Duminica Înfricoşatei Judecăţi

by

PREDICĂ LA DUMINICA ÎNFRICOŞATEI JUDECĂŢI

Autor: Pr.Veniamin Ilie

„Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Matei XXV, 24-26).

Fraţi creştini,

Înconjuraţi fiind de tot felul de secte, când fii oamenilor citesc din Sfintele Scripturi, nu pricep decât litera. Aşa şi acei care vorbesc despre dreptslăvitorii creştini cuvinte grele, unii numindu-i habotnici, alţii închişi la minte, alţii făcând haz de trăirea cea plăcută Lui Dumnezeu pe care o au unii dintre fraţii noştri, dreptslăvitori creştini. Aşa fac şi acei care tâlcuiesc Bibilia cu Biblia, adică sectarii, care nu pricep din Biblie decât ceea ce citesc, dar nu şi ceea ce se cuprinde în Sfânta Scriptură. Aceasta din răutatea cu care diavolul i-a înarmat împotriva faptelor bune, ca nu cumva să se mântuiască.

Un filozof spunea: „ştiţi de ce se lasă un rând alb între rândurile scrise? Pentru că şi acolo este scris ceva…”. Aici se adevereşte vorba acelui învăţat, căci descoperim Sfânta Scriptură nu cum fac sectarii, ci după Sfânta Tradiţia, care a fost luminarea Sfântului Duh peste minţile creştinilor dreptslăvitori, arhierei şi preoţi, monahi sau mireni. Sunt rânduri foarte importante, de care se atârnă mântuirea noastră ca de un fir de păr, dar care nu s-au scris în Sfânta Evanghelia, nici în întreaga Sfântă Scriptură; însă, asta înseamnă că nu trebuie să le păzim? Evident, trebuie să le descoperim şi să le împlinim cum se cuvine, cum ni se cere nouă de către Mântuitorul Iisus Hristos, pentru a putea auzi şi noi la Judecata de Apoi, aceste cuvinte: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”. De aceea, datori suntem să luăm aminte când citim Sfânta Scriptură, pentru că multe dintre versete, fiind înţelese greşit, chiar din ideea care se naşte din textul lor, pentru că aceasta este una dintre nedreptăţile pe care le săvârşesc foarte mulţi dintre noi.

Abătându-mă puţin de la subiectul pericopei Evanghelice ce s-a citit astăzi în Bisericile Ortodoxe, caut folos duhovnicesc mai întâi prin cuvintele veacului acesta, care este plin de tot felul de răutăţi, înşelăciuni şi sminteli lumeşti. Trăim o vreme foarte grea, o vreme în care virtutea este confundată des cu păcatul, iar Credinţa este foarte mult batjocorită de către sectarii şi ereticii care caută cu râvnă orbească să surpe Biserica Lui Hristos şi să domnească răutatea şi păcatul în lume. Acestea sunt principalele semne care ne vestesc sfârşitul care se apropie foarte mult şi la care trebuie să cugetăm foarte mult, pentru că nu ştim nici ziua, nici ceasul, nici locul unde s-ar aşeza scaunul de unde va judeca Dreptul Judecător, Dumnezeu şi Omul, Iisus Hristos.

Cum s-a vestit la Evanghelia de la Matei că „mulţi prooroci mincinoşi se vor ridica şi vor amăgi pe mulţi” (Matei XXIV, 11), iată că vedem în zilele noastre. Sunt printre noi atâtea guri care vestesc diferite forme de credinţă, diferite tradiţii şi ritualuri, tot felul de concepţii şi aberaţii, care pentru oamenii de rând reprezintă o adevărată moarte a sufletului, numai prin auzirea lor, nici să nu mai vorbim despre cugetarea la fiecare înşelăciune, care ar aduce moartea sufletească nu numai mirenilor sau celor mai puţin decât mirenii, ci şi unora dintre preoţi şi arhierei, monahi şi teologi. De aceea, în vremuri ca acestea, pline de nesiguranţă, trebuie cugetăm mult mai mult la ziua Judecăţii, pentru că în astfel de momente va veni, când omul chiar nu se aşteaptă. Poate majoritatea creştinii se aşteaptă să vină ziua Judecăţii oricând, fără de veste; însă, mult mai mulţi sunt cei care nu cred în această zi, deşi ei susţin că au credinţă în Dumnezeu. De asemenea, sunt alţii care susţin că nu au credinţă, chiar se şi îndreptăţesc în felul lor prin asemănarea Credinţei cu practicile păgâne, iar alţii fac misiune înşelătoare, propovăduind oamenilor învăţături greşite, depărtând pe om de Dumnezeu. Defapt, asta şi este voia diavolului. După atâtea veacuri în care dreptslăvitorii creştini au avut o credinţă foarte puternică, o credinţă care a născut mulţime de Sfinţi Mucenici, care nu pot fi număraţi nici într-o viaţă întreagă; după atâtea prigoane prin care a trecut Biserica Ortodoxă, încă din vremea Sfinţilor Apostoli şi până în zilele acestea; după atâta mărturisire puternică ce a purtat Ortodoxia în tot locul unde s-a propovăduit, vin acum ereticii să vestească cuvinte pierzătoare, numai pentru a surpa din calea cea dreaptă pe creştini. Să ne întrebăm oare: de ce au apărut tocmai acum baptiştii, penticostalii, luteranii, uniaţii şi toate ereziile lumii acestea? De ce tocmai cei ce nici măcar nu au apucat să cunoască o istorie de un veac, pretind că sunt adevăraţii creştini? Unde au fost când creştinii ortodocşi se rugau prin peşteri, pentru că erau prigoniţi de către prigonitori de la Roma, păgâni, iar mai târziu papistaşi? Unde au fost aceştia când Biserica Ortodoxă ţinea 7 Sfinte Sinoade Ecumenice şi 11 Sfinte Sinoade Locale? Unde au fost când Sfânta Tradiţie a fost baza Bisericii Creştine în întreg pământul? Ei bine, vedem unde au fost când citim în cărţile lor pline de pericole pentru suflet, unde lipseşte cu desăvârşire ascultarea de Sfânta Tradiţie, pentru că ei nu au fost nicăieri de la Sfinţii Apostoli şi Până la Sfinţii Părinţi. Vedem în credinţa lor greşită că aducă călcare Sfintelor Canoane şi batjocorire Sfinţilor Părinţi. De ce? Pentru că ei nici în vremea Sfintelor Sinoade nu au existat, ci au apărut foarte târziu, atunci când antihrist deja începea să-şi trimită oameni misionari în lume, care să înşele pe cei slabi.

Una dintre învăţăturile cele mai periculoase ale ereticilor din zilele noastre, care nu întâmplător este şi o concepţie ateistă… se referă la ziua judecăţii. Sunt în lume foarte mulţi oameni bolnavi cu sufletul şi cu psihicul, care caută să afle când va veni ziua judecăţii. Aşa a fost un fals preot de prin anul 2000, care a vestit în România că va veni sfârşitul lumii, cum citise şi el din cărţile celor bolnavi asemenea lui. Nu întâmplător au venit în lume aceşti oameni, fie dintre ortodocşi, fie dintre sectari, ci pentru a lăsa un gol în minţile credincioşilor, ca mai apoi să vină deznădejdea. Aşa s-a ajuns ca omul din zilele noastre, să nu mai creadă în nicio zi de apoi, în nici un sfârşit, şi aşa se pierd mii de suflete care spun că „nu vine acum sfârşitul lumii”. După ce acel prooroc mincinos a încercat să se facă vestit că, printr-o mândrie oarbă, iată, a murit şi el şi nu a apucat să vadă ziua de apoi din anul 2000… Nici noi nu am văzut-o, nici nu aveam cum să o vedem. Pentru că ziua judecăţii nu vine când vrea omul, ci când se desăvârşeşte lucrarea Lui Dumnezeu în această omenire zidită nu oarecum, ci cu un scop anume, şi de aceea Mântuitorul le va spune celor de-a dreapta: moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”, pentru că de la începutul începuturilor s-a pus hotar întru toate. Dar, cum să poată omul să ajungă cu mintea întru începutul cel mai dinainte, când el nu poate ajunge să înţeleagă Sfânta Evanghelie, care s-a dat într-un veac destul de apropiat nouă? Unii, din Mândrie, susţin că au înţeles Biblia, pentru că au tâlcuit-o tot cu biblia… de aceea ajung să cadă în înşelăciune ca proorocul mincinos care vestea sfârşitul lumii în anul 2000, în luna august, când se sfârşea cel de-al 7507-lea an de la Adam. În această poveste trebuie să observăm ceva, pentru că nu putem să vorbim despre un lucru şi să nu-l pricepem. Ei bine, acelui om nu i s-au îndeplinit cercetările sale cu privire la sfârşitul lumii. Cu toate acestea, fără de veste a murit şi el! Ce folos ne-ar fi nouă, iubiţi fraţi creştini, să ne pese de sfârşitul lumii, când noi nu ne cunoaştem sfârşitul nostru? Sunt atâţia printre noi care caută să citească Apocalipsa, cum că acolo se scrie despre cum va fi în vremea sfârşitului. Ei bine, ce folos îi este omului să afle vremurile şi anii care sunt puşi în stăpânirea Lui Dumnezeu? Ce folos îi este omului care nu se îngrijeşte de cele ce-i trebuie, şi râvneşte spre aflarea celor ce-l primejduiesc? De aceea, fraţilor, să medităm noi la păcatele noastre şi să căutăm să ne hrănim duhovniceşte din învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos, din Sfânta Tradiţia, dar mai ales din Învăţăturile Sfinţilor Părinţi, pentru că de nu ar fost aceştia, am fi înţeles că în împărăţia Lui Dumnezeu vor intra numai cei ce au mers în temniţă la cei închişi, numai cei ce au primit pe cei săraci, numai cei ce au dat apă celor însetaţi, şi nu am fi putut vedea ceea ce este scris cu litere nevăzute în rândul dintre şirul de cuvinte pe care-l citim cu ochii cei trupeşti. Deci, să pătrundem şi cu ochii cei sufleteşti şi să descoperim calea, adevărul şi viaţa veşnică tocmai din Sfânta şi Dumnezeiasca Evanghelie ce s-a citit astăzi.

„Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale” (Matei XXV, 31). Despre locul sau ziua Judecăţii, Mântuitorul Iisus Hristos nu a vorbit nimic. Nu cunoaştem nici locul, nici clipa aceea când va veni Fiul Lui Dumnezeu întru înălţimea slavei Sale, împreună cu Sfinţii Săi, când va Judeca toată făptura zidită de mâinile Sale. Nici nu ar fi cu vreun folos să ştie omul locul unde va veni Mântuitorul şi va judeca tot omul, atâta vreme cât nu cunoaşte ziua când va veni. Nici ziua nu s-a spus, pentru că atunci când va veni, Mântuitorul va aduce bucurie celor ce au săvârşit Poruncile Sale, şi de aceea nu spune nici ziua, nici locul. Pentru că un om, lucrător desăvârşit, vrednic de plata sa, nu se arată numai când vine Stăpânul, ci şi atunci când acesta vine pe neaşteptate. Tot aşa va fi şi venirea Lui pe pământ. Despre locul unde va judeca Mântuitorul omenirea, citim foarte puţin la proorocul Ioil, care prooroceşte aşa: „Să pornească toate neamurile şi să vină în valea lui Ioasaf, căci acolo voi sta la judecată, cu toate popoarele dimprejur” (Ioil IV, 12). Însă, Mântuitorul spune acestea: „Iar îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui. Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” (Matei XXIV, 29-30). Asemenea proorocii aflăm în mai multe locuri din Sfânta Scriptură, şi toate au acelaşi înţeles, deşi au fost scrise de mâini diferite. Pentru că Sfânta Evanghelie, şi nu numai, s-a scris în locuri diferite şi de către oameni pe care Dumnezeu i-a ales şi a grăit prin ei, precum proorocia lui Ioil, a Proorocului David, şi a celorlalţi. Însă, partea cea mai importantă nu este să cunoaştem locul unde va veni Mântuitorul, şi nici ziua, ci să cercetăm amănunţit continuarea Sfintei Evanghelii de astăzi, pentru a afla adevărul şi lumina, şi pentru a urma calea cea dreaptă pe care să ne întâmpine Mântuitorul în acea zi, nu spre înspăimântarea noastră, datorită păcatelor, ci cu bucurie nespusă, cu bucurie aceea cu care cele 5 fecioare înţelepte care l-au întâmpinat pe Mirele lor, cum ni se arăta în altă parte a Sfintei Evanghelii.

Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga (Matei XXV, 32-33). Pentru că poporul evreu avea un limbaj foarte limitat şi sărac, în majoritatea predicilor Sale Mântuitorul vorbeşte în pilde, face asemănări şi deosebiri, cum vedem şi de această dată. Asemănarea cu cele două dobitoace ne arată nu numai că vorbea în pilde, ci şi ajuta pe ascultători să priceapă mai uşor cele ce le zicea El. Despărţirea oamenilor unii de alţii se va face după cum păstorul desparte oile de capre. Adică cei milostivi şi blânzi precum nişte oi, vor fi de-a dreapta Judecătorului; iar cei ce vor fi de-a stânga, vor fi asemănători caprelor care sunt pline de sălbăticie, neascultare şi răutate. Cu alte cuvinte, cei ce vor fi aşezaţi de-a stânga, sunt oamenii cei plini de păcate, care nu s-au îmblânzit urmând poruncilor Lui Dumnezeu şi care nu s-au statornicit ascultând de Poruncile Lui, umblând întru nerânduială şi plăcere lumească.

„Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”. Pentru ce foloseşte El cuvântul Împărat, devreme ce a venit întâia oară ca un rob? Ei bine, a doua oară când va veni Mântuitorul, nu va mai veni asemenea unui rob, care să doarmă într-o iesle, să călătorească pe asin şi să rabde chinurile oamenilor pe care tocmai El îi vindecase; acum va veni cu slavă multă, cu putere şi cu cinste, pe norii cerurilor, purtat de Îngerii Săi, se va aşeza la locul ales dintru început, unde va judeca toate seminţiile pământului, dând răsplată veşnică şi osândă veşnică, după dreptatea Sa; celor ce s-au ostenit păzind Poruncile Sale şi rămânând în Biserică precum Noi în corabie, izbăvindu-se de primejdiile valurilor lumeşti; iar celor ce în trândăvie, răutate, încăpăţânare şi păcate de multe feluri au săvârşit toată viaţa, le va dărui osânda veşnică. Pe cei de-a dreapta pe care-i va răsplăti, Mântuitorul ne arată şi pentru ce a rânduit această răsplată, după cum spune: „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”. Aici Mântuitorul face referire la mai multe fapte, şi nu numai la milostenia din fapta de a hrăni pe cei flămânzi şi de a adăpa pe cei însetaţi; primirea celor străini şi îmbrăcarea celor ce sunt goi; cercetarea celor bolnavi şi vizitarea celor din temniţă, care şi ei au nevoie de ajutorul moral. Ei bine, la această parte a Evangheliei mă refeream la început, dându-i ca pildă pe sectari care tâlcuiesc Biblia cu biblia, şi care nu cunosc adevărul Sfintei Tradiţii. Ei văd şi vor să priceapă numai ceea ce găsesc scris; însă, nici vorbă să se ostenească şi să-i citească pe Sfinţii Părinţi. Noi, dacă îi citim, vedem cum Mântuitorul se referă la alte fapte, mult mai mari decât a primi pe un străin sau a da o haină unui sărac. Prin exemplul hrănirii celor flămânzi se referă la hrănirea duhovnicească cu Cuvântul Lui Dumnezeu a acelora ce nu l-au cunoscut, sau care nu l-au priceput; aici face referire la cuvântul care l-a zis Sfinţilor Apostoli, poruncindu-le: „mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura” (Marcu XVI, 15). Aici îi fericeşte pe toţi cei ce au contribuit la propovăduirea Sfintei.

În altă parte a Evangheliei aflăm acestea: Mântuitorul plecând din Iudeea pentru a se întoarce în Galileea, a trecut prin Samaria, şi pe când era la „Fântâna lui Iacov”, a venit o femeie samarineancă să scoată apă. Atunci Mântuitorul i-a cerut să-i dea şi Lui să bea. Femeia a rămas uimită pentru că samarinenii erau consideraţi oameni nevrednici şi păcătoşi de către evrei, şi nu mai întâlnise pe cineva care să facă acest lucru. Însă, Mântuitorul îi spune femeii în pildă să înţeleagă că ea are trebuinţă de Apa cea vie, de la Dânsul, şi nu El de la ea, şi atunci îi spune ei: „Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu, se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică” (Ioan IV, 13-14). De aceea, prin cuvântul însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau se referă la acei creştini care s-au ostenit şi au dat apa cea vie a învăţăturii duhovniceşti Ortodoxe, adăpând pe cei ce sunt lipsiţi de ea. De asemenea, când spune străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat face referire la Biserica Lui, la slujitorii Bisericii, dar nu numai. El ne arată că vor avea viaţă veşnică acei creştini care vor ajuta pe semenii lor care duc lipsă de hrană duhovnicească, ducându-i la Biserică. Pentru că Biserica primeşte pe oricine, fie că este străin, fie că este de aproape. Aici face referire Domnul şi la datoria preoţilor şi arhiereilor de a primi la Hristos pe tot omul care vine în lumină, pentru că datoria lor nu este de a păstra ceea ce au primit, ci de a înmulţi talantul, fără să lepede nimic, după cum spune: „Dacă vrea cineva să vina după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie” (Matei XVI, 24). Şi nimeni dintre preoţi nu au puterea aceea de a opri pe cineva să vină la Hristos, pentru că Biserica nu este a preotului, ci a tuturor celor ce se pocăiesc şi vin cu voinţa de a-l urma pe Hristos. Datori sunt şi preoţii şi arhiereii, dar şi mirenii, să-i îmbrace pe cei goi de faptele cele bune în veşmântul veseliei, prin cunoaşterea cuvântului Lui Dumnezeu, prin descoperirea tainelor Sfintei Evanghelii şi prin arătarea făgăduinţelor celor viitoare pe care le-a dat Mântuitorul tuturor celor ce vor urma Poruncile şi Învăţăturile Sale. De asemenea, dator este creştinul să-l ia pe fratele său care este rănit de tâlharii păcatelor şi de necunoştinţă, şi să-l ducă la Biserica Lui Hristos, precum Samarineanul milostiv l-a dus la o casă de oaspeţi pe cel căzut între tâlhari, pentru că numai în Biserică se află doctoria cea vindecătoare de patimi şi răni usturătoare din pricina păcatelor, iar doctorul este preotul duhovnic, acesta dând vindecare prin izbăvirea şi iertarea de păcate, cu darul ce l-a dat Mântuitorul, prin Sfântul Duh, tuturor preoţilor şi arhiereilor. Iar după ce a spus acestea,Domnul nostru Iisus Hristos a continuat cuvântarea spunând: în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”. Sunt foarte mulţi dintre fii oamenilor care sunt prinşi în lanţul păcatelor şi nu au scăpare. Pe aceştia trebuie să-i vizităm duhovniceşte şi cercetându-i, să le descoperim calea cea mântuitoare, arătându-le făgăduinţele vieţii veşnice şi Biserica Lui Hristos, locul unde vor afla eliberare. În Biserica Lui Hristos, Sfinţii Părinţi au lăsat toate doctoriile necesare oricărei vindecări sufleteşti. Din faptele credinţei nimeni nu se va Mântui, ci din faptele ostenelii împletite cu Credinţa, dragostea şi celelalte virtuţi. Aceasta o spun pentru că am auzit adesea, dintre oamenii acestui veac, sărmanii, care se numesc preoţi, şi care spun că omul se mântuieşte prin credinţă, şi de aceea au încetat a mai da canon la Sfânta Spovedanie, zic ei „din milă”, făcând o foarte mare greşeală. Sfintele Canoane nu sunt date nici spre munci zadarnice, nici spre batjocură, ci spre păstrare şi împlinire. Ele conţin doctoria şi numai prin împlinirea lor se dă vindecarea. De pildă, pentru păcatul desfrâului, des întâlnit în ziua de astăzi, Sfinţii Părinţi au dat canonul acesta: 50 de metanii în fiecare zi şi post timp de 40 de zile. Unii preoţi întunecaţi de diavol, pretinzând că au milă de oameni, îi adâncesc pe aceştia în păcate şi mai mari, izbăvindu-i de canon. Aceasta pentru că nu s-a dat zadarnic acest canon, dar nu numai; căci prin postire şi prin metanii se robeşte firea omului şi devine patima adormită iar creştinul nu cade în ispită. Focul păcatului se stinge prin patimi. Deci, cum ar putea un preot să spună că din milostenie îşi lasă fii duhovniceşti în foc, fără să le dăruiască apa care să-i izbăvească din dureri?! Astfel, datori suntem a întinde mână de ajutor celor din temniţele păcatelor, celor căzuţi în deznădejde, pentru a auzi cuvintele pe care le vor auzi cei de-a dreapta Împăratului ceresc, Judecătorului a toate.

„Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Smerenia, fraţi creştini, este de cele mai multe ori ultima treaptă în scara către împărăţia Lui Dumnezeu. Sunt mulţi care ajung pe ultima treaptă, săvârşind toate faptele cele bune şi desăvârşind virtuţile; însă, datorită mândriei vor pierde toată osteneala lor. Am văzut şi noi, şi vedem oameni care vin la Biserică, se roagă cu mâinile la vedere, ori le ridică spre cer, ori stau în genunchi în faţa oamenilor, ori vor să se deosebească cu ceva de ceilalţi oameni ca să-şi arate mândria lor că nu sunt ca ceilalţi. De aceea nu vor moşteni împărăţia Lui Dumnezeu, pentru că fac în văzul lumii ceea ce trebuie să facă în ascuns, noaptea, sau când nu este cine să-i vadă ca să-i laude; pentru că cine primeşte lauda oamenilor, sau cine primeşte slavă deşartă pentru faptele sale cele bune, spune Mântuitorul „şi-au luat plata lor” şi evident că nu va mai fi o altă răsplată pentru acele fapte, în viaţa cea viitoare, că prin mândrie au luat plata în această lume. Însă, omul smerit şi drept cugetător, va fi acela care şi în faţa Dreptului Judecător va ascunde faptele sale. De aceea Mântuitorul spune despre oamenii smeriţi că-l vor întreba: „când te-am văzut în flămând şi te-am hrănit?” Fiecare ştie ce face în viaţa sa; aşa şi acei oameni, logic că vor şti ceea ce au făcut; însă, din smerenie, vor ascunde. Însă, oamenii mândri vor fi întristaţi şi înrăiţi şi vor spune că nu l-au văzut ei flămând să-l hrănească, pentru că de l-ar fi văzut, l-ar fi hrănit cu siguranţă; însă, pe fraţii lor i-au lăsat şi lipsiţi de cele trupeşti, dar şi înfometaţi de cele duhovniceşti. De aceea le va zice lor Dreptul Judecător: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic”. Iată, aici se ruşinează şi învăţătura ereticilor catolici care spun că focul iadului este vremelnic. Aceasta o spun ereticii pentru că nu vor să se lepede de nici un păcat, ci vor să statornicească numai în căile pierzării şi ale păcatelor, nici de pocăinţă îngrijindu-se. Iată, Mântuitorul spune clar cuvântul „veşnic”, ceea ce înseamnă VEŞNIC, şi nu un an, un secol, un veac, ci veşnicie. Aceste cuvinte vor auzi şi eu pentru nedreapta cugetare şi îndărătnicie, şi toţi cei ce vor merge după dânşii şi după aliaţii lor, căci vor merge în locul unde vor fi trimişi şi aceştia; pentru că lupul povăţuieşte oaia cu blândeţe până o sfâşie.

Pentru cei smeriţi Dumnezeu întotdeauna a avut cuvinte de laudă şi de cinste, şi de asemenea răsplata nu a lipsit niciodată. De aceea, când cei smeriţi se vor ascunde de slavă şi să arate păcatele lor, Dreptul Judecător le va spune lor: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut

(Fragment)


%d blogeri au apreciat asta: