Duminica Vamesului si a Fariseului

by

PREDICĂ

LA DUMINICA A 33-A DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI  DUH

de Veniamin Ilie

– DUMINICA VAMEŞULUI ŞI A FARISEULUI –

(ASTĂZI A ÎNCEPUT PERIOADA TRIODULUI)

„Zis-a Domnul pilda aceasta: doi oameni s-au dus în templu ca să se roage: unul era fariseu şi altul vameş. Fariseul, stând drept, se ruga în sine astfel: Dumnezeule, îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi şi desfrânaţi, sau ca acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciueală din toate câte câştig. Iar vameşul, stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice spre cer, ci îşi bătea pieptul său şi zicea: Dumnezeule, milostiv fi mie păcătosului. Vă spun vouă că acesta s-a pogorât mai îndreptat la casa sa, decât acela; pentru că oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel care se smereşte pe sine se va înălţa”. (LUCA, XVII, 10-14).

Fraţi Creştini,

Cu paşi mari ne apropiem de Sfânta Patruzecime, adică de Sfântul şi Marele post cel de patru zeci de zile, dinaintea Sfintei Învieri a Domnului. Această perioadă, începând cu Duminica aceasta a vameşului şi a fariseului, se va numi „Perioada Triodului”. Această perioadă premergătoare prăznuirii Sfintelor Paşti, este o perioadă în care trupul şi sufletul are trebuinţă de multă înflorire duhovnicească, de o pregătire cât mai curată pentru a primi fiecare cu bucurie Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Postul Sfintelor Paşti începe imediat după Duminica izgonirii lui Adam din Rai, când se vor opri şi bucatele cele de lapte şi brânză. Dar, până atunci mai sunt încă trei săptămâni în care Sfinţii Părinţi ne dau slobozire spre toată hrana cea trupească, cu excepţia zilelor de Miercuri şi vineri, zile care vor fi notate cu „Harţi” în săptămâna premergătoare începerii Sfântului şi Marelui Post, adică se va dezlega la hrana alcătuită din lapte şi brânză.

Nu întâmplător Sfinţii Părinţi au rânduit ca în această Duminică cu care se începe perioada Triodului, să se citească o foarte frumoasă şi folositoare pericopă Evanghelică, în care Mântuitorul grăieşte cuvinte folositoare duhovniceşte tuturor creştinilor care de la Sfântul Botez au primit pecetea Duhului Sfânt. În această Evanghelie, Domnul nostru Iisus Hristos îi mustră cu încelepciune pe cei ce se numesc pe sine drepţi şi nu se smeresc, pe cei ce se înalţă înaintea oamenilor pentru laudele acestora, lăsând deoparte lauda Lui Dumnezeu care o dă tutuor celor ce pe sine se smeresc în această lume deşartă, amăgitoare şi trecătoare.

Ne întrebăm uneori: de ce Mântuitorul a vorbit în pilde, şi nu a grăit oamenilor pe faţă totul? Ei bine, când cineva îţi vorbeşte deschis, auzi şi înţelegi; dar când îţi grăieşte în pildă, auzul ţi se preface ca şi când ai fi de faţă, ca şi când ai vedea, ai auzi şi ai simţi cu simţirile tale ceea ce se săvârşeşte. De aceea şi Mântuitorul a glăsuit oamenilor în pilde, pentru ca aceştia să înţeleagă mult mai bine ceea ce le zicea.

În pilda ce s-a citit în Sfânta Evanghelie de astăzi, ne este relatată în pildă o întâmplare deosebită. Această întâmplare este doar una imaginară, o pildă, dar care se regăseşte în foarte multe cazuri reale, şi de la care putem învăţa ceva foarte bun duhovniceşte. Ni se spune că doi oameni s-au dus la Templu, adică la Biserica Vechiului Testament ca să se roage. Unul era vameş şi celălalt era fariseu. După cum ştim, vameşii erau oameni care confiscau cu nedreptate şi răpeau bunurile oamenilor, erau plini de nedreptate şi nu aveau opririle conştiinţei la multe păcate. Aceştia erau socotiţi de popor ca fiind nişte oameni spurcaţi şi departe de Dumnezeu. Însă, fariseii fiind oameni vicleni şi cu multă ascundere a păcatelor lor, înaintea oamenilor se dădeau curaţi şi drepţi, iar în interiorul lor erau cu mult mai întinaţi decât vameşii; cu toate acestea, poporul privea cu mult mai mult la partea exterioară, şi nu la cea interioară. De aceea, rugăciunile pe care le-au rostit aceştia la Templu i-a caracterizat şi a ruşinat părerile cele greşite ale oamenilor.

Intrânt fariseul în templu, a început a se ruga şi în sine a zice: „Dumnezeule, îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi şi desfrânaţi, sau ca acest vameş”. Dar, de ce acest fariseu credea că el nu este ca ceilalţi? De unde se inspirase? Ei bine, din păcat, pentru că el cu mult mai mult se sârguia să descopere şi să judece faptele altora, decât să se judece pe sine. De aceea el privindu-l pe vameş, a şi găsit trei păcate care să le însuşească acestuia şi nu numai lui, fără să mai asculte de învăţătura care zice că judecata este numai a Lui Dumnezeu. Acesta nu aducea nici un fel de mulţumire Lui Dumnezeu, deşi zicea „îţi mulţumesc”, iar apoi începea să judece faptele altora, pe sine considerându-se om curat. De asemenea, el continuându-şi rugăciunea, zicea: „Postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciueală din toate câte câştig”. La evrei erau zile de post Joia şi Lunea, pentru că ei păstrau joia, ziua în care Moise se urcase pe munte pentru a posti şi a primi Tablele Legii, iar după patruzeci de zile, lunea, s-a pogorât cu acestea. De aceea şi acest fariseu se lăuda că posteşte cele două zile. Tot după Legea Vechiului Testament, exista „zeciuiala” adică cedarea a celei de-a zecea parte din venit, pe care o dăruia la Templu şi la săraci. În perioada Noului Testament, mai exact în perioada de după naşterea şi propovăduirea Lui Iisus Hristos, zeciuiala a fost scoasă înafara Legii Lui Dumnezeu, pentru că nimănui nu i se cade să oprească o parte din venitul cuiva, pentru că acela să nu fie mâhnit, şi mai ales de Biserică; de aceea nu se mai săvârşeşte acest lucru. S-a oprit nu pentru că era ceva rău ca oamenii să ajute Biserica Lui Dumnezeu, care are nevoie şi ea şi clericii ei de un ajutor din partea credincioşilor, însă, la vremea aceea această faptă a oamenilor devenise o satisfacţie a clericilor fără frica Lui Dumnezeu, care se foloseau de ajutoarele credincioşilor în scopurile personale. De aceea, pentru a nu mai permite acest lucru, s-a interzis zeciuiala şi s-a considerat ca fiind păcat. Acum, în zilele noastre, toate sectele şi ereziile care au apărut la iniţiativele unor oameni afacerişti, ce pe sine se considerau drepţi, s-a reintrodus zeciuiala. Astfel, la sectari şi la eretici a devenit un obicei ca pastorul să oprească fiecăruia a zecea parte din venituri. De aceea îşi permit pastorii sectari să tipărească sute de mii de cărţi pline de veninul amăgitor al învăţăturilor lor greşite, pe care le acordă gratuit oamenilor naivi, în speranţa de a mări personalul sectei, bineânţeles şi naivii de la care să ia zeciuială… Dar să revenim la textul Sfintei Evanghelii.

„Iar vameşul, stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice spre cer, ci îşi bătea pieptul său şi zicea: Dumnezeule, milostiv fi mie păcătosului”. Vameşul conştientiza că este păcătos, conştientiza că în viaţa sa săvârşeşte multe păcate. De aceea se umplea de ruşine şi se pocăia zicând: „Dumnezeule, milostiv fi mie păcătosului”. Acesta nu avea timp să se mai gândească la faptele altora, el nu îndrăznea să judece pe nimeni, ci se vedea doar pe sine ca fiind cel mai mare păcătos, şi fără să se compare cu vineva, după cum făcuse fariseul când a rostit cuvintele „..sau ca acest vameş”. Vameşul acesta ne duce cu gândul la pocăinţa tâlharului de pe cruce, care deşi era plin de păcate şi fiind condamnat la moarte suporta după vrednicie pedeapsa răstignirii, a rostit cuvintele: „Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăţia Ta!” (Luca 23, 42). Iar Domnul Iisus Hristos i-a zis lui: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 43). Iată cum şi de această dată un om păcătos primeşte iertarea păcatelor sale şi moşteneşte Împărăţia Lui Dumnezeu, iar unul ce se autointitulează curat, se face potrivnic al Lui Dumnezeu. De aceea, Mântuitorul a zis: „Iar vameşul, stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice spre cer, ci îşi bătea pieptul său şi zicea: Dumnezeule, milostiv fi mie păcătosului. Vă spun vouă că acesta s-a pogorât mai îndreptat la casa sa, decât acela; pentru că oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel care se smereşte pe sine se va înălţa”. Iată cum Mântuitorul încurajează foarte mult pe cei ce se îndreaptă prin pocăinţă, pe cei ce leapădă păcatul şi se pocăiesc umilindu-se foarte mult, precum făcea şi vameşul. El era om păcătos, ştia acest lucru. De aceea era şi foarte mult criticat de oameni. Însă, oamenii judecau partea sa exterioară. Nu aveau puterea să vadă interiorul, să vadă inima omului. Şi de aceea s-au înşelat foarte mult, căci pe fariseul cel viclean care îşi ascundea faptele cele rele, îl considerau drept şi bun, iar pe cel ce cu adevărat se pocăia înaintea Lui Dumnezeu, pe acela îl judecau mai mult. Fariseul călc peste toate poruncile, prin mândrie, iar vameşul păzea toată Legea prin pocăinţa sa. Astfel s-a întâmplat şi cu tâlharul de pe cruce. El toată viaţa şi-o petrecuse în păcate. Dar, pocăindu-se şi crezând în Dumnezeu, în Iisus Hristos, rostind cuvintele pocăinţei „Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăţia Ta!” a primit iertare tuturor păcatelor şi a fost primul om care a intrat în Împărăţia Cerurilor, în Edenul cel mult dorit, după Învierea Domnului, după cum însuşi Iisus Hristos îi făgăduise când era pe Cruce.

Această mândrie a fariseului ne duce cu mintea în adâncul istoriei nescrise şi fără de ani, când Lucifer, cel mai strălucit înger, a căzut din ceruri ca un fulger, împreună cu toţi cei ce căzuse în păcatul mândriei. Pentru a înţelege ce este mândria, iată ceea ce scria Sfântul Ioan Scărarul: „Mîndria este lepădătoare de Dumnezeu, învăţătură a diavolilor, defăimare a oamenilor, maica osîndirii, strănepoata laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, ieşirea din minţi, înaintemergătoare de căderi, pricină a epilepsiei, izvor al mîniei, uşă a făţărniciei, întărire a diavolilor, străjuitoare a păcatelor, pricinuitoare a nemilostivirii, neştiinţă de îndurare, amară luătoare de seamă a greşelilor altora, judecătoare fără de omenie, împotrivă luptătoare a lui Dumnezeu” (Filocalia, IX, Cuvîntul 25, Despre mîndrie). În acest păcat a fost sfârşită toată măreţia şi luminăţia lui Lucifer. „În cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu. Şedea-voi pe muntele cel înalt peste munţii cei înalţi care sînt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor, fi-voi asemenea Celui Preaînalt (Isaia 14, 13-14). Prin acest păcat, Adam, ca şi Lucifer, a pierdut partea sa dintru început, când se afla în Rai, pentru că a cugetat cele mândricioase şi pierzătoare. Acestui păcat era supus şi fariseul care, având ochii închişi de ceaţa mândriei, nu se limita să-şi plângă păcatele în cugetul său, ci mai degrabă căuta să vadă greşelile altora, iar pe ale sale să le ignore, să nu le ia în considerare. Aşa sunt unii din zilele noastre care, deşi în faţa lumii par a fi buni şi blânzi, propovăduitori ai „păcii” şi care sunt preocupaţi foarte mult de „binele global”, de mediul înconjurător, deşi sunt clerici, episcopi chiar şi patriarhi, ei fug cu uşurinţă de la ceea ce este impotrant, adică pocăinţa, şi se duc pe alte cărări, săpând la temelia Bisericii Lui Hristos, încercând să o surpe. Aceştia sunt urmaşii fariseilor. Acestora se aseamănă mulţimea preoţilor care activează doar ca „angajaţi” ai instituţiei, şi în niciun fel ca slujitori şi împlinitori ai poruncilor. Acestora le este sortit încă de la început focul iadului, pentru că în mintea lor slabă, cred că îl pot duce în eroare pe Dumnezeu, folosindu-se de pe urma Bisericii doar spre a agonisi anumite bunuri materiale. Ei bine, preotul nu trebuie să fie deprins spre patimi, spre agonisire blestemată înaintea Lui Dumnezeu, spre fariseism, adică spre viclenie şi spre făţărnicie, ci trebuie să fie deplin dedicat slujirii în care a fost rânduit. Preotul trebuie să fie model pentru ceilalţi, lumină înaintea oamenilor, ca aceştia văzând faptele şi credinţa sa, să înseteze dăpă urmarea Lui Hristos. Dar, pentru că aceste calificative nu mai pot fi date prea des în veacul acesta, credinţa a slăbit foarte mult. Ceea ce mă surprinde foarte mult este că au apărut foarte multe aşazise icoane şi obiecte „făcătoare de minuni” şi izvorâtoare de „mir”. De fiecare dată lângă aceste odoare zace o cutie a „milostivirii”, o cutie a milei, al cărui dos se sfârşeşte în buzunarele oamenilor care cu viclenie cârmuiesc Biserica. Trebuie să fim cu luare aminte în aceste cazuri. Icoanele nu izvorăsc „mir”. Mirul nu este cel cu care se ung credincioşii după priveghere, nu este mirul cel de la Sfântul Maslu, nu este cel adus de la greci sau de la ruşi având miros bineplăcut. Mirul este doar acela cu care se săvârşeşte Taina Sfintei Mirungeri, adică Sfântul şi Marele Mir pe care în sfinţesc numai episcopii în frunte cu Mitropolitul sau Patriarhul (dacă este). Acest mir este pecetea Duhului Sfânt ce se dă fiecărui creştin-ortodox imediat după Taina Sfântului Botez. Mirul nu se dă la mireni sau la diaconi, şi nici la preoţi, ci doar la Biserici, împreună cu Sfântul Antimis, şi nimeni nu are blagoslovenie să se atingă de ele, să se ungă, să privească sau altceva să facă. Din Icoane nu poate izvorâ niciun fel de „mir”. Icoanele nu sunt izvoare, nu sunt obiecte ce pot fi folosite spre agonisirea banilor, ci ele sunt chipuri ale Lui Dumnezeu, chipuri ce ne amintesc de Sfinţii Apostoli, de Maica Domnului, de sfinţii Mucenici şi Cuvioşi, de Sfinţii Părinţi, şi în niciun caz nu fac semne de acest gen, sau arătări de umbre, lumini, mirosuri, etc. Icoanele nu sunt cinstite pentru minuni, ci pentru Sfinţenia care se sălăşluieşte în dânsele. În ultimul veac au fost invadate Bisericile de Icoane care „fac minuni”. Ei bine, să se ştie şi să se ia aminte că toate icoanele sunt făcătoare de minuni, adică de împlinire a cererilor fiecărui creştin drept, ce se roagă cu credinţă puternică, iar credinţa este permanent în inima, sufletul şi-n trupul său. Să fim şceptici în această privinţă a facerii de miruri la icoane, lacrimi, luminiţe, umbre, şi altele. Nu putem spune că Sfintele Icoane nu fac minuni, pentru că de aceea sunt şi de aceea sunt sfinţite. Nu spre a ne deveni dumnezei, chipuri cioplite, ci ca noi să ne rugăm nu materialului în sine, ci celor ce sunt reprezentaţi în icoane.

Cu toate că Biserica deţine foarte multe parohii şi mănăstiri, foarte mulţi preoţi şi episcopi în întreaga lume, totuşi, credinţa a scăzut văzând cu ochii, cum s-ar zice. Mulţi intră în Biserică doar de paşte, şi atunci să facă zarvă şi să batjocorească lumea şi pe preot. Sunt mulţi care nu ştiu ce înseamnă postul, Sfânta Spovedanie, Sfânta Împărtăşanie, nu ştiu ce înseamnă fregventarea Bisericii. Ei bine, dacă acestea s-au îndesit cutremurător, acum când avem atâtea biserici şi atâţia oameni care se cred cuvioşi şi drepţi, ar fi trebui ca în fiecare Parohie să fie peste 90% în fiecare Duminică şi sărbătoare la Sfânta Liturghie. Ei bine, nu se întâmplă acest lucru. Să fie vina episcopilor că nu hirotonesc după vrednicie, ci după studii şi relaţii? Să fie din vina salariilor şi veniturilor care îi fac pe mulţi dintre slujitori să uite care le este rânduirea şi misiunea? Să fie de vină libertatea religioasă şi lipsa prigonirii? Ei bine, nu sunt de vină nici vremurile, nici anii. Sunt de vină oamenii. Defapt, aceste vremuri de veacuri întregi au fost aşteptate, de două milenii s-a vorbit despre ele că vor fi vremurile cele de pe urmă. Însă, nu acest lucru este treaba noastră, a şti când şi cum va fi vremea de pe urmă; ci grija noastră să fie cu mare luare aminte la sufletele noastre, pentru că nu ştim măcar ceasul în care suntem rânduiţi să mergem înaintea Dreptului Judecător şi să dăm socoteală pentru faptele noastre. Să nu fim şi noi ca fariseii care vor să fie cinstiţi de lume pentru faptele pe care ei le expun ca fiind bune; ci trebuie să fim ca acel vameş care ştiindu-şi slăbiciunile şi păcatele, se pocăia şi zicea: „Dumnezeule, milostiv fi mie păcătosului”.

Cine se înalţă pe sine, se va coborâ, iar cine se va smeri se va înălţa, după cum zice Domnul: „oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel care se smereşte pe sine se va înălţa”. Aceasta nu este doar în Legea mântuirii. Această învăţătură este pretutindeni în lume. Cel ce se mândreşte la serviciu, cade drept lăudăros şi chiar de va face ceva bun, toţi vor crede că pentru laudă a făcut. Cei mândri chiar pentru a fi lăudaţi fac… În şcoli şi instituţii de învăţământ, cei ce se laudă ca fiind buni şi puternici, sunt coborâţi jos, în urma tuturor. Oriunde în lume, în orice caz, mândria este potrivnică bunei desfăşurări. Încă de la început mândria a fost ucigătoare. Să îl privim pe lucifer. Era cel mai mare şi cel mai luminat dintre Arhangheli. Însă, mândria l-a făcut să piardă şi ocul în care se afla, ajungând o povară pentru toţi, un ghimpe, un lepădat, un dispreţuit. Aşa şi Adam, pentru mândrie şi pentru voinţa de a fi mai mare decât era, înălţarea de sine l-a făcut să fie alungat şi ruşinat. La început era stăpân peste toate; iar după ce s-a mândrit, tuturor le-a devenit slugă şi subaltern. Aşa se întâmplă cu toţi cei ce poftesc să fie mai mari decât ceea ce sunt. Aşa se întâmplă cu toţi cei ce încearcă se pară în ochii oamenilor altceva decât ceea ce sunt cu adevărat, adică le lipseşte cu deăvârşire sinceritatea. Aceştia sunt oameni mincinoşi, oameni mândri, oameni pârâcioşi, care nu-şi văd păcatele lor şi cu uşurinţă le văd pe ale altora. Referitor la aceasta, un duhovnic ne zicea într-o povăţuire: „cei ce văd păcatele altora se înşeală crezând că ei s-au lipsit de păcate; însă, mai mult s-au lipit de ele şi le-au devenit slugi înlănţuite, păcătuind la orice pas, făcând greşeli foarte mari la orice deschizătură a gurii”.

Să luăm aminte iubiţilor fraţi creştini, şi să ne îngrijim de sufletele noastre, pocăindu-ne păcatele noastre cele multe şi lăsând păcatele cele puţine ale oamenilor. Ca văzând Dumnezeu umilinţa noastră, să ne înalţe şi pe noi şi să ne facă părtaşi ai vieţii cele de veci, în Edenul cel preafrumos. Amin!

 


%d blogeri au apreciat asta: