Veniamin Ilie: despre felul rugăciunii bineplăcute Lui Dumnezeu şi roadele acesteia

by

Cuvânt duhovnicesc

în prima Miercuri a Sfântului şi Marelui Post al Patruzecimii

Felul rugăciunii bineplăcute Lui Dumnezeu şi roadele acesteia

de Veniamin Ilie

Mă gândesc la cuvântul pe care l-a rostit Domnul Iisus Hristos către Sfinţii Apostoli: „toate câte cereţi când vă rugaţi, să credeţi că le veţi lua, şi le veţi avea” (Marcu XI, 24). Aceasta o înţelegem, dar sunt altele pe care mintea noastră nu le poate pricepe până ce nu ne vom învăţa de la Sfânta Tradiţie tâlcuirea lor. Mântuitorul ne învaţă cum să ne rugăm cu adevărat, căci de multe ori nu ştim cum să ne rugăm cu folos, ce să cerem, de ce să cerem şi dacă cerem ceea ce este folositor nouă.

Mântuitorul ne cere un singur lucru: să păzim Poruncile. Deci, dacă El ne cere un singur lucru, iar din împietrirea inimii noastre nu păzim nimic; cum, dar, El va împlini rugăciunile noastre cele multe? De aceea se roagă zadarnic unii; căci de nu păzesc legea Domnului, din fire, ascultând de Sfânta Evanghelie, rugăciunea lor nu este auzită de Domnul, pentru că nici ei nu aud glasul Lui Dumnezeu şi nu pun început bun de pocăinţă.

Dumnezeu niciodată nu a cerut omului ceea ce nu a putut el duce. Însă, niciodată omul nu a căutat să fie în relaţie bună cu Dumnezeu. Zic aceasta, generalizând conştient, pentru că majoritatea, mai bine zis toţi oamenii, caută cumva la poftele trupurilor lor, la cererile patimilor, la voinţa celor vremelnice. Dar, dacă toţi greşesc în acest sens, nu înseamnă cu toţi rămân în greşeală. Precum nici toţi cei ce primesc Botezul, nu îl ţin cu vrednicie până la sfârşit, ci se leapădă prin păcat sau erezie. Însă, nici tot sufletul cel ce a căzut, nu înseamnă că a căzut până la sfârşit, pentru totdeauna, ci mai are o şansă, pentru că Dumnezeu îl cheamă şi-l primeşte ca pe fiul cel rătăcit şi risipitor (Luca; XV, 11-32) . Dar, dacă ne aducem aminte, nici fiul risipitor nu a venit pur şi simplu la tatăl său, să-l reprimească, ci s-a rugat lui, zicând cu lacrimi în ochi: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău” (Luca. XI, 21). Adică s-a rugat cu umilinţă. El nu mai avea curajul să-i ceară tatălui său nimic, nu mai dorea nicio avere, nici-un dar, ci dorea numai să-l primească şi să-l lase să se bucure numai de cinstea că este fiul lui. Oare, aşa facem şi noi, fraţii mei? În loc să conştientizăm că ne-am aclimatizat cu păcatele, ne-am făcut comozi în patimi şi tindem spre o cumplită lenevire, în loc să luptăm cu păcatul, noi mergem cu neruşinare la Icoana Domnului, şi-i cerem să ne dăruiască, poate chiar şi lumea întreagă, poate chiar şi viaţa veşnică, dar nu dincolo, ci aici! Ei bine, nu ne dăm seama că noi ne-am depărtat de Dumnezeu, ca nişte fii care fac numai probleme părinţilor lor, şi încă mai îndrăznim să cerem, încă înzecit mai mult decât merităm. Poate, nu merităm nimic; însă, noi cerem. Destul ne este şi că ne mai lasă să trăim, şi nu ne mistuie ca oarecând pe nefireştii sodomiteni, care fără ruşine sălăşluiau în păcate cumplite, fără să se gândească la Legea Lui Dumnezeu, fără să se gândească că sunt pasibili de condamnarea la cumplitele chinuri ale iadului. Aşa sunt şi în zilele noastre oameni. Dar, nu ne întrebăm: de ce sunt încă şi de ce Dumnezeu îi lasă să sporească? Ei bine, nu Dumnezeu îşi are vina aici, ci noi, care nu ne dăm deloc silinţa să propovăduim Credinţa şi Evanghelia, fiind ca o lumină înaintea oamenilor, ca ei văzând câtă bunătate se sălăşluieşte în dreptslăvitorii creştini, să renunţe la păcat şi necredinţă, şi să vină la Ortodoxie. Acestea ni le zice destul de lămurit Domnul Iisus Hristos, când ne învaţă: Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, asa incat sa vada faptele voastre cele bune si sa slaveasca pe Tatal vostru Cel din ceruri” (Matei. V, 16). Dar, noi ce facem? Arătăm lumii că suntem păcătoşi, că suntem călcători ai Sfintei Evanghelii, că nu păzim nimic din ceea ce ne zice Domnul Dumnezeul nostru. Deci, cine va veni şi se va Boteza, atâta vreme cât ceea ce le zicem lor, noi nu păzim?! Întâi trebuie să ne facem noi împlinitori ai Legii şi păzitori ai Poruncilor, şi apoi toate cuvintele noastre vor fi umbrite de puterea Duhului Sfânt, şi roade asemenea apostolilor vom face. Să luăm aminte că păcatul ce se sălăşluieşte multă vreme în noi, ne robeşte; iar Duhul Sfânt nu se sălăşluieşte în acelaşi loc cu păcatul, ci numai în locul cel frumos şi împodobit cu podoabele virtuţilor. Zic aceasta pentru că nici filosofia, nici arta, nici stiinta nu-l face pe om puternic în cuvânt, dacă el nu are credinţă puternică, trăire curată şi nu păzeşte poruncile Lui Dumnezeu, Sfânta Evanghelie şi legea dată din fire. Iată, Arie era unul dintre cei mai învăţaţi teologi ai lumii, şi multe grăia el. Însă, dacă acesta nu a avut temelie duhovnicească, tot ce a grăit s-a făcut armă ucigătoare, şi pentru ereziea pe care o propovăduia el, moarte şi-a agonisit. Aşa se întâmplă cu toţi care doar citesc literelie, chiar şi tâlcuirile Evangheliei, dar nimic nu se ostenesc să păzească. Evident că nu au putere în cuvântul lor. Dar, noi să ne învăţăm acum, că trebuie să şi grăim, dar să şi trăim ce propovăduim. Pentru că, de vom sălăşlui în Credinţă şi în hotarele bineplăcute Lui Dumnezeu, se va împlini asupra noastră cuvântul Domnului: „Aveţi credinţă în Dumnezeu, căci adevărat vă spun vouă că cel care va zice acestui munte, ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce va zice se va face, orice v-a zice el se va face” (Marcu. XI, 22 -23). Căci, credinţa şi rugăciunea îl înalţă pe om către Dumnezeu; iar pentru această apropiere, Domnul îl aude şi-i împlineşte cererea. Însă, zice Domnul: Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne, va intra in imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu Celui din ceruri” (Matei. 7, 21). Deci, dacă nu păzim ceea ce Dumnezeu ne cere, nici El nu va împlini ceea ce cerem noi. Mântuitorul ne cere aceasta: “Deci voi asa sa va rugati: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău” (Matei. VI, 9-13). Păzim noi această rugăciune? Mulţi vor răspune la această întrebare: “păzim”. Dar, dacă vom întreba: plinim ce zicem? Atunci toţi ne vom aduce aminte că în această rugăciune, am rostit cuvintele “şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Atunci ne ruşinăm şi vedem cu adevărat că nici cea mai simplă rugăciune, nu putem să o păzim, nici această foarte cunoscută rugăciune nu ştim să o ascultăm, ci doar cu buzele să o rostim, şi doar atât. Ei bine, dacă dorim cu adevărat să păzim această rugăciune, dorim să păzim şi această învăţătură pe care ne-o dă Domnul nostru Iisus Hristos, zicând: “Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre. Căci, dacă voi nu veţi ierta, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta greşelile voastre” (Marcu. XI, 25-26). Iată ce ne îndeamnă Domnul! Iată câtă bunătate! Aici învăţăm ce înseamnă reciprocitatea şi ceea ce este mai mult decât această calitate. Aici învăţăm că avem datoria să iertăm cu mult mai mult decât nouă ni se iartă. Această iertare pe care noi o vom acorda celor ce ne greşesc, ne va ajuta în acea clipă când, în faţa scaunului de judecată, vom da răspuns pentru toate faptele pe care le-am făcut. Iar, dacă printre multele noastre fapte rele şi urâcioase înaintea Lui Dumnezeu, se va afla multă iertare şi multă dragoste, şi Dreptul Judecător, Mântuitorul Iisus Hristos, ne va ierta greşelile noastre. Vom avea noi tăria să facem acest lucru? Vom avea tăria să iertăm pe cei ce ne-au greşit sau ne-au păgubit cu ceva? Vom avea noi puterea să trecem peste relele cele grele şi rănile cele vătămătoare ce ni le-au lăsat potrivnicii noştri? Ei bine, eu zic: vom avea! Pentru că Dumnezeu asta ne cere, iar dacă vede la noi bunăvoinţă de îndreptare şi de păzire a Legii Dragostei, pentru că El ne cere acest lucru, ne va ajuta şi mai uşor vom răzbi drumul, isprăvind la poarta Împărăţiei Lui Dumnezeu. Aceasta este dragostea creştinească. A ierta mai mult decât ni se iartă şi a primi toate cu bucurie, îngăduind aproapelui să greşească faţă de noi, mai mult decât el ne îngăduie nouă să-I greşim. Aşa făcând şi cu păgânii, ereticii şi cu toţi rătăciţii, pentru dragosea pe care o avem faţă de dânşii, şi pentru luminata pricepere a noastră, ei se vor înţelepţi şi vor asculta cuvitntele noastre cele de chemare la Dreapta Credinţă.

Fraţilor, vedem cu toţii cât de mult a fost strâmtorată Ortodoxia în acest veac. Vedem câte secte s-au ridicat din oameni răi, şi luptă Bisericia Lui Hristos. Simţim strâmtorarea ce ne-o fac papistaţii şi marile puteri diavoleşti ale lumii, încercând să ne depărteze de Dreapta Credinţă, şi să ne tragă la eresuri, pentru că aceasta este voia diavolului. Ei bine, dacă dorim să luptăm, armele grăirii mulţi dintre noi nu le au. De aceea, protestanţii, papistaşii, ereticii şi schismaticii luptă prin cuvinte contra noastră, înşelând pe mulţi. Dar, noi, cât de puţini am fi, să nu avem, ca ei, pe buzele noastre cuvintele cele bune, iar în inimă şi-n fapte numai urâciune şi patimile răutăţii. Să luăm aminte şi să păzim ceea ce grăim, pentru că aceasta ereste tăria cea tainică a cuvântului duhovnicesc. De pildă, Sfinţii Apostoli, purtaţi fiind prin Sfântul Duh, în întreg pământul, au adus mulţime de oameni la credinţa cea bună, pentru că şi păzeau ceea ce ziceau oamenilor. Că, de ar fi zis numai, şi nimic nu ar fi păzit, atunci era lucrare cu viclenie şi minciună, iar Duhul Lui Dumnezeu nu se sălăşluieşte şi nici nu lucrează în cei vicleni, pătimaşi şi grăitori de neadevăruri.

Trei lucruri îl zideşte pe om şi-l face corabie purtătoare de mărgăritarele cele mult folositoare ale grăirii celor duhovniceşti. Acelea sunt specificate destul de clar în Sfânta Evanghelie, zicându-ne Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos: “Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi se va deschide vouă” (Matei. VII, 7). Adică să cerem cele necesare trăirii noastre, iar în rugăciuni să cerem cele folositoare mântuirii, nicidecum cele de care nu avem trebuinţă sufletească, ci vremelnică şi vătămătoare. Să nu cerem averi, comori, lucruri scumpe, bijuterii, bani, aur, argint şi pietre preţioase, obiecte scumpe şi costisitoare, ci să cerem “pâinea noastră ce-a de toate zilele”, pentru că nu ne folosesc nicio comoară, nicio avuţie, nu ne duce nimic la fericirea ce aveşnică, decât faptele noastre cele bune. De aceea, Domnul ne zice: “Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură.” (Matei. VI, 19). Şi iarăşi zice: “Ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura. (Matei. VI, 20).

Al doilea fapt ce ne apropie de Dumnezeu, pe lângă rugăciunea cea curată şi echilibrată, este fapta căutării Lui Dumnezeu, adică a căuta Legea Sa şi a o împlini. După cum este scris: căutaţi şi veţi afla”. Aşa este în orice filosofie, în orice ştiinţă, cultură şi artă. La orice şcoală şi orice instituţie de învăţământ, cercetarea este un factor foarte impotrant ce favorizează rezultate excepţonal de bune. Aşa şi în această şcoală a creştinismului. Ne naştem, toată viaţa avem datoria să învăţăm; iar când murim, tot fără să ştim ceva ne ducem la mormând. Cu alte cuvinte, oricât am cerceta şi am căuta, tot nimic nu aflăm. Însă, dacă vom căuta cele ce ne povăţuiesc la cărarea ce duce către Împărăţia Lui Dumnezeu, cu adevărat ceea ce vom căuta, vom şi afla. Însă, celor ce nu au cunoscut Legea Lui Dumnezeu, îndreptăţire multă le este faptul că ei greşesc cu neştiinţă, şi aşa se duc spre prăpastia iadului. Însă, mult mai greu va fi de sufletele celor ce au descoperit Legea Lui Dumnezeu, au cunoscut creştini, s-au botezat şi l-au primit pe Hristos în inimile lor, iar apoi, prin păcate, l-au alungat şi l-au răstignit pentru a doua oară, pentru robia patimilor în care zac trupurile lor. Dar, să luăm aminte că toţi ne catalogăm în această situaţie, în acest stil de pătimire şi de batjocorire a Lui Dumnezeu prin păcate. Însă, precum fiul risipitor, întărcându-se şi rugându-se Tatălui său, iarăşi l-a primit şi l-a lăsat să-I fie fiu. Aşa şi noi, să ne întoarcem, şi să batem la tainica uşă a pocăinţei, zicând “Braţele Părinteşti, sârguieşte a mi le deschide mie, dătătorule de viaţă, că în desfătări mi-am cheltuit toată viaţa mea. Spre bogăţia cea necheltuită a îndurărilor Tale, privind Mântuitorule. Acum nu trece cu vederea inima mea cea săracă. Căci către Tine, Doamne, cu umilinţă strig: am greşit, Părinte, la cer şi înaintea Ta” (Tropar, glasul al V-lea, din timpul tunderii în sfânta Schimă). Deci, al treilea pas ce ne apropie şi mai mult de Dumnezeu este acela de a avea curajul, după atâta timp petrecut în păcate, ne ştiind vremea când va veni glasul Îngerului şi ne va cere sufletul, să venim la Mântuitorul cu Pocăinţă şi să batem la uşile Împărăţiei Sale, cu lacrimi de pocăinţă, să ne primească şi pe noi, măcar ca pe unii dintre slugile sale, nicidecum cerând ceva, pentru că nu merităm nici măcar a avea onoarea de vedea porţile Împărăţiei celei cereşti. Dar, până a ajunge noi la vremea cea din urmă, să împlinim ceea ce ne zice Domnul: “bateţi şi se va deschide vouă”. Să batem şi noi la uşile pocăinţei, şi cu curaj şi lacrimi de umilinţă, să-L rugăm pe Stăpânul şi Ziditorul a toate, să ne ierte greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri, şi să ne numere între oile cele cuvântătoare ale turmei Sale celei dreptslăvitoare. Amin!

Cu multă dragoste întru Hristos şi pentru toţi rugător către Domnul,


%d blogeri au apreciat asta: