Duminica a XXV-a după Rusalii

by

PREDICĂ LA DUMINICA A DOUĂZECI ŞI CINCEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

de Veniamin Ilie

„Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă, şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea” (Luca. 10; 25-37).

 

Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, când mă voi întoarce, eu îţi voi da.

 

Fraţi creştini,

 

Minunată este Sfânta Evanghelie, fiind cuprinsă de o bogăţie nemăsurată şi inestimabilă, prin pildele şi învăţăturile pe care le-a dăt Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul şi Omul în ultimii trei ani ai misiunii Sale pe acest pământ vremelnic. Nu numai predicile Sale îmbogăţesc cuprinsul duhovnicesc al Sfintei Evanghelii, ci mai ales însăşi viaţa Sa, petrecerea Sa în Trup, între oamenii pe care Dumnezeu i-a zidit după chipul şi după asemănarea Sa. Cât de nerecunoscător este omul? L-a avut în lume pe însuşi Dumnezeu adevărat, şi l-a răstignit. L-a avut în casa sa pe Cel ce a zidit toate cu cuvântul, şi nu a binevoit să-l urmeze cu credinţă şi dragoste, ca Acesta să-i dăruiască Împărăţia Cerurilor. Ba mai mult, nu s-a mulţumit să adune folos sufletului său din învăţătura Mântuitorului, ci cu mare obrăznicie omul s-a arătat asemenea satanei care, apropiindu-se de Iisus, nu căuta să se mântuiască prin ascultarea de Acesta, ci spre a-l ispiti el. Aşa s-a arătat evreul, din Evanghelia de astăzi, care ni se relatează că era un învăţător de lege, adică un om ce cunoştea Legea lui Moise şi o tâlcuia oamenilor pe înţelesul lor. Acesta, apropiindu-se de Iisus cu făţărnicie şi căuta să-l găsească cu ceva greşit în cuvânt, ca mai apoi să măeargă înaintea căpeteniilor şi să-l acuze că propovăduieşte o altă Lege, căci evreii considerau că nu mai este o altă lege a lui Dumnezeu, ci numai Legea dată de Domnul, proorocului Moise, în muntele Sinaiului. Învăţătorii de lege erau consideraţi ca fiind cei ce cunoşteau nu numai Legea în literă, ci şi în duh, iar poporul evreu avea încredere în aceştia.

După ce Mântuitorul a propovăduit o mare parte din Sfânta Evanghelie, din vestea cea bună a apropierii Împărăţiei Lui Dumnezeu, a laes 70 de Apostoli şi i-a trimis prin toate cetăţile şi prin toate satele să vestească venirea Sa în acele locuri. Mântuitorul i-a învăţat cum trebuie să fie când merg prin cetăţi şi prin sate, cum se cuvine lor să fie înaintea oamenilor şi ce nu li se cuvine să facă de faţă cu dânşii. De aceea, Mântuitorul spune: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Ev. Matei, V, 16). Tot aşa le-a rostit şi când i-a trimis pe cei 70, povăţuindu-i să fie oameni luminaţi şi curaţi îanaintea Lui Dumnezeu şi a oamenilor, fără să fie agonisitori de bani, de avuţii sau de alte lucruri lumeşti, nici măcar să pară că ei sunt din lume, ci ca nişte adevăraţi fii ai moştenirii Împărăţiei Lui Dumnezeu. Tot mântuitorul le-a spus Ucenicilor Săi acestea: „Dacă vă uraşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă uraşte.” (Ev. Ioan. XV, 18-19). Cu adevărat, înainte de a ne urâ pe noi lumea, pe El l-a urât; însă, ce este mai greu decât necinstea şi batjocura prin vorbe deşarte pe care o primim noi din partea oamenilor, sau chinurile cu care a fost batjocorit Mântuitorul, iar apoi l-au răstignit cu cruzime. Noi nu am adus nici un bine lumii acestea, nu am făcut minunile pe care le-a săvârşit Mântuitorul, nu am înviat morţi şi nu am însănătoşit trupeşte şi sufleteşte pe oameni cum i-a însănătoşit El, Dumnezeu şi Omul; cu toate acestea, nerecunoscătorii evrei l-au răstignit. Deci, cu mult mai are este necinstea pe care i-au dat-o Lui, căci lui se cădea să-i mulţumească pentru cât bine le făcuse, dar… ei l-au osândit cu nerecunoştinţă. Ce să cerem noi care nu am săvârşit lucrarea cea bineplăcută lumii? Ce cinste să aşteptăm noi de la oamenii din lumea deşartă care nu le facem faptele lor cele urâte înaintea Lui Dumnezeu? Evident, dispreţ; pentru că atunci când lumea vede pe cineva care nu se aseamănă în cuvânt şi în obicei cu restul lumii, spune că este învechit, credul, nebun chiar. Aşa este lumea. De aceea Mântuitorul spune să nu ne deznădăjduim, căci mai înainte de a ne urâ pe noi lumea, pe El l-a urât mai mult, după cum iarăşi spune: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea” (Ev. Ioan. XVI, 33).

Cânt Mântuitorul i-a trimis pe cei 70 de Ucenici prin cetăţi, le-a poruncit: „Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini; rugaţi deci pe Domnul secerişului, ca să scoată lucrători la secerişul Său. Mergeşi; iată, Eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor” (Ev. Luca. X, 2-3). Diferenţa dintre vremuri este incomparabilă. La vremea aceea, când Mântuitorul i-a trimis pe Ucenicii Săi să vestească venirea Sa în cetăţile unde avea să meargă şi să înveţe pe oameni, nu erau aşa ulţi lupi vicleni ca în zilele noastre. La vremea aceea erau samarinenii socotiţi ca eretici şi necinstiţi, saduchei şi alte câteva grupări; însă, în zilele noastre sunt cu mult mai mulţi eretici şi schismatici, încât bietul om de rând nu mai poate alege între bine şi rău, între adevăr şi minciună, între Biserica Lui Hristos şi calea spre focul iadului. Să ne gândim puţin: cu cât mai mult trebie să se ostenească cei ce propovăduiesc în veacul acesta, spre deosebire de Ucenicii pe care i-a trimis Domnul numai să anunţe lumea din împrejurimi că va sosi El acolo? Foarte mare diferenţă de timp şi de situaţie. Şi cu toate acestea, pe acei puţini ereitici Mântuitorul îi numeşte lupi când spune că „nişte miei în mijlocul lupilor”. În zilele noastre până şi cei ce au datoria să păzească Biserica Ortodoxă şi să o apere de dezbinare şi erezie, şi să povăţuiască pe credincioşi cu Învăţătura cea mântuitoare, ei se îngrijesc de alte lucruri lumeşti şi urâte înaintea Lui Dumnezeu. De aceea a scăzut foarte mult credinţa popoarelor care nu de mult erau deplin ortodoxe, iar acum sunt total dezaxate, numai cu numele ortodoxe fiind, dar cu adevărat departe de Ortodoxie. Fără îndoială se adevereşte cuvântul Apostolului Pavel care zice: „Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici dupa ei” (Faptele Apostolilor. XX, 30). Un exemplu de adeverire al acestei proorociri este eresul ecumenist. Acum chiar şi episcopi ortodocşi doar cu numele au părăsit Ortodoxia în fapte, predicând şi învăţând pe credincioşi că toate religiile au un Dumnezeu şi toate au adevărul mântuirii în ele, ceea ce este total tulburătoare această erezie. Ba mai mult: unii dintre pseudo-episcopii care se auto-denumesc ortodocşi au început să slujească cu catolicii şi greco-catolicii, să se împărtăşească cu ei, cum au făcut până la această vreme episcopi din Grecia şi mitropolitul banatului, Nicolaie Corneanu care s-a împărtăşit cu greco-catolicii, afirmând mai apoi că nu-i pare rău de fapta făcută. Cum poate fi numit acesta ierarh purtător de Hristos şi de Duh Sfânt, atâta vreme cât trece peste toate Sfintele Aşezăminte? Toţi Sfinţii Părinţi de după marea schismă din anul 1054 şi până în zilele noastre au anatematisit pe catolicii care s-au lepădat de Credinţa cea adevărată şi s-au abătut către o mulţime de erezii. Deci, dacă ei nu au arătat nici pic de îndreptare, batjocorind chiar şi botezul şi tainele, erezia ecumenistă îi consideră „biserica soră”. Nu există Biserică Mamă, Biserică Soră! Există „Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică” după cum au mărturisit Sfinţii Părinţi. Ei nu au spus „întru două sau trei biserici” ci întru una singură, întru Biserica Ortodoxă se mărturiseşte adevărata Credinţă în adevăratul Dumnezeu prin Botezul adevărat! Ei nu sunt nici măcar consideraţi ca creştini înaintea Lui Dumnezeu, pentru că nu au botezul cum se cuvine să se săvârşească. De aceea ei nu au nici taine, nici har, nici preoţie, nici altar, ci erezii peste erezii, ca şi protestanţii luterani, calvini, penticostali şi toţi ceilalţi eretici apăruţi de curând, şi pe care lumea nu i-a cunoscut în istorie, ci au apărut, împlinindu-se cuvântul Mântuitorului care zice: „Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi” (Ev. Matei. XIV, 11). Ei au venit ca nişte lupi vicleni între oi şi pretind că sunt creştini, deşi ei călătoresc pe calea pierzării, fără să fie mântuiţi de Dumnezeu, căci nu au băut din apa cea vie, adică nu s-au adăpat cu învăţătura Mântuitorului şi nu s-au hrănit duhovniceşte din tâlcuirile Sfintei Evanghelii cum au lăsat-o Sfinţii Părinţi, ci cu de la ei putere, fără să aibă smerenie, s-au apucat a tâlcui Evanghelia după a lor neputinţă şi nebunie, şi aşa au început a o învăţa popoarelor. Ei sunt cei care răstălmăcesc Scriptura pentru a ajunge să-şi dea dreptate singuri. Nu acceptă adevărul că Biserica Ortodoxă este singura cale spre Mântuire. Nu au cum să accepte acest lucru, întrucât ei sunt veniţi în lume ca nişte purtători de cuvânt ai diavolului care mereu a amăgit pe oamenii nestatornici în Drepata Credinţă, şi prin ei a amăgit pe mulţi alţii. De aceştia trebuie să se ferească dreptslăvitorii creştini şi să nu stea la masă cu ei, să nu-i primească în casele lor şi să nu ia daruri de la ei, pentru că prin orice gest ei încearcă să impresioneze pe cei mai slabi de înger şi să-i ademenească în credinţele lor greşite. Iată că din nefericire, unii dintre episcopi şi preoţi, care s-au lăsat duşi în erezie de către ecumenismul modern, în loc să fie lumini ale lumii, să păzească turma de primejdiile morţii sufleteşti, ei susţin că şi aceştia au adevăr în gurile lor. Ce putem spune mai mult decât să acceptăm că vremea pustiirea Locaşului Lui Dumnezeu s-a apropiat, iar sfârşitul bate la uşă, după cum spune Mântuitorul: Deci, când veţi vedea urâciunea pustiirii ce s-a zis prin Daniel proorocul, stând în locul cel sfânt… cine citeşte să înteleagă! (Matei: XXIII, 15), căci atunci va veni Sfârşitul. Iată, acum, ca niciodată în istorie, Biserica Ortodoxă a fost adusă în secetă mare, pentru că ierarhii şi păstorii nu se mai îngrijesc de oile cele cuvântătoare ale Lui Dumnezeu, ci se îngrijesc de ale lucruri lumeşti, iar ereticii sunt încurajaţi să-şi ducă mai departe lupta lor împotriva Dreptei Credinţe şi împotriva adevărului Lui Dumnezeu.

Când Mântuitorul i-a trimis doi câte doi pe Ucenici Săi să vestească prin cetăţi venirea Sa, le-a poruncit astfel: „Nu purtaţi pungă, nici traistă, nici încălţăminte; şi pe nimeni să nu salutaţi pe cale” (Ev. Luca. X, 4). Le-a poruncit să nu poarte pungă li traistă, pentru a nu adăta înaintea oamenilor că ei umblă după adunarea celor lumeşti, ci spre propovăduirea mântuirii, iniţiindu-i astfel în misiunea ce aveau să o înfăptuiască după Înierea Sa din Morţi. Şi iarăşi le-a zis Mântuitorul: „în orice cetate veţi intra şi vă vor primi, mâncaţi cele ce vă vor pune înainte. Şi vindecaţi pe bolnavii din ea şi ziceţi-le: S-a apropiat de voi împărăţia lui Dumnezeu” (Ev. Luca. X, 8-9). Mai presus de boala trupească, omul are trebuinţă de vindecarea bolii morale, de vindecarea de patimi şi necredinţă; de aceea Mântuitorul i-a trimis să propovăduiască şi să-i înveţe Evanghelia pe cei ce sunt bolnavi de patimi, pe cei ce sutn stăpâniţi de duhuri lumeşti şi să le vestească faptul că prin lepădarea lor de boala morală s-au apropiat de Hristos, de Mântuitorul sufletelor noastre, care le va dărui loc veşnic în Împărăţia Cerurilor, în Raiul desfătărilor dumnezeieşti. Şi iarăşi le-a spus Ucenicilor astfel: „în orice cetate veţi intra şi nu vă vor primi, ieşind în pieţele ei, ziceţi: şi praful care s-a lipit de picioarele noastre din cetatea noastră vi-l scuturăm vouă. Dar aceasta să ştiţi, că s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Zic vouă: Că mai uşor va fi Sodomei în ziua aceea, decât cetăţii aceleia” (Ev. Luca. X, 10-12). Acestea le-a spus Mântuitorul închipuind învăţătura de a nu păstra nimic din cele ce sunt ale ereticilor şi a celor ce nu-l primesc pe Dumnezeu în casele lor, ca nu cumva să se îndepărteze şi ei de Dumnezeu, că multă este meşteşugirea diavolească de a depărta pe om de la Dumnezeu; însă, dacă aceşti eretici vor avea ocazia să-l cunoască pe Dumnezeu, să-l primească în inimile, în sufletele şi în casele lor, iar ei se vor îndărătnici şi nu vor primi, din mândrie, mai mult decât Sodoma vor fi osândiţi; pentru că sodomitenii de ar fi ştiut cât chin îi aşteaptă şi după ce au fost arşi de vii de către mânia Lui Dumnezeu, cu siguranţă s-ar fi pocăit când a mers către ei Sfânta Treime (Facere. XVIII, 20-21 şi cap. XIX). Deci, aceia nu au cunoscut pe Hristos; nu l-au văzut, nu li s-a vorbit despre El; căci dacă ar fi cunoscut pe Domnul şi ar fi aflat despre câte minuni a săvârşit El şi cu câtă dragoste s-a răstignit pentru păcatele oamenilor, s-ar fi pocăit şi ei şi lepădându-se de păcatele lor, s-ar fi mântuit. Însă, mai mare le va fi osânda celor ce l-au avut înaintea lor pe Mântuitorul Iisus Hristos, dar nu l-au primit în inimile lor, ci l-au dat afară cu păcatul; mare va fi osânda şi a celor care, vestindu-li-se cuvântul Lui Dumnezeu, au râs şi s-au amuzat, nevoind să creadă în Dumnezeu şi să-l urmeze prin credinţa şi faptele lor; căci cum spune Sfânta Scriptură, crediţa fără fapte este moartă şi nu lucrează spre mântuirea nimănui dintre cei ce numai cred, dar nu au şi fapt. Şi după ce le-a zis cele scrise, Mântuitorul a continuat să le vorbească asfel celor 70 de Ucenici ai Săi: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine. Şi s-au întors cei şaptezeci (şi doi) cu bucurie, zicând: Doamne, şi demonii ni se supun în numele Tău” (Ev. Luca. X, 16-17). În mai multe locuri din Sfânta Evanghelie Iisus Hristos a rostit aceste cuvinte. De pildă, iată cum le-a rostit încă de la începutul propovăduirii Sale, după cum ne relatează Evanghelia după Matei: „Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Cine primeşte prooroc în nume de proroc, plată de proroc va lua, şi cine primeşte pe un drept în nume de drept răsplata dreptului va lua” (Ev. Matei, X, 40- 41). Aceasta pentru că oricine primeşte un trimis al Lui Hristos, fie că va fi în secolul acesta, sau în alte secole, plată va avea de la Hristos, care l-a trimis pe acela să vestească drept şi curat adevărul Evangheliei. Mare bucurie au avut şi cei 70 de Ucenici când s-au întors iarăşi la Mântuitorul, zicându-i că nu numai oamenii i-au primit, ci chiar demonii s-au înspăimântat de ei şi de puterea dată lor şi li se supuneau cu sapaimă. Deci, iată câtă putere le-a dat Dumnezeu trimişilor săi, încât nici demonii nu îndrăznesc să le stea în cale, ci se înspăimântă şi se depărtează. De aceea Mântuitorul le-a rostit lor, zicând astfel: „Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrajmaşului, şi nimic nu vă va vătăma. Dar nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Ev. Luca. X, 19-20). Defapt, acesta şi este scopul bucuriei: moştenirea părţii cu cei de-a dreapta Tatălui, în Împărăţia Lui Dumnezeu. Cum spune mântuitorul, vrednic este lucrătorul de plata sa. De aceea i-a povăţuit pe ucenici să nu se bucure că fac minuni sau că au putere mare, ca nu cumva să cadă în viclenia vrăjmaşilor diavoli şi să se mândrească, ci să se bucure că împlinesc porunca dată lor de la Domnul: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura” (Ev. Marcu. XVI, 15).

După întoarcerea celor şaptezeci de Ucenici, Mântuitorul stătea cu dânşii şi le vorbea lor. Atunci s-a apropiat de dânsul un israelit, învăţător de lege, şi ispitindu-l, l-a întrebat: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti?” (Ev. Luca. X, 25-26). Învăţătorul de Lege considera în mintea sa că îl va întoarce în cuvânt pe Hristos şi îl va arăta biruit înaintea oamenilor. Cu acest vicleşug s-a apropiat acest învăţător de Lege din invidia că oamenii mergeau să-l asculte pe Hristos şi să-l urmeze, ami cu seamă că cei şaptezeci de Ucenici răspândise cuvântul despre Iisus Hristos în toate cetăţile din împrejurimi. Deci, acest învăţător al Legii lui Moise credea că va reuşi cu viclenie să-l ruşineze pe Hristos şi mai ales să-l găsească cu ceva şi să-l critice înaintea căpeteniilor, pentru a-l omorâ. Acest evreu viclean se aştepta ca Mântuitorul să spună că învăţătura pe care o propovăduia El era calea spre mântuire; şi cu toate că aşa şi este, deşi evreii nu credeau acest lucru, Hristos l-a lăsat pe acest învăţător de lege să vadă unde ajunge. De aceea nu l-a îndepărtat izgonindu-l, ci l-a întrebat: „Ce este scris în lege? Cum citeşti?” Iar acesta, plin de mândrie şi tot atât vicleşug,văzând că Hristos nu i-a răspuns cu cuvintele cu care el se aştepta, îi răspunde la întrebare Mântuitorului şi-i spune: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Ev. Luca. X, 27). Acest învăţător de Lege, care avea datoria să-i înveţe pe evrei Legea şi înţelesul legii, începea să dovedească lipsa de pricepere şi să se cufunde în întunericul necunoştinţei. Dar, Mântuitorul, cu multă înţelepciune, îl spune: „drept ai grăit. Fă aceasta şi vei fi viu!” Însă el, văzând că nu a găsit nici un cuvânt cu care să-l considere vrăjmaş al Legii pe Hristos, continuă ispitirea sa şi-L întreabă cu mândrie, ca şi când el ar fi ştiut răspunsul, iar Hristos nu: „Şi cine este aproapele meu?” Mulţi sunt cei ce nici după ce li se dovedeşte faptul că au greşelit, în orice situaţie ar fi, din mândrie drăcească încep să caute îndreptăţire prin tot felul de metode. Aşa a încercat şi acest învăţător de Lege adresându-i cu aroganţă această întrebare Mântuitorului. Este evident că el cunoştea cine este considerat aproapele omului de către Legea Lui Moise. Şi atunci? De ce l-a mai întrebat pe Mântuitorul? Vădită este ispitirea şi viclenia acestui învăţător de Lege că dorea să afle ceva cu care să-l pârască pe Hristos la căpetenii şi să-l judece ca pe un călcător de Lege. El dorea să primească un alt răspuns; însă, şi de data aceasta Mântuitorul îl biruieşte pe acest nelegiuit şi nepriceput, răspunzându-i: „Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort.

Evreii considerau că numai unul din neamul evreiesc poate fi aproapele cuiva, drept urmare, numai evreii aveau acest drept de a fi numiţi „aproapele” în legea Lui Moise. Cei de alte neamuri erau consideraţi vrăjmaşi evreilor, dar şi Lui Dumnezeu, după concepţiile lor. Însă, pentru a arăta Mântuitorul cu ce dragoste a venit El, din înăţlimea Împărăţiei Lui Dumnezeu să-i cheme la sine pe toţi păcătoşii pământului, indiferent de neamul sau patria din care se trage seminţia sa. După cum spune şi în Sfânta Evanghelie, Mântuitorul nu a venit către cei ce sunt sănătoşi, ci către cei ce au nevoie de ajutor, de vindecare, de izbăvire. Prin cuvântul „Nu au trebuinţă de doctor cei sănătoşi, ci cei bolnavi” (Ev. Luca. V, 31), Mântuitorul nu se referă la nolile fizice, cu toate că El a vindecat foarte mulţi bolnavi fizic. Aici se referă la boala sufletească, la boala morală, care nu este altceva decât robirea patimilor. Orice om, căzut între patimi, precum cel căzut între tâlhari, ajunge să fie neputincios din toate punctele de vedere, pentru că patima şi excesul slăbesc nu numai sufletul, ci şi trupul. De aceea Mântuitorul a venit către toate neamurile, să le înveţe cuvântul Evangheliei prin gurile Apostolilor, pe care i-a trimis în toată lumea, după cum însuşi le-a poruncit: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura” (Ev. Marcu. XVI, 15). Mântuitorul nu a venit numai către poporul Evreu, ci către toate neamurile pământului, căci pe toţi i-a zidit Dumnezeu şi pe toţi i-a lăsat liberi, chiar dacă mulţi, ca şi în zilele noastre, s-au depărtat foarte mult de Creatorul lor, de Cel ce le-a dăruit viaţă.

Omul care cobora din Ierusalim spre Erihon, este o pildă pe care a rostit-o Domnul către învăţătorul de lege care îl ispitea pe Dânsul. Acest om care cobora din Ierusalim, reprezintă pe fiecare om, indiferent de neamul din care face parte, care a coborât prin păcate şi fărădelegi din Ierusalimul cel de sus, adică din Împărăţia Lui Dumnezeu, din locul fericirilor veşnice, în Ierihonul cel de jos, adică în pământul chinurilor şi al necazurilor, unde a fost omul izgonit din Rai pentru a-şi vedea greşeala pe care a săvârşit-o şi pentru a se pocăi; însă, din împietrirea inimii sale, omul s-a depărtat tot mai mult de Dumnezeu şi s-a adâncit pe sine în chinuri fizice, cât şi nemateriale, după ieşirea sa din trup. Asemenea şi ceilalţi oameni care l-au urmat pe Adam în căderea şi-n depărtarea faţă de Dumnezeu. Tâlharii între care a căzut omul nu sunt decât diavolii care, după ce l-au înlănţuit cu patimile şi i-au luat totul, adică sănătatea, vârsta, puterea şi libertatea, l-au lăsat aproape mort, pentru că nu aveau putere şi asupra sufletului, ci doar asupra trupului, ispitindu-l şi apoi robindu-l în patimi şi păcate. După ce omul trecuse prin toate acestea şi zăcea aproape mort, iată ce s-a întâmplat: „Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături”. Mulţi dintre creştinii care citesc doar cu ochii Sfânta Evanghelie, nu şi cu adâncul cugetului, spun că aici Mântuitorul scoate în evidenţă nedreptatea preoţilor şi răutatea lor; ei bine, nu se referă la nici un preot. Nu trecuse nici un preot pe acolo, ci prin acest cuvânt Domnul face referire la Legea lui Moise care a întemeiat preoţia vechitestamentară, nicidecum să facă referire la preoţi. Levitul îi reprezintă pe Proorocii care au fost trimişi de Dumnezeu în lume. Pilda nu ne arată că preoţii sau proorocii nu s-au apropiat de om din răutate, ci ne spune că nici Legea Lui Moise, nici Proorocirile nu l-au ajutat pe om, pentru încăpăţânarea şi împietrirea inimii sale. Omul era prea mult legat de patimile trupului, şi de aceea nu a cunoscut că şi Legea şi Proorocii vorbesc despre Hristos, care avea să se nască din Fecioară, deşi El era mai înainte de veci, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, smerindu-se pe sine pentru a-l răscumpăra pe om din mâinile satanei care îl robise şi-l făcuse sclavul patimilor şi al morţii.

Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă, şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el”. Samarineanul care mergea pe cale este chiar Mântuitorul Iisus Hristos care, venind din Ierusalimul cel Ceresc, din Împărăţia Lui Dumnezeu, de unde căzuse omul, şi coborând spre Ierihonul cel de jos, adică întrupându-se din Feciara Maria şi vieţuind în lume, i-a învăţat pe oameni cum trebuie să urmeze calea pe care el avea să le-o redeschidă, adică spre Împărăţia Lui Dumnezeu, spre Ierusalimul Ceresc cel plin de fericire veşnică. Deci, văzând Hristos căderea omului şi suferinţa în care zăcea datorită rănilor pe care i le făcuse diavolii prin patimi şi păcate, se apropie El de om, cu multă milostivire, pentru că omul nu era capabil să se apropie el de Domnezeu, şi de aceea Dumnezeu s-a apropiat de el să-l ajute şi să-l izbăvească. În Sfânta Evanghelie, Mântuitorul le spune Sfinţilor Apostoli: „Oricâte veţi lega pe pămând, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate pe pământ” (Ev. Matei XVIII, 18). Legăturile asupra rănilor omului pe care le-a făcut Samarineanul ereprezintă harul cu care Mântuitorul a legat rănile, l-a lipsit de putere pe Diavol şi i-a dăruit putere omului, putere a harului Sfântului Duh pe care le-a dăruit-o mai apoi Sfinţilor Apostoli, cărora le-a şi poruncit: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i în dar aţi luat, în dar să daţi” (Ev. Matei X, 8). Aici se referă nu numai la partea fizică, materială, ci mai mult face referire la partea duhovnicească, aducându-le la cunoştinţă puterea lucrătoare a harului Sfântului Duh, sălăşluit în oameni prin succesiune de la Hristos şi de la Apostoli. Vindecarea neputinţei este puterea harului de a vindeca neputinţele firii omeneşti prin credinţă, învăţându-i pe oameni care este calea mântuirii şi scopul vieţii noastre în trup; învirea morţilor despre care vorbeşte Mântuitorul Hristos este ajutorul dat prin har, de către preoţii şi arhiereii dreptslăvitori care poartă harul prin succesiune Apostolică, dând prin cuvânt şi prin exemplu de viaţă personală curată, puterea de a se gândi că toţi trebuie să ajungem la cunoştinţa adevărului şi prin faptele noastre să moştenim împărăţia Lui Dumnezeu, care defapt este adevăratul scop al vieţii acesteia vremelnice, pe care ca pe o cale o parcurgem prin trupul acesta muritor. De aceea Mântouitorul, zice: „să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri (Ev. Matei V, 16). „Curăţiţi pe cei leproşi”, adică le porunceşte să cureţe păcatele oamenilor prin harul ce El le-a dat lor, ceea ce noi numim Taina Sfintei Spovedaii; după aceea, le-a poruncit să scoată demonii, adică să izbăvească pe cei demonizaţi, pe lunatici şi pe cei în care diavolii şi-au făcut culcuş, aşa cum Mântuitorul a vindecat pe demonizaţi, iar la sfârşit le porunceşte: „în dar aţi luat, în dar să daţi”, căci harul pe care Sfinţii Apostoli l-au luat de la Sfântul Duh, spre lucrarea celor mântuitoare, l-au luat în dar, iar nu cumpărat, nu prin jertfe materiale, ci prin voia Lui Dumnezeu care a binevoit aşa. Despre aceasta vorbeşte şi Sfântul Ghenadie Patriarhul Constantinopolului, în Canonul său dat către toţi Mitropoliţii Bisericii Dreptslăvitoare, prin care canoniseşte foarte aspru pe cei ce îndrăznesc să hirotonească pentru bani, căci harul s-a dat în dar şi în dar se dă, căci ceea ce se plăteşte sau se mituieşte, nu este har de la Sfântul Duh, ci înşelăciune diavolească purtată de mireni îmbrăcaţi în veşminte fără nici un har, căci hirotonia prin bani nu aduce har. Însă, harul care s-a dat curat, fără mituire şi fără alte nelegiuri, este cu adevărat harul Sfântului Duh despre care Mântuitorul a vărbit în pilda Evangheliei ce s-a citit astăzi.

Deci, după ce Mântuitorul a legat rănile omuli jefuit de tâlhari, a turnat pe ste ele untdelemn şi vin, adică peste har, a adăugat blândeţea învăţăturii Sale, după cum însuşi porunceşte: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Ev. Matei XI, 29). Săvârşind toate acestea, Samarineanul milostiv, adică Mântuitorul Hristos, continuă pilda Sa către învăţătorul de lege, astfel: „Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da”. A doua zi, adică după Învierea Sa din Morţi şi după Înălţarea Sa la ceruri, căci Mântuitorul a statcu Apostolii şi după Învierea Sa din Morţi şi le-a vorbit lor, iar după Înălţare s-a despărţit de ei şi le-a lăsat misiunea propovăduirii Evangheliei şi sporirea Bisericii prin harul ce l-au primit la Pogorârea Sfântului Duh peste dânşii, când s-a desăvârşit peste ei toată puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor, de a grăi pe înţelesul tuturor şi de a purta flacăra credinţei, luminând peste toate neamurile, nu numai este un singur popor. Casa de oaspeţi unde l-a dus samarineanul pe omul căzut între tâlhari este Biserica Lui Hristos, iar gazda este preotul. Ne întrebăm: de ce nu l-a dus la un spital, fiind el bolnav? Ei bine, boala de care suferea omul nu era una fizică să necesite şederea sa într-un spital, pentru tratament, ci avea trebuinţă de doctor sufletesc, de duhovnic. De aceea, simbolic spune Mântuitorul, l-a dus la o casă de oaspeţi, adică la Biserica Ortodoxă; căci precum într-o casă de oaspeţi nu intră numai cei din neamul stăpânilor acelei case, ci intră tot felul de oameni, din toate ţinuturile şi seminţiile pământului. Tot aşa şi la Biserica Lui Hristos, sunt chemaţi şi liberi să vină toţi cei care doresc să se mântuiască şi să urmeze calea cea dată de Mântuitorul, adică Ortodoxia. Deci, aducându-l pe om la Biserică, i-a dat gazdei, adică preotului şi arhiereului, doi dinari, ceea ce reprezintă Legea Noului Testament şi Sfânta Tradiţie, pentru că acestea s-au dat de la Mântuitorul Iisus Hristos, după venirea Sa în lume şi după ce l-a ridicat pe om din căderea păcatului strămoşesc, întrucât Legea Vechiului Testament era deja dată prin Moise, deci, nu prin Mântuitorul şi nu după Întruparea Sa, ci înainte. Aici vorbeşte şi despre talantul dat spre înmulţire (Ev. Matei, capitoul XXV). Căci dator este oricare preot sau episcop să sporească talanţii daţi spre lucrare, prin har, căci la a doua venire, Mântuitorul nu va socoti vrednic de răsplată pe cel ce a păstrat harul izolat, ci pe cel ce a lucrat cu harul spre mântuirea celorlalţi, spre milostenie şi dragoste, blândeţe şi înţelepciune.

După ce a terminat de rostit această pildă, Mântuitorul l-a întrebat pe învăţătorul de lege: „Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea”. Învăţătorul de lege conştientiza faptul că nici preotul, nici levitul nu au fost aproapele celui căzut între tâlhari, ci samarineanul. Dar, după cum evreii socoteau samarinenii un neam vrednic de necinste şi fără posibilitatea de a moşteni împărăţia Lui Dumnezeu, Mântuitorul i-a arătat evreului care-l ispitea că nici începutul legii nu este capabil să-l cunoască, nici despre sfârşitul legii să vorbească sau să tâlcuiască. Cu toate acestea, evreul ajunge la concluzia că nu ştie nimic, se ruşinează şi într-un final recunoaşte că cel ce a făcut milă cu cel căzut între tâlhari, adică Samarineanul milostiv este aproapele celui căzut între tâlhari. Atunci Mântuitorul îi spune: „Mergi de fă şi tu asemenea!”

Fraţi creştini,

Citind astăzi această frumoasă pericopă evanghelică, mă minunez cât de multă vrăjmăşie poate să se ascundă în unii oameni; dar mai ales la faptele istorice de acest gen, care au marcat omenirea de-a lungul anilor de prigoană pentru Biserica Lui Hristos. Mi-am amintit de viclenia unor firi omeneşti care vin la Biserică, merg către preot cu tot felul de întrebări, chiar dacă în inimile lor nu există nici un interes pentru a se zidi din povăţuirile primite, ci pentru a constata nereguli în vorbirea preotului. Aşa era şi învăţătorul de lege care a venit către Hristos, care nu căuta să afle ceva folositor, ci să afle ceva prin care apoi să clevetească lumii întregi, batjocorind pe Mântuitorul. Nu a fost niciodată un pericol pentru Biserică acest val de viclenie adus de către oamenii fără minte prea multă, şi care nu au cunoştinţa că Biserica este Trupul Lui Hristos. Cine se leapădă de Biserică, nu înseamnă că rupe Biserica, ci se rupe de Biserică, adică se desparte de Hristos. Hristos are un singur trup, şi pentru Una Sfântă Sobornicească şi Apostolească Biserică a lăsat lucrarea harului, după cum mărturisim noi, ortodocşii, primind dumnezeiescul Botez spre iertarea păcatelor, Sfânta Taină a Mirungerii spre pecetluirea cu darurile Sfântului Duh după curăţirea prin apă şi prin Duh; apoi, prin iertarea păcatelor, adică prin Spovedanie ne curăţim de păcatele care le-am săvârşit după Botez, pentru a fi iarăşi îmbrăcaţi în velmântul veseliei şi al curăţiei, aşa încât, curaţi sufleteşte fiind, să putem primi Sfânta Împărtăşanie, adică Trupul şi Sângele Domnului, transfigurate din pâine şi vin, chiar în Trupul şi Sângele Mântuitorului, prin formula Epiclezei de la Sfânta Liturghie, în care preotul sau arhiereul invocă Sfântul Duh care, în chip nevăzut transformă Sfintele Taine, şi care nu poate fi cuprins cu vederea şi gândirea minţilor pline de întunericul păcatelor. Unii Sfinţi Părinţi, ajungând la o înţelepciune înaltă, la o cunoştinţă deosebit de luminată în învăţătura Evangheliei şi a Sfintei Tradiţii, s-au învrednicit a primi dar de la Dumnezeu şi de a vedea Sfântul Duh pogorându-se peste Sfintele Taine şi prefăcându-le în Trupul şi Sângele Domnului. Aceste adevăruri pe care oamenii care nu le cred, nu se vor mântui, sunt adevăruri pe care nimeni dintre oamenii care au reprezentat o comoară duhovnicească pentru Biserica Ortodoxă nu le-au contestat niciodată. Numai acei oameni, lipsiţi de o cultură elementară duhovnicească, încearcă din primele clipe să descopere plinătatea dumnezeirii, ceea ce nu vor reuşi niciodată. Sunt mulţi care fac acea mare greşeală că dintru început cad în cursele diavolilor şi se mândresc încercând să descopere lucruri înalte, lucruri pe care numai Sfinţii Părinţi le-au putut grăi referitor la Sfânta Treime, la lucrarea harului în Biserica Ortodoxă prin preoţi şi arhierei. De aceea aceştia nu vor reprezenta niciodată o primejdie pentru unitatea Bisericii dacă nu se vor înduhovnici, sau dacă nu vor mai rămâne în Biserică, pentru că oamenii care sunt cu adevărat stâlpi de susţinere ai Bisericii Lui Hristos, oamenii de încredere şi care rodesc în via Domnului, sunt aceia care nu se duc după voia lor să înveţe cele ce nu le pot învăţa decât de la un părinte bătrân, iscusit, încercat şi smerit. Evident, diavolul, pentru că este potrivnicul Bisericii şi a celor ce vin să se mântuiască, voind să surpe din calea cea către veşnica fericire, către Ierihonul cel plin de chin, adică în iadul tânguirii şi suferinţelor veşnice, începe al ispiti pe om cu tot felul de gânduri şi a amăgi să înceapă de capul lui să tâlcuiască cele ce nici Apostolii nu le-au cunoscut, devreme ce acesta este doar un om care nici nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, şi are voinţa de a-l cunoaşte. De aceea, când mergem la un duhovnic, fie el preot sau arhiereu, să ne arătăm noi înşine plini de lumină, smeriţi întru toate, cuminţi ascultători şi mereu cu luare aminte, şi să cerem sfat întru toate. În cele mai multe cazuri în care nu aflăm răspuns de la preot sau de la arhiereu, să citim în învăţăturile Sfinţilor Părinţi, dar nu să începem ca sectarii să susţinem că noi avem puterea să tâlcuim Sfânta Evanghelie. De ce să ne mai ostenim noi cu acest lucru primejdios, când Sfânta Evanghelie a fost tâlcuită de nenumăraţi Sfinţi Părinţi? Defapt, unul dintre înţelesurile Evangheliei de astăzi este acesta de a merge către învăţător, nu ca şi cum noi l-am învăţa, sau ca şi cum noi am cunoaşte, dar îl întrebăm aşa ca să vedem dacă şi el ştie ceea ce noi ştim. Pentru că aşa ajungem să alunecăm în întunecata mândrie, care şi pe Adam l-a făcut să gândească la fericire şi că va fi un om împlinit, când defapt el devenea un om mort, un om plin de durere şi de povară, un om al ostenelii cumplite. De aceea nu trebuie să ne încredem în puterile noastre, căci fiind neputincioşi, de cele mai multe ori cădem în păcatele cele mici. Deci, dar, cum să nu cădem şi dacă începem să ne ocupăm de descoperirea celor înalte, atâta vreme cât noi nu ne-am deprins cu împlinirea şi săvârşirea lucrurilor celor mici?

Unul dintre pericolele care cu adevărat poate aduce suferinţă Bisericii este venirea propoăduitorilor mincinoşi. S-au ridicat o mulţime de prooroci şi vorbitori dinaceştia care vestesc cuvântul Lui Dumnezeu dar în interpretează după mintea lor. Ei sunt aceia care nu realizează că într-o carte de câteva zeci de capitole să se scrie toate faptele şi minunile pe care le-a făcut Mântuitorul, dar mai cu seamă învăţăturile pe care el le-a dat. Căci, dacă citim Sfânta Evanghelie cu atenţie, vedem că Mântuitorul mai mult a predicat decât să arate semne şi minuni. Aceasta pentru că menirea Lui era să-l înveţe pe omul cel slab şi să-l transforme într-un adevărat cunoscător al celor dumnezeieşti. Cu toate acestea, nici apostolii nu au priceput în multe locuri ceea ce le vorbea Mântuitorul. Dar, venind peste ei Sfântul Duh, i-a învăţat pe dânşii totul, le-a dat lor toată puterea harului lucrător în Biserica Lui Hristos, har care prin ei a lucrat, şi ei lucrând în el, au sporit Biserica şi au arătat-o mereu ca un soare luminos în mijlocul a multe feluri de prigoane prin care Biserica a trecut. Biserica Lui Hristos, adică Trupul cel omenesc al Bisericii, format din toţi episcopii, preoţii, călugării şi credincioşii, uniţi prin Trupul şi Sângele Domnului, a trecut prin multe feluri de prigoane. Ea este singura instituţie care are conducere dumnezeiască şi nu omenească. Spre deosebire de Biserica Ortodoxă, papistaşii (catolicii) nu au conducere divină asupra instituţiei lor, ci Papa conduce totul, chiar şi felul de a crede şi de a săvârşi faptele cele bune, tot de către Papă sunt scrise. Deci, Biserica Ortodoxă a trecut prin multe feluri de prigoane; fie prin persecuţie, fie prin sabie, fie prin trecerea în ilegalitate faţă de statul lumesc, fie că li s-au luat toate drepturile ortodocşilor, precum le-au luat catolicii tuturor ortodocşilor din Ardeal în secolele XVI – XVII, obligându-i să treacă la religia lor. Atunci mulţi au fost ucişi de vii prin ardere, prin chinuri, prin tăiere şi prin alte chinuri groaznice. Aşa şi-a câştigat teren mult papalitatea. De aceea catolcii sunt aşa de mulţi încât au împânzit lumea toată. Ei nu au portat cuvântul Lui Dumnezeu cu milă şi cu dragoste, ci l-au impus cu sabia. Ei nu numai că nu au avut nici un fel de înclinaţie în ceea ce priveşte trăirea în Hristos şi cu Hristos, ci scopul lor a fost acela de a transforma din biserica lor o mafie imensă, o instituţie de neânvins, cu care papa să domnească peste întreaga lume. De aceea el s-a auto.declarat înlocuitorul lui Hristos, şi şi-a dat singur dreptul de a păcătui şi de a nu i se socoti ca păcat, indiferent ce ar face, idee ce se numeşte „invailibilitate”. Spre deosebire de catolici, Biserica Ortodoxă a trăit şi a dăinuit veacuri întregi, suferind şi pătimind datorită sărăciei şi prigoanelor; cu toate acestea, Hristos a fost întru dânsa! El a ţinut-o mereu teafără şi nevătămată. Hristos a lucrat cu mână puternică prin Sfinţi, nu prin ostaşi! Harul a lucrat prin cuvioşi, nu prin chinuitori. De aceea Biserica Lui Hristos a rămas veacuri întregi teafără şi lipsită de vătămare. Chiar dacă a fost prigonită şi


%d blogeri au apreciat asta: