean!” Apoi împăratul a zis: „Dar eşti fermecător?” Iacob a răspuns: „Nu sînt fermecător, ci creştin”. Împăratul a zis: „Ticălosule şi nemulţumitorule, oare n-ai primit daruri şi cinste de la mine şi de la tatăl meu?” Iacob a răspuns: „Unde este acum tatăl tău? Iată că trupul lui cel muritor se strică în pămînt, iar sufletul lui este aruncat în iad”.

Auzind acestea împăratul, s-a mîniat foarte tare şi a zis către dînsul: „Astfel de mulţumire dai dragostei mele cu care te-ai îndulcit pînă acum şi mie te împotriveşti, iar pe tatăl meu îl grăieşti de rău? Să ştii dar că eşti vinovat de moarte. Dar nu te voi pierde cu sabia, ca să nu mori îndată. Ci, muncindu-te cu felurite chinuri multă vreme, la crudă moarte te voi da”.

Sfîntul Iacob a răspuns: „Ceea ce te lauzi să faci, o! împărate, aceea fă-o mai degrabă, căci să ştii că nu mă sperie cuvintele tale, care sînt asemenea vîntului ce bate în piatră. Nici îngrozirea ta nu mă înspăimîntă, pentru că nu mă tem de moarte, ştiind că această moarte vremelnică nu este moarte, ci somn. Căci ca din somn se vor scula din morminte toţi oamenii la înfricoşata venire a Hristosului meu”. Iar împăratul a zis: „Să nu te înşele nazarinenii care numesc moartea somn şi învaţă a nu se teme de dînsa, de care însă se tem şi împăraţii. Sfîntul a răspuns: „Moartea drepţilor întru odihnă va fi, iar vouă necredincioşilor şi păcătoşilor începere a chinului celui veşnic”.

Atunci, chemînd împăratul pe sfetnicii şi pe prietenii săi, s-a sfătuit cu dînşii cu ce chinuri să-l piardă pe Iacob. După aceasta a dat astfel de hotărîre asupra sfîntului ca să fie spre înfricoşarea şi a altor perşi necredincioşi, dintre care s-a despărţit Iacob cu credinţa, ca fiecare mădular al său să primească deosebită chinuire, prin tăiere. Şi luînd chinuitorii pe Sfîntul după porunca împăratului, îl duceau la locul cel de chin pentru ca să taie toate mădularele lui, unul cîte unul. În urma lui mergeau mulţi din cei cunoscuţi, din boieri şi din ostaşi şi din cetate popor fără de număr, ca să vadă pătimirea şi sfîrşitul lui. Iar el, ajungînd la locul orînduit a rugat pe chinuitori să-i dea puţină vreme să se roage. Şi, ridicînd ochii spre cer, s-a rugat, zicînd:

„Doamne Dumnezeul meu ascultă-mă pe mine robul Tău şi căutînd din înălţimea cea sfîntă a Ta, dă-mi tărie şi putere în ceasul acesta pentru ca să rabd durerile acestea şi să-mi răsplătesc cu sîngele meu greşeala, căci mă lepădasem de Tine făcătorul şi Stăpînul meu. Acum îmi pare rău de aceasta şi mă întorc la Tine, Dumnezeul meu. Mărturisesc Preasfînt numele Tău şi-mi pun sufletul meu pentru Tine. Iar Tu, Doamne, trimite-mi ajutorul Tău spre răbdare, ca să vadă vrăjmaşii Tăi şi să se ruşineze, căci Tu, Doamne, m-ai ajutat şi m-ai mîngîiat”.

Astfel rugîndu-se Sfîntul, s-au apropiat chinuitorii şi, dezbrăcîndu-l, i-au întins mîinile şi picioarele şi i-au zis: „Ce vei face acum Iacobe, căci acum nu poţi avea nici o scăpare pentru că aşa este porunca ca trupul tău să se taie în bucăţi şi chiar degetele mîinilor şi picioarelor şi tot trupul tău de la grumaz pînă la glezne; iar mai pe urmă şi capul îl vom tăia. Deci socoteşte ce-ţi este mai de folos: a te pleca voii împărăteşti şi a fi viu, întreg şi sănătos? Sau a muri în aceste chinuri grele?”

Asemenea, şi unii din prietenii lui plîngeau pentru el, zicînd: „Pentru ce îţi pierzi sufletul tău în deşert, cruţă-te şi nu-ţi pierde frumoasele tinereţi; fă voia împăratului şi închină-te zeilor lui, ca să fii viu, iar Dumnezeului tău îi vei sluji în taină, precum vei vrea”. Iar Sfîntul, deschizînd gura, a zis: „Nu plîngeţi pentru mine, ci plîngeţi pentru voi şi pentru fiii voştri. Pentru că eu merg întru odihna cea veşnică, iar voi vă veţi duce să pieriţi în veşnicele chinuri. Căci zdrobindu-mi voi mădularele, îmi veţi mijloci veşnica răsplătire negrăită în ceruri, iar vouă mai multă muncă în iad, ca să vă ardeţi în veac, împreună cu dracii cărora vă închinaţi”.

Atunci, unii din ispravnicii împărăteşti au început a bate pe chinuitori, zicînd: „Ce staţi, uitîndu-vă la dînsul? Începeţi a face ceea ce vi s-a poruncit”. Şi îndată unul, luînd mîna cea dreaptă a Sfîntului, i-a tăiat degetul cel mare, iar fericitul privind la cer a zis: „Ajutorul meu şi nădejdea mea, Doamne Dumnezeul cel mare întru tărie, Care cu degetul Tău cel dumnezeiesc izgoneşti dracii, primeşte acest deget care s-a tăiat pentru Tine din îndemnarea drăcească, ca o ramură din copaci şi fii mie milostiv pentru că şi din vie se taie mlădiţele ca să înverzească viţa, ca mai mare să crească şi mai mult rod să aducă”.

Ispravnicului împărătesc, fiindu-i milă de dînsul, a zis: „Cruţă-te, Iacobe, ascultă porunca împăratului, căci iată tuturor ne pare rău de tine; închină-te zeilor ca să fii viu. Iar pentru degetul ce ţi s-a tăiat, nu te întrista; căci sînt doctori, care te vor tămădui, dar nu voiesc mai mult a-ţi pierde sănătatea şi frumuseţea tinereţilor tale!”

Iar fericitul a zis către dînsul: „Au nu vezi viţa de vie, cînd i se taie mlădiţele la vremea sa? Căci cînd începe a se încălzi pămîntul de soare, lîngă fiecare tăietură odrăsleşte. Deci, dacă viţa se taie pentru ca la vremea viitoare să crească odrasla şi să aducă rod, cu atît mai mult omul cel credincios, fiind răsădit în via Dumnezeului Celui Preaînalt şi unit cu viaţa cea adevărată, cu Fiul lui Dumnezeu, Care a zis: Eu sînt viţa iar voi mlădiţele. Fiind tăiat acum cu moartea cea vremelnică, va învia întreg în veacul viitor, înverzind cu odrasla slavei nestricăcioase şi aducînd rodul răsplătirii celei veşnice”.

Grăind acestea Sfîntul, s-a apropiat şi i-a tăiat şi al doilea deget. Iar Sfîntul Iacob, răbdînd, a zis: „Primeşte, Doamne, şi a doua ramură din livada Ta, pe care a zidit-o dreapta Ta”. Iar faţa Sfîntului era luminată şi plină de bucurie, ca şi cum s-ar fi îndulcit de veselie. Şi tăindu-i şi al treilea deget, el a zis: „De trei ispite care sînt în lume izbăvindu-mă, binecuvintez pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh şi cu cei trei tineri mîntuiţi din foc, mă voi mărturisi Ţie, Doamne şi cu cetele mucenicilor voi lăuda numele Tău, Hristoase”.

Apoi i-au tăiat şi al patrulea deget. Iar el a zis: „Cel ce primeşti laudă de la patru vieţuitori, primeşte pătimirea degetului al patrulea, tăiat pentru mărturisirea Preasfîntului Tău nume”. Tăindu-i şi al cincilea deget, a zis: „S-a săvîrşit veselia mea, ca la nunta celor cinci fecioare înţelepte”. Chinuitorii vrînd să-i taie şi degetele de la mîna stîngă, au început a zice către dînsul: „Cruţă-ţi măcar acum sufletul tău, Iacobe, şi nu te pierde, ci fă voia împăratului ca să fii întreg. Oare nu-ţi este mai bine a fi viu şi întreg, decît a pătimi aceste chinuri şi a muri? Iar pentru pierderea unei mîini nu te mîhni, căci mulţi oameni sînt în lume numai cu o mînă şi se îndestulează cu multe bogăţii şi cu cinste şi se îndulcesc de tot binele pe pămînt”.

Iar Sfîntul a zis: „Păstorii, cînd tund oile, tunzînd partea din dreapta, oare lasă pe cea din stînga netunsă? Eu sînt oaie a turmei lui Hristos, care m-am dat în mîinile voastre pentru Domnul meu, ca să-mi tundeţi mădularele mele ca pe o lînă; acum avînd mîna cea dreaptă tunsă, o voi cruţa pe cea stîngă? Nu voi cruţa nici unul din mădularele mele; ci mă voi dezbrăca de trupul meu stricăcios, pentru ca să mă îmbrac într-unul nestricăcios”.

Sfintele Moaşte ale Sf. M. Mc. Iacov Persul, expuse la închinare în Biserica Mănăsrii Frumoasa, din Moldova

Sfintele moaşte ale Sf. M. MC. Iacov Persul expuse spre închinare în Biserica Mănăstirii Frumoasa, din Republica Moldova

Şi privind către cer, a zis: „Mic şi prost sînt în faţa Ta, Doamne, Care, fiind Dumnezeu mare, Te-ai micşorat pe Tine, îmbrăcîndu-Te în chipul nostru şi ai răbdat pentru noi răstignire şi junghiere. Nu pot, Stăpîne, a urma patimilor Tale. Însă mă dau pentru Tine spre zdrobire şi spre moarte, pentru ca în vremea Învierii să mă ridici viu şi întreg”.

Zicînd acestea, s-a apropiat gealatul (chinuitorul) şi i-a tăiat degetul cel mare al mîinii stîngi. Iar el a zis: „Mulţumesc Ţie, prea lăudate Doamne, că m-ai învrednicit pe mine a-ţi aduce al şaselea deget, Cel ce în ziua şi în ceasul al şaselea Ţi-ai întins pe cruce Preacuratele Tale mîini”. Şi i-au tăiat şi al şaptelea deget. Iar el a zis: „Precum cu buzele împreună cu David de şapte ori în zi Te-am lăudat, Doamne, pentru judecăţile dreptăţii Tale, aşa astăzi cu şapte degete care sînt tăiate pentru Tine, preamăresc mila Ta, arătată asupra mea”.

Atunci i-au tăiat şi al optulea deget, iar Sfîntul a zis: „Tu Însuţi, Doamne, ai primit în a opta zi tăiere împrejur după lege, iar eu rabd tăiere a opt degete, pentru ca, despărţindu-mă de oamenii cei fărădelege şi necuraţi, să mă unesc cu Tine, Mîntuitorul Meu; ieşind din trup să văd Preasfînta Ta faţă, pe care aşa doreşte sufletul meu să o vadă precum doreşte cerbul izvoarele apelor”.

Tăindu-i-se şi al nouălea deget, Sfîntul a zis: „Într-al nouălea ceas pe cruce Ţi-ai dat Duhul Tău, în mîinile Părintelui, Hristoase al meu; iar eu întru durerea acestui al nouălea deget tăiat, îţi aduc mulţumire, că m-ai învrednicit a fi întins spre tăierea mădularelor mele, pentru preasfînt numele Tău”.

Atunci i-au tăiat şi al zecelea deget, iar el lăudînd pe Domnul, a zis: „În psaltire cu zece strune voi cînta Ţie, Dumnezeule şi îţi mulţumesc Ţie, Care m-ai învrednicit a răbda tăierea degetelor de la amîndouă mîinile, pentru cele zece porunci ale Tale, care au fost scrise pe două table”.

Atunci unii din boierii împărăteşti, care stăteau de faţă, fiind prieteni Sfîntului, plîngînd cu amar, au început a zice către dînsul: „O! preaiubitul nostru prieten, te rugăm ascultă-ne pe noi, fă voia împăratului, ca să nu mori în grele chinuri. Şi să nu ai mîhnire pentru degetele tale, căci sînt doctori iscusiţi, care pot să te vindece, numai cruţă-te, ca să nu te lipseşti de această lume dulce; pentru că ai multă avere şi poţi să fii întru mare odihnă. Că de-ai fi fost sărac, ai fi putut zice: ce nădejde îmi este mie şi ce folos am de viaţa mea, nemaiputînd de acum a lucra cu mîinile şi a mă hrăni? Dar tu eşti bogat şi ai aur destul şi numai singur de vei voi, poţi să trăieşti cît se poate de bine în dulceţile acestei lumi şi să te înveseleşti împreună cu soţia şi cu maica ta şi cu iubiţii tăi prieteni. Pentru ce voieşti să-ţi pierzi sufletul în deşert, spune nouă măcar un cuvînt, prin care să te pleci voii împăratului şi îndată vei fi slobod de munci”.

Iar fericitul, privind spre dînşii, a zis: „Nimeni nu poate sluji la doi domni, şi nimeni, punînd mîna pe plug, căutînd înapoi, este îndreptat întru împărăţia lui Dumnezeu. Căci Domnul meu a zis: Cine iubeşte pe tată sau pe mamă, pe femeie, sau pe copii, mai mult decît pe Mine, nu-Mi este Mie vrednic; cel ce nu-şi ia crucea sa şi să vină după Mine, nu este vrednic de Mine. Deci nu voi asculta sfatul vostru, pentru că nefolositoare îmi sînt cuvintele voastre; ci mai mult vă rog, să nu mă cruţaţi pe mine. Ci precum vă este vouă poruncit pentru mine, aşa faceţi”.

Atunci mîniindu-se gealatul, s-a apropiat şi i-a tăiat degetul cel mare al piciorului drept. Iar Sfîntul Iacov a zis: „Slavă Ţie, Hristoase, Căruia nu numai mîinile, ci şi picioarele au fost străpunse, şi sîngele Ţi-a curs. Învredniceşte-mă, ca piciorul drept care a pătimit tăierea degetului dintîi să stea cu cei mai de pe urmă de-a dreapta Ta”.

Şi i-au tăiat al doilea deget al aceluiaşi picior. Iar el a zis: „Îndoitu-s-a spre mine stăpînirea şi mila Ta Doamne, în această zi, în care pătimind tăierea şi acestui deget al doilea, voi veni către Tine, Dumnezeul meu Cel tare şi viu, care mă izbăveşti pe mine de moartea veşnică”. Şi i-a tăiat şi al treilea deget şi l-a aruncat dinaintea lui, iar fericitul căutînd spre dînsul a zîmbit şi a zis: „Mergi în numele Treimii şi tu al treilea deget către soţii tăi, ca şi grăuntele de grîu care cade în pămînt, şi murind pentru Hristos, Cel ce a înviat a treia zi, mult rod de cinste vei avea împreună cu prietenii tăi în ziua învierii celei de obşte”.

I-a tăiat şi al patrulea deget şi a zis fericitul: „Pentru ce eşti mîhnit sufletul meu şi pentru ce te tulburi? Nădăjduieşte către Dumnezeu, Care te mîntuieşte cu puterea crucii celei în patru cornuri, că mă voi mărturisi Celui ce m-a zidit pe mine din patru stihii”.

Şi i-a tăiat lui şi al cincilea deget, iar Sfîntul a zis: „Acum voi începe a grăi către Tine, Doamne, Cel ce ai răbdat pe cruce cinci răni mai mari, preamărind ajutorul Tău, pentru că mă faci vrednic părţii credincioşilor robilor Tăi, celor ce au pătimit pentru Tine, cei care au înmulţit cei cinci talanţi”.

Apropiindu-se gealatul de piciorul lui cel stîng, i-a tăiat degetul cel mic şi a zis Sfîntul Iacob: „Îmbărbătează-te, micule deget al şaselea, prin Dumnezeul cel mare, Cel ce mă întăreşte pe mine cu milă, care în a şasea zi te-a făcut pe tine cel mic cu cele mari şi, deopotrivă, cel mic ca şi cel mare va învia. Şi de vreme ce nici un fir de păr din cap nu piere, cu atît mai mult tu, deget mic, nu te vei despărţi de soţii tăi cei mai mari, ci deopotrivă cu dînşii te vei preamări, precum şi deopotrivă pătimeşti”.

Şi i-a tăiat şi al şaptelea deget. Iar Sfîntul a zis: „Risipiţi casa aceasta veche sub care se ascundea şarpele cel cu şapte capete, pentru că mie mi se găteşte de Ziditorul – Cel ce în a şaptea zi S-a odihnit de lucrurile Sale -, altă casă nerisipită, nefăcută de mînă, veşnică în cer”.

Apoi i-a tăiat şi al optulea deget, iar Sfîntul a zis: „Cel ce a mîntuit opt suflete din apă în corabia lui Noe, mă va mîntui şi pe mine, cel căruia îmi vărsaţi sîngele cu apa. Căci tăindu-mi-se şi acest deget al optulea, precum nicovala, fiind bătută cu ciocanul nu simte lovitura, ci mai mult se întăreşte, aşa nici eu nu bag seamă de durerea mădularelor ce mi se taie; pentru că Însuşi Făcătorul doctorul cel mai bun, mă întăreşte pe mine şi-mi uşurează durerile şi mă va pune cu totul întreg în a opta zi, după zilele săptămînii vieţii acesteia, în viaţa cea viitoare preafericită şi veşnică”.

Şi i-a tăiat şi al nouălea deget. Iar Sfîntul a zis: „Întăreşte-mă în răbdare, Dumnezeule adevărat, că spre Tine a nădăjduit sufletul meu, Cel ce ai întărit cu darul Tău cele nouă cete îngereşti, cu care mă învredniceşti a sta înaintea Ta, pe mine care pătimesc tăierea acestor nouă degete ale picioarelor”.

Atunci i-au taiat şi al zecelea deget, iar el, lăudînd pe Domnul, a zis: „Iată că-Ţi aduc Ţie jertfă, Iisuse Hristoase, Cel ce eşti desăvîrşit Dumnezeu şi om desăvîrşit, douăzeci de degete ale mele”. Şi iarăşi a zis: „Judecă mie, Dumnezeule, şi alege judecata mea de la neamul necuvios; că iată, necredincioşii n-au cruţat făptura Ta, ci ca nişte lupi nemilostivi au tăiat mădularele mele”.

Şi stătea acolo mulţime multă de popor, bărbaţi şi femei, bătrîni şi tineri, privind la acea privelişte şi mirîndu-se de răbdarea Sfîntului. Apoi pătimitorul lui Hristos, căutînd asupra prigonitorilor, a zis: „Ce staţi fără de lucru? Tăiaţi copacul ale cărui ramuri le-aţi tăiat!” Şi apropiindu-se chinuitorul, i-a tăiat piciorul cel drept, iar Sfîntul a zis: „Acum aduc în dar Împăratului ceresc starea mea înaintea Lui, pe care iubindu-L, pătimesc acestea, ca piciorul meu acesta tăiat să stea drept întru Împărăţia Lui, alcătuit la încheietura sa întru dreptate”. I-a tăiat apoi şi piciorul stîng, iar Sfîntul, căutînd la cer, a zis: „Auzi-mă, Doamne, că bună este mila Ta. Tu eşti Dumnezeul Care faci minuni! Fă cu mine semn spre bine şi mă izbăveşte de starea cea de-a stînga”.

După aceasta i-a tăiat mîna cea dreaptă, iar el a strigat, zicînd: „Mila Ta, Doamne, în veci o voi lăuda; în neam şi în neam voi vesti adevărul Tău, că împlineşti asupra mea cuvîntul Tău, care zice: De te sminteşte pe tine mîna ta cea dreaptă, tai-o pe ea şi o aruncă de la tine”.

Şi i-a tăiat lui şi mîna cea stîngă, iar el a zis: „Nu morţii Te vor lăuda pe Tine, Doamne, nici cei ce se pogoară în iad, care se ţin de lucrurile cele nedrepte ale stîngii; ci noi cei vii, care, lepădînd stînga, bine Te cuvîntăm, Doamne, de acum şi pînă-n veac”.

Apoi i-a tăiat umărul cel drept, iar el a zis: „Laudă suflete al meu pe Domnul, lăuda-voi pe Domnul în viaţa mea, cînta-voi Domnului pînă ce voi fi! Căci Cel ce şi-a pus pe umărul Său oaia cea pierdută, şi-a pus-o pe ea de-a dreapta Sa şi îşi va aduce aminte şi de acest umăr al meu drept şi ca pe cel pierdut îl va afla şi, asemenea, de-a dreapta Sa îl va pune”.

Şi i-a tăiat lui şi umărul stîng. Iar Sfîntul a zis: „Vrăjmaşii m-au înconjurat, ci ajutorul meu şi lauda mea este mie Domnul spre mîntuire, a Cărui stăpînire s-a făcut peste umărul Lui. Acela nu mă va lăsa pe mine, care pătimesc tăierea acestui umăr stîng, ca să mă abat spre stînga către stăpîniile întunericului”.

Deci, a început a-i tăia pulpele pînă la genunchi, iar Sfîntul, pătimind durere, a strigat: „Doamne, Dumnezeul meu, Care nu în puterea bărbatului binevoieşti; ci binevoieşti întru cei ce se tem de Tine şi întru cei ce nădăjduiesc spre mila Ta, ajută-mi mie robului Tău, căci m-au cuprins pe mine durerile morţii”. Iar chinuitorii au zis către dînsul: „Dar nu ţi-am spus ţie că grele chinuri şi cumplite dureri te vor cuprinde? Dar tu nu ne-ai crezut pe noi”.

Iar viteazul pătimitor a răspuns: „Au nu ştiţi pentru ce mă doare? Pentru ca să se arate că sînt trup, căci pînă acum, Dumnezeu întărindu-mă, nu am ţinut seama de chinuri, ca şi cum aş fi fost fără trup; iar acum, durîndu-mă după fire, mă arăt că sînt cu trup, dar mă voi îmbrăca pe mine în trup nou, pe care nu vor putea să-l taie sau să-l zdrobească niciodată uneltele voastre cele de chinuri”.

Aşa s-au ostenit chinuitorii, tăind mădularele lui de dimineaţă pînă în al nouălea ceas, şi în toată vremea aceea ieşea bună mireasmă ca dintr-un chiparos din trupul lui cel tăiat. Apoi încetînd chinuitorii a-l mai tăia, ostaşul lui Hristos, biruind cu durerile sale pe diavolul, striga către Dumnezeu, zicînd:

„Sfînt, Sfînt, Sfînt eşti Dumnezeule, Atotţiitorule, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, Cel ce eşti lăudat de heruvimi şi slăvit de serafimi şi preamărit de toate cetele cereşti, precum şi de toată suflarea, caută spre mine, Dumnezeule al viilor şi al morţilor, şi mă auzi pe mine care sînt abia viu. Căci iată că îmi sînt tăiate toate mădularele şi zace trupul meu o parte mort şi altă parte încă puţin viu. Şi nu am picioare cu care să stau înaintea Ta, Doamne; nu am mîini pe care să le ridic spre rugăciune către Tine, Stăpîne. Nu am genunchi pe care, căzînd, să mă închin Ţie, Ziditorului meu; mîinile, picioarele, umerii şi pulpele mele îmi sînt tăiate, iar eu sînt aruncat înaintea ta, Atotvăzătorule ca o casă căzută şi ca un copac fără de ramuri. Rogu-Te dar pe Tine, iubitorule de oameni, nu mă lăsa pînă în sfîrşit, ci scoate din temniţă sufletul meu”.

Aşa rugîndu-se el, unul din cei ce stăteau înainte, luînd cuţitul, i-a tăiat sfinţitul cap. Şi astfel săvîrşindu-şi nevoinţa pătimirii, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu. Iar cinstitul lui trup, cel zdrobit şi aruncat, a zăcut pe pămînt pînă în noapte. Apoi după ce s-a înnoptat au adunat credincioşii mădularele lui şi le-au îngropat cu cinste, toate împreună, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh în veci. Amin.

Articol preluat de pe site-ul oficial al „Mănăstirii Sireţi” din Republica Moldova. www.manastirea-sireti.md

Povăţuiri ale Sfinţilor Părinţi. Cap. 1

4 Decembrie 2009

POVĂŢUIRE CELOR CE RÂVNESC CU ADEVĂRAT PENTRU CREDINŢA STRĂMOŞEASCĂ

Sf. Cuv. Ioan Iacob Hozevitul

Fraţilor şi surorilor întru Hristos, aceste rânduri le scriu numai pentru cei care nu s-au amăgit de covrigi roşii şi care se feresc de vântul înşelăciunii.

Pentru ceilalţi care au început să dănţuiască “hora Crivăţului” nu mai am nimic de scris. Cine a avut urechi de auzit, acela a căutat să audă strigătul meu şi cine mai are ochi de văzut, poate să vadă cum stau lucrurile … Eu am tunat şi am fulgerat către toţi (prin foile mele) ca să vă feriţi de bătaia vântului de la Miază-Noapte.

Iar acum când a început ploaia cu banii roşii, eu nu mai strig la nimeni. Cei statornici în credinţă îşi păzesc paşii de alunecare, iar cei slabi de fire şi dornici de mărire se poticnesc la vale. Mare este taina credinţei, dar puţini o păzesc astăzi neprihănită.

Nu vă miraţi că îndrăznesc să zic vorba asta, că mulţi se botează, însă darul puţini îl păstrează. Când vedeţi pe unii că aleargă singuri spre înşelăciune, atunci să cunoaşteţi că la unii ca aceştia pecetea darului este ştearsă şi uşor se prăpăstuiesc. Atunci sfaturile nu se mai lipesc de ei şi făgăduinţele se calcă fără milă.

Dar noi, fraţilor, să-i lăsăm pe aceştia în “sloboda” lor fericită, să urmăm calea cea strâmtă şi nu vom greşi.

În curtea lui Caiafa de astăzi să nu intrăm (adică în mreaja stăpânirii), căci slugile cele viclene ne ispitesc şi nu cumva să pătimim ca Sfântul Apostol Petru. Lăsaţi să se încălzească la foc slugile cele năimite, iar noi să urmăm pe Domnul ca şi Sfintele Mironosiţe.

În calea noastră stau la pândă vameşii şi fariseii veacului acestuia, dar să nu ne fie frică. “Îndrăzniţi, zice Domnul, Eu am biruit lumea”.

Am auzit că unii dintre cei râvnitori au avut ciocniri de cuvinte, cu ceata noilor dregători. Nu vă tulburaţi fraţii mei, căci abia a început ploaia “covrigilor”. Pe mulţi poate să-i “ude” dacă nu vor fi cu pază şi cele care se văd astăzi, sunt mici faţă de cele ce urmează.

Eu unul vă sfătuiesc pe cei cari urmaţi tradiţiile noastre strămoşeşti, să nu vă tulburaţi şi cu alţii să nu discutaţi.

Biruinţa noastră nu se deosebeşte cu sfadă şi cu pleftureală, ci cu blândeţe şi cu dreaptă socoteală. Din sfadă nu iese decât tulburare şi duşmănie. Războiul nostru este nevăzut şi armele noastre trebuie să fie arme duhovniceşti şi anume: sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu şi Pavăza Credinţei, cu care putem stinge toate săgeţile vicleanului cele aprinse, cum ne învaţă Sf. Apostol Pavel. Pe cei slabi să-i întărim, iar pe cei vicleni să-i ocolim. Pe cei năimiţi şi pe cei urgisiţi să-i lăsăm în pace, căci sunt acum mărişori şi pot pricepe semnele vremii. Dacă nu se învaţă din păţaniile altora, atunci lăsaţi-i sa guste singuri din “covrigii” stăpânirii roşii. Aceşti covrigi sunt vopsiţi cu sângele mucenicesc al fraţilor noştri credincioşi din ţară. Ei pătimesc acum ca robii la munca silnică, iar din sudoarea şi din sângele lor se plămădesc bacşişuri pentru propagandă. Tot ce iese azi din ţară (de după perdeaua roşie) este ca să farmece ochii şi să astupe urechile celor bicisnici şi neştiutori. Nu mai faceţi vorbă cu ei şi nici nu căutaţi să-i pârâţi ori să-i denunţaţi, ci mai vârtos s-ar cădea să-i plângem pe unii ca aceştia, căci nu ştiu sărmanii la care “domni au slujit şi câtă pagubă vor dobândi”.

Înainte de a încheia rândurile acestea, vă amintesc de cuvântul Scripturii care zice: “Vrăjmaşii omului sunt casnicii lui” şi iată anume pentru ce: când fraţii noştri de o credinţă şi de un sânge se fac coadă de topor, adică unelte ale vrăjmaşului credinţei, atunci vătămarea noastră este negrăit de mare, zice Sf. Apostol Pavel; nu vă plecaţi grumazul sub jug străin. Să stăm bine, să stăm cu frică întru Sfânta credinţă şi să arătăm “Mila Păcii” către toţi, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.

Sura: „Din Ierihon către Sion” de Sf. Ioan iacob Hozevitul, pag. 559 – 561

Paza sufletului

4 Decembrie 2009

PAZA SUFLETULUI

de Sf. Cuvios Ioan Iacob Hozevitul

Singur lucrul meu din lume
Este mântuirea mea
Dacă eu nu văd de dânsa
Cine altul va vedea?

Trup şi suflet dimpreună
De la Domnul mi s-a dat
Deci eu singur voi da seamă
Pentru cele ce-am lucrat.

Lucrul mântuirii mele
Este pentru veşnicie
Şi nu este dat a-l face
Decât numai singur mie.

Hotărârea este dată;
Trebuieşte ca să mor!
Nu ştiu când, poate chiar mâine
Sau în ceasul viitor.

După asta nu ştiu locul:
Poate unde dorm acum,
Poate unde stau, afară
Sau în casă, sau pe drum.

Nu cunosc apoi nici chipul
Întru care voi muri:
Pocăit sau încă slugă
La păcat mă voi găsi?

Dacă nu mor fără veste
Boala mă va anunţa;
Dar cu greutatea boalei
Voi putea a mă-ndrepta?

Mintea mea de mai lucrează
Dar cutremurul de munci,
Îi mai dă răgaz să cerce
Viaţa mea de pân-atunci ?

Poate inima atuncia
Să se moaie de căinţă
Dar la cuget mă incurcă
Câte am pe conştiinţă.

Împrejurul meu atuncia
Fraţii mei vor sta plângând,
Alţii vor să iscodească
Despre banii de comănd!

De voi fi cumva cu stare
Ei vor folosi momentul
Să mă-ntrebe mai cu seamă
Dacă-i gata Testamentul!

Poate ei cu grija asta
Vor uita să dea de ştire
La părintele Duhovnic
Pentru Sfânta spovedire!

Va veni şi el la urmă
Să mă-ntrebe de păcate
Dar se leagă poate limba
Şi nici mintea nu mai poate.

Căci mai mult pe altă lume
Cugetarea mea va fi
Şi căinţa mea atuncia
Nu ştiu cum se va primi!

Arătări îngrozitoare
Ochii mei atunci văzând
Nici nu ştiu când iau în gură
Sfintele ce mi-or fi dând!

Ca să-mi fie moartea bună
Eu să pregătesc acum
A virtuţilor merinde
Să le am atunci pe drum!

Să-mi adun acum din vreme
Cele ce voi socoti
Că la ziua de pe urmă
Nu le pot agonisi.

Spovedirea cea curată
Şi cu duhul umilit
Cum şi paza despre toate
Carii dau de poticnit.

Dacă Sfânta spovedire
Nu-i întreagă şi curată
Vremea despărţirii noastre
Ne va fi înfricoşată!

Căci atunci amar ne vine
Când vedem a noastră stare
Şi vămile cumplite
Nu avem nici o scăpare!

Frică mare ne cuprinde
Că nu ştim în veşnicie,
Muncă veşnică ne-aşteaptă?
Ori nespusă veselie ?!

Deci să am mereu în minte
Că la urmă am să mor
Şi de trup se va desparte
Sufletul nemuritor!

Dacă clipa cea de-acuma
Ar fi clipa cea din urmă
Am nădejde de scăpare
Dacă viaţa mi se curmă?

(more…)

Duminica a XXV-a după Rusalii

2 Decembrie 2009

PREDICĂ LA DUMINICA A DOUĂZECI ŞI CINCEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

de Veniamin Ilie

„Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă, şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea” (Luca. 10; 25-37).

 

Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, când mă voi întoarce, eu îţi voi da.

 

Fraţi creştini,

 

Minunată este Sfânta Evanghelie, fiind cuprinsă de o bogăţie nemăsurată şi inestimabilă, prin pildele şi învăţăturile pe care le-a dăt Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul şi Omul în ultimii trei ani ai misiunii Sale pe acest pământ vremelnic. Nu numai predicile Sale îmbogăţesc cuprinsul duhovnicesc al Sfintei Evanghelii, ci mai ales însăşi viaţa Sa, petrecerea Sa în Trup, între oamenii pe care Dumnezeu i-a zidit după chipul şi după asemănarea Sa. Cât de nerecunoscător este omul? L-a avut în lume pe însuşi Dumnezeu adevărat, şi l-a răstignit. L-a avut în casa sa pe Cel ce a zidit toate cu cuvântul, şi nu a binevoit să-l urmeze cu credinţă şi dragoste, ca Acesta să-i dăruiască Împărăţia Cerurilor. Ba mai mult, nu s-a mulţumit să adune folos sufletului său din învăţătura Mântuitorului, ci cu mare obrăznicie omul s-a arătat asemenea satanei care, apropiindu-se de Iisus, nu căuta să se mântuiască prin ascultarea de Acesta, ci spre a-l ispiti el. Aşa s-a arătat evreul, din Evanghelia de astăzi, care ni se relatează că era un învăţător de lege, adică un om ce cunoştea Legea lui Moise şi o tâlcuia oamenilor pe înţelesul lor. Acesta, apropiindu-se de Iisus cu făţărnicie şi căuta să-l găsească cu ceva greşit în cuvânt, ca mai apoi să măeargă înaintea căpeteniilor şi să-l acuze că propovăduieşte o altă Lege, căci evreii considerau că nu mai este o altă lege a lui Dumnezeu, ci numai Legea dată de Domnul, proorocului Moise, în muntele Sinaiului. Învăţătorii de lege erau consideraţi ca fiind cei ce cunoşteau nu numai Legea în literă, ci şi în duh, iar poporul evreu avea încredere în aceştia.

După ce Mântuitorul a propovăduit o mare parte din Sfânta Evanghelie, din vestea cea bună a apropierii Împărăţiei Lui Dumnezeu, a laes 70 de Apostoli şi i-a trimis prin toate cetăţile şi prin toate satele să vestească venirea Sa în acele locuri. Mântuitorul i-a învăţat cum trebuie să fie când merg prin cetăţi şi prin sate, cum se cuvine lor să fie înaintea oamenilor şi ce nu li se cuvine să facă de faţă cu dânşii. De aceea, Mântuitorul spune: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Ev. Matei, V, 16). Tot aşa le-a rostit şi când i-a trimis pe cei 70, povăţuindu-i să fie oameni luminaţi şi curaţi îanaintea Lui Dumnezeu şi a oamenilor, fără să fie agonisitori de bani, de avuţii sau de alte lucruri lumeşti, nici măcar să pară că ei sunt din lume, ci ca nişte adevăraţi fii ai moştenirii Împărăţiei Lui Dumnezeu. Tot mântuitorul le-a spus Ucenicilor Săi acestea: „Dacă vă uraşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă uraşte.” (Ev. Ioan. XV, 18-19). Cu adevărat, înainte de a ne urâ pe noi lumea, pe El l-a urât; însă, ce este mai greu decât necinstea şi batjocura prin vorbe deşarte pe care o primim noi din partea oamenilor, sau chinurile cu care a fost batjocorit Mântuitorul, iar apoi l-au răstignit cu cruzime. Noi nu am adus nici un bine lumii acestea, nu am făcut minunile pe care le-a săvârşit Mântuitorul, nu am înviat morţi şi nu am însănătoşit trupeşte şi sufleteşte pe oameni cum i-a însănătoşit El, Dumnezeu şi Omul; cu toate acestea, nerecunoscătorii evrei l-au răstignit. Deci, cu mult mai are este necinstea pe care i-au dat-o Lui, căci lui se cădea să-i mulţumească pentru cât bine le făcuse, dar… ei l-au osândit cu nerecunoştinţă. Ce să cerem noi care nu am săvârşit lucrarea cea bineplăcută lumii? Ce cinste să aşteptăm noi de la oamenii din lumea deşartă care nu le facem faptele lor cele urâte înaintea Lui Dumnezeu? Evident, dispreţ; pentru că atunci când lumea vede pe cineva care nu se aseamănă în cuvânt şi în obicei cu restul lumii, spune că este învechit, credul, nebun chiar. Aşa este lumea. De aceea Mântuitorul spune să nu ne deznădăjduim, căci mai înainte de a ne urâ pe noi lumea, pe El l-a urât mai mult, după cum iarăşi spune: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea” (Ev. Ioan. XVI, 33).

(more…)