Veniamin Ilie: despre roadele propovăduirii şi roadele faptelor bune

by

Cuvânt duhovnicesc

în prima Vineri a Sfântului şi Marelui Post al Patruzecimii

Roadele propovăduirii şi roadele faptelor bune

de Veniamin Ilie

Fiind fii ai Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti, ce-şi are ca temelie pe însuşi Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, datori suntem să cunoaştem învăţătura Părintelui şi Fondatorului Bisericii noastre, al singurei Biserici Ortodoxe. De aceea, Sfinţii Părinţi ne-au lăsat ca nişte mărgăritare de mare preţ, Sfintele Scripturi, pentru a cunoaşte adevărul despre Dumnezeu, insuflet Proorocilor şi Apostolilor şi întărit de către adevărul Sfintei Tradiţii; Sfintele Dogme predanisite de la Domnul nostru Iisus Hristos, întărite de către Sfinţii Apostoli şi de către Sfintele Sinoade Ecumenice, întocmai şi de către Sfinţii Părinţi primite, asemenea şi de noi; Predania şi Sfintele Canoane, prin care să ajungem la dobândirea cunoştinţei celor folositoare şi a celor pierzitoare.

După cum zice Domnul nostru Iisus Hristos, „Eu sunt tulpina viţei, voi sunteţi mlădiţele” (Ioan. XV, 5). Mântuitorul este începutul şi sfârşitul, Alfa şi Omega, trecutul, prezentul şi viitorul. El este lumina lumii, El este scăparea celor necăjiţi, ajutorul săracilor, bucuria întristaţilor, vederea orbilor, auzul surzilor, grăirea muţilor, deplasarea schiopilor. El este „sulpina viţei”, adică temelia creştinismului. Toată baza Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti este însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Biserica este dogmatisită ca fiind „Trupul Lui Hristos”, iar dreptslăvitorii creştini sunt mădularele. În Sfânta Evanghelie, Domnul ne mai aseamănă şi cu viţa viei. El – Mântuitorul Iisus Hristos – este tulpina viei, iar noi suntem mlădiţele. Lucrătorul este Dumnezeu. Deci, precum orice lucrător aruncă în foc mlădiţele cele neroditoare, aşa va secera şi Dumnezeu pe oameni, şi-i va blagoslovi pe cei ce au adus roade şi au săvârşit tot lucrul cel bun, iar pe cei ce au cheltuit toată viaţa lor în păcate şi-n fărădelegi lumeşti, fără să facă roade vrednice de mântuire, ca pe nişte mlădiţe uscate de arşiţa zilei, îi va arunca de la El, în focul cel nestins al iadului, după cum Însuşi făgăduieşte aceasta: „Pe orice mlădiţă care este în Mine şi nu aduce roadă, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roade, El o curăţă, pentru ca şi mai multă roadă să aducă” (Ioan. XV, 2). Pe orice om care fără de rodire stă în vrednicia numelui de creştin, dar nu aduce roade vrednice de mântuire, ca pe o mlădiţă neroditoare, Dumnezeu îi taie; iar pe dreptslăvitorii care aduc roadă, îi curăţă de păcate şi fărădelegi, şi-i blagosloveşte, pentru şi mai multă roadă. Roadele pe care trebuie să le aducem, sunt date prin porunca Mântuirorului, şi sunt de două feluri. În primul fel, adică cel personal, rodirea constă în curăţirea trupului şi a sufletului de întinăciunile şi impedimentele care-l îndepărtează pe omul păcătos de Dumnezeu; iar în al doilea rând, adică în sensul plenar, rodirea însemnă sporirea credincioşilor, prin propovăduire şi misiune Ortodoxă. În Sfânta Evanghelie, găsim această îndatorire, când ascultăm porunca Mântuitorului, care zice: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura” (Marcu. XVI, 15). Iar Sfântul Apostol Petru, zice: „Căci vouă vă este dată făgăduinţa şi copiilor voştri şi tuturor celor de departe, pe oricâţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru” (Fapte II, 39).

Roadele la care ne trimite Mântuitorul, sunt foarte folositoare, în acelaşi timp bineplăcute înaintea Lui Dumnezeu; dar, pe cât sunt de mântuitoare, pe atât pot fi pierzătoare. Precum uneltele cele ascuţite, pot fi folosite spre folosul cel bun, iar celor ce nu sunt în toate facultăţile mentale, pot fi unelte de a face rău. Precum focul este creat spre căldură şi lumină, dar dacă nu este administrat corect, poate fi pricinuitor a multe răutăţi. Aşa sunt şi roadele la care ne trimite Domnul. Pot fi folositoare, dar pot fi şi dăunătoare, deşi au acelaşi chip. De pildă, principala rodire ce ne-o porunceşte Mântuitorul, este de a propovădui Evanghelia la toate neamurile. Însă, în ce mod? De aceea trebuie mai întâi să ne sârguim şi să ne curăţăm de păcatele şi fărădelegile ce ne stăpânesc trupul, şi să facem sufletul dezrobit de toată puterea cea rea a potrivnicului, iar apoi, după ce ne-am desăvârşit pe noi înşi-ne în virtuţi şi-n fapte bune, să arătăm şi altora calea cea dreaptă. Pe când noi înşi-ne nu ştim adevărul despre faptele pe care le săvârşim, dacă sunt bune sau rele, cum vom putea să îndemnăm pe alţii să aleagă ceea ce este bun şi folositor? Arâta vreme cât unii nu cunosc Sfânta Evanghelie, nu stiu de ce cred în Sfânta Treime, nu ştiu de ce trebuie să cinstească cele două firi ale Domnului nostru Iisus Hristos, nu au habar de ce sunt cinstiţi Sfinţii Îngeri, Maica Domnului, Sfinţii Apostoli, Mucenici şi Cuvioşi, cum vor da explicaţie ereticilor care nu săvârşesc cinstire acestor Sfinte Dogme drepte? Ei bine, fără a cunoaşte, şi fără a avea deplină convingere, unii se aventurează în „misionarism” încercând să-i înveţe pe eretici să cinstească pe Sfânta Treime, să cinstească Sfinţii, să se închine, să postească şi să asculte de Sfânta Tradiţie. Ei bine, atâta vreme cât ei nu-s convinţi care-i rolul fiecărei Dogme în Credinţa Ortodoxă, devin pradă foarte uşoară şi sunt traşi spre erezie cu uşurinţă de către sectari. De aceea, roadele cele pe care trebuie să le facă dreptslăvitorii creştini simpli, cu smerenie, sunt acelea de a-şi curăţa trupurile de păcatel şi spurcăciunile lumeşti, hrănindu-şi sufletele din Sfânta Evanghelie, fără să răstălmăcească ceva după nepriceperea sa, ci să ceară mereu sfatul preotului duhovnic. Roadele cele mai potrivite ale creştinilor simpli sunt: rugăciunea, postul, metaniile, fregventarea Bisericii, ascultarea Sfintelor Slujbe şi predicile, citirea Cărţilor Ortodoxe, păzirea cugetului curat de întinăciunile cărţilor ereticilor, dar şi de mustrare, ferindu-se de aceasta (de mustrarea cugetului) prin evitarea păcatului. Acestea sunt roadele cele mai bune pe care le pot aduce creştinii începători, care încă nu au dobândit armele cele necesare cu care să biruiască lupta cu potrivnicii duavoli şi oameni diavoleşti, adică ereticii. Fără niciun fel de pricinuitoare de vătămare este fapta bună de a aduce pe cineva la Biserică, arătându-i doar primul pas spre biserică. Cealaltă datorie, de a propovădui Evanghelia la toate neamurile şi de a-i învăţa pe toţi dreapta slăvire, este datoria diaconilor, preoţilor, arhiereilor, monahilor şi monahiilor. Pentru că aceştia, după multă vreme de cultivare, a dobândit cunoştinţele esenţiale şi necesare de a învăţa pe cineva să slăvească drept şi corect pe Dumnezeu, să păstreze dreptele Dogme, Sfânta Tradiţie şi Sfintele Canoane.

(Fragment)


%d blogeri au apreciat asta: