Duminica Floriilor

by

Intrarea Domnului în Ierusalim

„Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare. Căci, din cauza lui mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus. A doua zi, mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei”. Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea I le-au făcut Lui. Deci da mărturie mulţimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta”. (Sfânta Evanghelie după Ioan, cap. XII, 1-18).

PREDICĂ LA DUMINICA INTRĂRII DOMNULUI ÎN IERUSALIM

Cine aduce bucurie casei? Oaspetele binevenit.

Cine aduce si mai mare bucurie casei? Un prieten al casei.

Cine aduce cea mai mare bucurie casei? Gospodarul care se întoarce acasa, dupa o lipsa îndelungata.

Fericite mâinile care L-au primit pe Domnul nostru Iisus ca pe Oaspetele binevenit!

Fericite buzele care L-au întâmpinat pe El ca pe un Prieten!

Fericite sufletele care s-au închinat Lui ca Gospodar, cu o cântare de bun venit!

Dar unii nu-L cunosteau pe El, nici nu-L primeau pe El, fie ca oaspete, prieten ori gospodar, ci au luat pietre în mâinile lor ca sa le arunce în El si cu sufletele lor cele muritoare au pus la cale moartea trupului Lui.

Aceasta era firea Dumnezeiasca a Domnului Hristos, ca, oriunde Se arata El – Dumnezeu în trup omenesc – oamenii se desparteau de-a dreapta si de-a stânga Lui, asa cum se vor desparti ei când va veni El în ziua cea de pe urma a istoriei lumii acesteia. Si pâna în ziua de astazi, când vorbirea dintre oamenii din lume se îndreapta catre Domnul nostru Iisus, acestia se despart la stânga si la dreapta. Cât de bine deslusita trebuie sa fi fost aceasta despartire în zilele vietii Sale întrupate pe pamânt!

Pericopa Evanghelica de astazi arata doua împrejurari în care se spune lamurit despre aceasta despartire a oamenilor privitor la simtamintele lor fata de Domnul. Mai întâi, la cina din satul Betania, se aflau, pe de o parte, Apostolii, împreuna cu Lazar care fusese înviat din morti, si se mai aflau surorile acestuia, Marta si Maria, care Îl aveau pe Domnul ca oaspete; si, pe de alta parte, se afla vânzatorul Iuda care s-a razvratit atunci când Maria a uns capul Domnului cu mir. În cea de-a doua împrejurare, se aflau, pe de o parte, oamenii care I-au facut o primire triumfatoare la intrarea Domnului în Ierusalim; si, pe de alta parte, se aflau fariseii, carturarii si înaltii preoti, care au pus la cale nu numai uciderea lui Hristos, ci si a prietenului Sau, Lazar.

“Deci, cu sase zile înainte de Pasti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazar, pe care îl înviase din morti.” Unde fusese Domnul înainte de aceasta? Din Evanghelia care se afla înaintea acestei pericope, vedem ca îndata dupa învierea lui Lazar, Domnul S-a retras în pustie, într-o cetate numita Efraim. El S-a mers acolo  pentru a nu fi prins si ucis de catre batrânii iudei, fiindca învierea lui Lazar ridicase mânia acestor batrâni mai mult decât oricare dintre minunile Sale. Ni se arata lamurit faptul ca Lazar era un om foarte cunoscut si ales. Aceasta se marturiseste de catre mult popor care se afla la casa sa, atât la vremea mortii sale, cât si dupa învierea sa: “Si multi dintre iudei venisera la Marta si Maria ca sa  le mângâie pentru fratele lor” (Ioan 11:19), si “pentru el, multi iudei au venit” sa vada minunea pe care Domnul o facuse cu el.

Si astfel, întrucât nu sosise vremea Sa, Domnul a plecat mai departe de Ierusalim si S-a ascuns de vrajmasii cei rai. Si El a facut aceasta pentru noi.

Mai întâi, pentru ca moartea Lui sa nu aiba loc în chip nestiut, ci în fata miilor si miilor de oameni care se vor aduna în Ierusalim pentru Pastile (evreilor); pentru ca lumea întreaga sa poata cunoaste ca El a murit cu adevarat si pentru ca Învierea Lui sa fie dupa aceea, o minune limpede si de netagaduit.

În al doilea rând, ca sa ne învete ascultarea desavârsita fata de Voia lui Dumnezeu – pentru ca noi sa nu ne repezim sa murim din vreo pricina sau alta, dupa hotarârea noastra, ci sa facem Voia lui Dumnezeu si sa fim gata sa suferim atunci când Dumnezeu hotaraste si Îsi descopera Voia Lui. Pentru ca, daca noi ne lasam cu totul în Voia lui Dumnezeu, ” si par din capul vostru nu va pieri”(Luca 21:8), si totul ni se va întâmpla noua la vremea potrivita, nici mai devreme, nici mai târziu.

Daca suntem vrednici sa murim cu moarte duhovniceasca pentru Domnul Hristos si daca în acelasi timp, facem ascultare desavârsita fata de Voia lui Dumnezeu, cautând în aceasta slava lui Dumnezeu si nu pe a noastra, atunci moartea noastra muceniceasca va veni la vremea potrivita si în acel chip, care va aduce cel mai mare ajutor atât noua, cât si celor apropiati noua.

De aceea, noi nu trebuie sa credem ca Domnul Iisus fugea de moarte ascunzându-Se de calaii Sai; El nu fugea, ci numai Îsi amâna moartea pâna la vremea hotarâta de catre Tatal Sau, vremea când moartea Sa va fi de cel mai mare pret pentru omenire. Din cele ce relateaza Evanghelia, este cu totul lamurit faptul ca Dumnezeu nu Se înfricosa de suferinta si de moarte în nici un chip. Odata, pe când spunea mai dinainte despre suferinta si moartea Sa si Petru si-a facut gândul sau ca aceasta nu se va întâmpla niciodata, Domnul l-a certat pe Petru si i-a zis: “Mergi înapoia Mea, satano! Caci tu nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor!” (Marcu 8:31-33).

Cu sase zile înaintea Pastilor, Domnul S-a întors în Betania, unde locuia prietenul Sau Lazar – cel pe care Domnul îl înviase din morti. Acolo Îl astepta cina: “Si I-au facut acolo cina, si Marta slujea. Iar Lazar era unul dintre cei ce sedeau cu El la masa” . (Evanghelistul Ioan nu ne spune în casa cui se servea cina aceea. La prima vedere, se pare ca cina era chiar în casa lui Lazar. Dar, potrivit lui Matei (26:6) si lui Marcu (14:3) – care, de asemenea, relateaza aceasta întâmplare – se vede lamurit ca cina era în casa lui Simon, leprosul. Altfel, s-ar întelege ca aceeasi întâmplare a avut loc de doua ori în Betania, într-un timp foarte scurt: o data în casa lui Lazar si o data în casa lui Simon leprosul, ceea ce este greu de crezut. Este neîndoios faptul ca acest Simon L-a întâmpinat cu bucurie pe Domnul, fiindca Domnul îl vindecase de lepra, asa cum era de neînchipuit ca un lepros sa pregateasca cina si sa cheme oaspeti, cînd neamurile cele mai apropiate nu cutezau sa intre în legatura cu el, gândindu-ne la asprimea legii lui Moise.)

“Iar Lazar era unul dintre cei ce sedeau cu El la masa. ” Evanghelistul întareste aceasta dinadins, pentru a arata adevarul învierii lui Lazar. Barbatul înviat din morti ducea o viata normala, umbla de colo colo, mergea pe la oameni acasa, mânca si bea. Nu era o umbra nematerialnica care, prin închipuire, sa se arate înaintea oamenilor si apoi degraba sa dispara, ci un om viu, sanatos, normal, asa cum fusese înainte de boala si moartea sa.

Domnul îl adusese iarasi la viata si apoi a plecat pentru câteva zile din Betania în cetatea Efraim. Lazar a ramas cu viata atât când Hristos era de fata, cât si atunci când El nu era; de aceea, nu se poate spune ca Lazar doar parea ca este viu pentru altii, atunci când Hristos era de fata si îl stapânea.

Iata, acum, când Domnul Se întoarce în Betania, Lazar sade la masa cu Domnul, lânga care sedea si oaspetele Simon – probabil ca acesta era si rudenie cu Lazar. Ce priveliste minunata! Domnul sade la masa cu doi barbati carora  El le daduse mai mult decât ceea ce ar fi putut face lumea întreaga: El îl înviase pe unul din morti si îl vindecase pe celalalt de lepra. Trupul celor doi începuse sa putrezeasca – al unuia în mormânt si al celuilalt de lepra. Prin puterea Lui minunata, El a readus viata în unul si starea de sanatate în celalalt. Si acum, chiar înainte de a porni pe drumul Crucii, El S-a abatut ca sa-i vada si a aflat în ei prieteni plini de recunostinta.

O, daca ne-am da seama cu totii cum Hristos, în fiecare zi, ne izbaveste de stricaciunea acestui pamânt si de lepra vietii acesteia stapânite de patimi, L-am întâmpina si L-am primi în inimile noastre si nu L-am lasa niciodata sa plece de sub acoperisul sufletului nostru!

“Deci Maria, luând o litra cu mir de nard curat, de mare pret, a uns picioarele lui Iisus si le-a sters cu parul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. ”

Primii doi Evanghelisti povestesc faptul ca femeia a turnat mir pe capul lui Hristos, Sfântul Marcu a mai adaugat ca ea, “spargând vasul, a turnat mir pe capul lui Iisus” (Marcu 14:3).

Uleiurile de cel mai mare pret erau pastrate în vase bine facute si pecetluite cu mare grija. Femeia a spart vasul si-a turnat mir mai întâi pe capul Lui si apoi – ca semn de mare respect si smerenie fata de El – pe picioarele Lui.

Ea nu a mai zabovit ca sa deschida vasul cu grija, ci l-a spart cu scopul de a turna peste Domnul tot mirul si sa nu mai ramâna nimic. Si astfel, în vreme ce Marta slujea în casa si la masa, asa cum obisnuia ea, Maria, în felul ei, si-a aratat si ea evlavia fata de Învatatorul facator de minuni. Fiecare dintre cele doua surori si-a aratat evlavia fata de Domnul în chipul sau.

Cu un alt prilej, când Marta iarasi slujea si Maria sedea la picioarele lui Hristos si asculta cuvintele Lui cele sfinte, Iisus a adus lauda mai înalta Mariei decât Martei, spunând: “Maria partea cea buna si-a ales” (Luca 10:42), dorind sa întareasca prin aceasta însemnatatea mai mare a râvnei duhovnicesti fata de râvna muncii.

Acum, Maria dobândise mirul cel de nard de mult pret si, dupa un obicei rasaritean, îl turnase pe capul si pe picioarele Celui Unuia Care, prin curatia Sa mai presus de fire, a spalat si a uns sufletul ei. Cei ce erau de fata la acestea, au avut raspuns diferit; cei mai multi dintre ei au ramas tacuti si tacerea aceasta era raspunsul lor la fapta Mariei, dar unul dintre ei – chiar singurul dintre ei – nici nu a pastrat tacerea, nici nu a încuviintat fapta. Evanghelistul, care era si el de fata, descrie nemultumirea aceluia singur, în chipul acesta:

“Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea sa-L vânda, a zis: Pentru ce nu s-a vândut  mirul acesta cu trei sute de dinari si sa-i fi dat saracilor? Dar el a zis aceasta nu pentru ca îi era grija de saraci, ci pentru ca era fur, si, având punga, lua din ce se punea în ea. ”

Potrivit primilor doi Evanghelisti, nu numai Iuda a fost cel care s-a împotrivit, ci si ceilalti ucenici (Matei) si altii dintre cei care erau de fata (Marcu). Faptul ca s-au împotrivit mai multi, fie în taina în sufletele lor, fie pe soptite, se face lamurit din raspunsul lui Hristos din Evanghelia de astazi: “Las-o… ca pe saraci întotdeauna îi aveti cu voi, dar pe Mine nu Ma aveti întotdeauna.”

Domnul a raspuns la plural. Dar oricât de multi s-au împotrivit si oricât de limpede era nemultumirea lor, este semnificativ faptul ca Iuda era cel mai mânios, nemultumirea lui s-a aratat cu glas, cu glas mare.

De ce Evanghelistul îl pomeneste numai pe el, întarind aceasta în chip deosebit, dând numele sau întreg si faptul ca urma sa-L vânda pe Domnul? Pentru ca cititorul sa nu-l ia drept celalalt Apostol Iuda. Atunci, Iuda s-a împotrivit pentru ca acest mir de mult pret a fost turnat fara pricina si nu a fost vândut pe bani care sa fie dati la saraci. El a mai aratat si pretul ridicat al acestui mir bine mirositor: trei sute de dinari. Acesta era într-adevar un pret ridicat pentru un vas cu mir, care era pretuit în general la câtiva banuti de aur.

Dar aceasta arata adânca evlavie pe care o avea Maria fata de Domnul Iisus. Cine stie câta vreme strânsese ea, ca sa aiba atât de multi bani, ca sa-i dea pe toti deodata si sa dea o astfel de semnificatie vesnica acestei clipe fara de asemanare? Iuda s-a simtit foarte îndurerat ca acesti bani de aur nu ajunsesera în punga lui. Evanghelistul spune deschis ca el era “fur”.

Domnul trebuie sa fi stiut ca Iuda fura din punga în care se tineau banutii adunati pentru saraci. Dar, chiar daca era asa, El niciodata nu l-a dat pe Iuda pe fata pentru furt, poate pentru ca El nu pretuia de loc banii si nu voia sa vorbeasca despre ei, sau poate pentru ca El astepta clipa potrivita ca sa poata spune totul despre Iuda, în câteva cuvinte. Iata cuvintele cumplite pe care le-a rostit Domnul ucenicilor Sai despre Iuda: “Oare nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Si unul dintre voi este diavol!”

Atunci, de ce sa fie numit Iuda fur, când el merita sa fie numit diavol?

La împotrivirea lui Iuda, Domnul a raspuns astfel: “Las-o, ca pentru ziua îngroparii Mele l-a pastrat. Ca pe saraci întotdeauna îi aveti cu voi, dar pe Mine nu Ma aveti totdeauna.”

O, ce raspuns minunat si cu simtire este acesta!

Aceleasi buze care spusesera: “Mila voiesc, iar nu jertfa” si care spusesera tânarului bogat: “Vinde averea ta si da-o saracilor” – aceleasi buze îndreptatesc acum varsarea mirului de mult pret de catre Maria. Nu cumva este aici vreo împotrivire? Nu; nici un fel de împotrivire, caci “omul nu traieste numai cu pâine” si fapta aceasta a Mariei este atât jertfa, cât si milostenie – fata de cel mai mare Sarac care a calcat vreodata pe acest pamânt.

El nu este cel care a fost întotdeauna sarac – ai carui bunici si strabunici au fost saraci – care este prea sarac, ci Împaratul care se aseaza deopotriva cu saracii, care este cu adevarat sarac; asadar, ce sa spunem despre Împaratul împaratilor care, stapânind peste cetele de îngeri fara de moarte, din cel dintâi ceas al facerii, Se întrupeaza din dragoste pentru oameni, nascându-Se într-o pestera si fiind sluga tuturor?

Vacile si oile au dat ieslea lor Noului-Nascut, dar dupa moartea Lui cine va unge trupul Sau cu mir, asa cum era obiceiul si pentru cei saraci atunci când mureau? Iata cine va face aceasta – Maria. Învatata de Duhul Sfânt, ea savârseste mai dinainte ritualul ungerii trupului lui Hristos, pregatindu-l astfel pentru înmormântare.

Pentru ea, aceasta este o cina de taina la care ea pecetluieste o taina, nu asupra trupului celui viu al Domnului, ci asupra lesului Sau. Ca si cum ea ar fi stiut ca Facatorul de minuni, Cel cu tarie, care îl adusese pe fratele ei mort printre cei vii si îl adusese printre cei sanatosi pe oaspetele cel lepros, va cadea în doua-trei zile în mâinile oamenilor celor rai, cine Îl va da pe El la moartea calaului. Asadar – “Las-o”; las-o sa împlineasca aceasta pregatire pentru înmormântare asupra trupului Meu.

Pe saraci îi veti avea întotdeauna cu voi si voi trebuie sa va osteniti sa îndepliniti poruncile Mele despre milostenie. Tot ceea ce faceti pentru cei saraci, pentru Mine faceti; si, de asemenea, tot ceea ce Mie Îmi faceti, voi faceti pentru saraci. Tot ceea ce faceti pentru Mine, Eu va voi întoarce însutit voua si saracilor vostri.

Domnul a mai spus: “Adevarat zic voua: Oriunde se va propovadui Evanghelia, în toata lumea, se va spune si ce a facut aceasta, spre pomenirea ei” (Marcu 14:9).

Vedeti cum Domnul nostru cel împaratesc rasplateste împarateste slujirea facuta Lui? El rasplateste dragostea cu dragoste însutita si, pentru cei trei sute de dinari pentru care s-a plâns Iuda, a rasplatit pe Maria cu viata vesnica. Cu cei trei sute de dinari pe care furul Iuda i-ar fi ascuns în întuneric împreuna cu numele Mariei, Maria a cumparat un margaritar fara de pret: o învatatura de folos pentru milioane si milioane de crestini; o învatatura despre felul în care Domnul da rasplata împarateasca celor care Îi slujesc.

“Deci multime mare de iudei a aflat ca este acolo si a venit nu numai pentru Iisus, ci sa vada si pe Lazar, pe care-l înviase din morti. Si s-au sfatuit cu arhiereii ca si pe Lazar sa-l omoare. Caci, din cauza lui, multi dintre iudei mergeau si credeau în Iisus.”

Si aici, iarasi oamenii au fost despartiti de puterea lui Hristos. Unii merg sa vada pe Facatorul de minuni si pe Lazar, minunea Facatorului de minuni; altii uneltesc sa-i ucida pe amândoi – nu numai pe Hristos, ci si pe Lazar.

De ce pe Lazar? Ca sa nu mai fie martorul viu al lucrarilor minunate ale lui Hristos. Atunci, de ce nu au pus ei la cale sa ucida pe toti barbatii, femeile si copiii asupra carora Îsi aratase Domnul puterea Lui Dumnezeiasca – toti orbii care au vazut, surzii care au auzit, mutii care au vorbit, posedatii de diavol care s-au însanatosit, mortii care au fost adusi iarasi la viata, leprosii care s-au curatit si paraliticii, ologii si smintitii care au fost vindecati … si toti cei care au fost însanatositi în chip minunat?

Marturisitorii puterii facatoare de minuni a lui Hristos erau de gasit în orasele si satele de pe toata întinderea Israelului. De ce nu se sfatuiau arhiereii sa-i ucida pe toti si nu numai pe Lazar? Nu pentru ca acestor oameni rai le era frica sa verse sânge si sa-i porneasca pe oameni împotriva lor, ci pentru ca le-ar fi fost cu neputinta sa împlineasca aceasta si ar fi fost primejdios pentru ei.

Dar ei voiau sa-l ucida pe Lazar, mai ales pentru ca învierea lui a adus mai multa neliniste printre iudei, decât oricare alte minuni ale Mântuitorului; si pentru ca multi oameni, mergând sa-l vada pe Lazar, vazându-l, au început sa creada în Domnul Iisus; si poate pentru ca erau foarte aproape si ei se temeau ca toti oamenii care erau adunati în Ierusalim pentru Sarbatoare vor merge în Betania sa-l vada pe cel care fusese înviat din morti si vor ajunge sa creada în Hristos.

Si astfel, în vreme ce oamenii îsi cautau mântuirea, capeteniile lor duhovnicesti se sileau sa-i îngradeasca si sa-i împiedice pe calea mântuirii. Dar toate ostenelile acestor cârmuitori rai de oameni care voiau sa puna capat lucrarilor lui Dumnezeu au fost desarte. Cu cât s-au împotrivit acestia mai mult lucrarilor lui Dumnezeu, cu atât mai deslusit se vedeau aceste lucrari.

Acest lucru s-a facut mai lamurit mai târziu în istoria Bisericii lui Hristos, chiar pâna în zilele noastre: o întreaga armata a împotrivitorilor Biserici lui Hristos au lovit-o dinafara si dinauntru, dar toate aceste loviri nu numai ca nu au izbândit, ci, dimpotriva, au dus la raspândirea si statornicirea ei în lume. Mâinile neputincioase ale omului nu ar fi putut sa aiba izbânda împotriva Atotputernicului Ziditor si a lucrarilor Sale. Se face numai Voia Lui cu toate puterile împotrivitoare, fie din iad ori de pe pamânt.

Urmatoarea întâmplare din Evanghelia de astazi arata faptul ca oamenii erau cu mult mai deschisi adevarului decât capeteniile lor – aceia aveau inima mult mai mare si mai plina de recunostinta. Aceasta întâmplare este intrarea triumfatoare a lui Hristos în Ierusalim.

“A doua zi, multimea multa, care venise la sarbatoare, auzind ca Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic si au iesit în întâmpinarea Lui si strigau: Osana! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, Împaratul lui Israel!”

În ziua care a urmat dupa cina din Betania, Domnul a pornit spre Ierusalim,  spre cetatea care “ucidea proorocii”.

Dar Ierusalimul nu era numai salasul fariseilor strâmtorati la minte, al carturarilor mândri si al înaltilor preoti urâtori de Dumnezeu, ci mai erau si multimi mari de oameni, o multime de pelerini si evlaviosi, barbati si femei.

În timpul Pastilor, Ierusalimul avea aproape tot atât de multi locuitori ca si Roma, capitala de atunci a lumii. Aceasta multime nenumarata de oameni – o mare multime de oameni cu o judecata patrunzatoare si libera – era adunata la Ierusalim, pentru a se apropia de Dumnezeu. În felul acesta, în aceasta zi, ei au avut cu adevarat o simtire a apropierii tainice a lui Dumnezeu si au vazut în Domnul Iisus pe îndelung asteptatul Împarat din casa lui David.

De aceea, când cobora Domnul de pe Muntele Maslinilor, acesti oameni suiau ca sa-L întâmpine. Unii îsi asterneau vesmintele pe cale, înaintea Lui, alti taiau ramuri de finic si împodobeau cu ele drumul si cu totii strigau cu bucurie întâmpinându-L: “Osana! Osana Fiului lui David! Osana întru cei de sus!”

Binecuvântat fie Împaratul lui Israel, care vine întru numele Domnului! Împotrivindu-se  amenintarii Romei, împotrivindu-se stricaciunii si micimii neschimbate a batrânilor lor, sufletele oamenilor credeau în puterea unei minuni de la Dumnezeu, care va schimba întreaga împrejurare, cu neputinta de rabdat.

Si sufletele oamenilor simteau ca izvorul acestei minuni era Domnul Iisus si de aceea L-au întâmpinat cu atâta bucurie. Oamenii nu au cunoscut cum a savârsit El aceasta schimbare hotarâtoare de-a lungul întâmplarilor; ei fusesera povatuiti sa astepte sa se înfaptuiasca numai într-un anumit chip si acela era cu ajutorul împaratului din Casa lui David, care va stapâni în Ierusalim pe tronul lui David. Pentru aceasta pricina, oamenii L-au vazut pe Iisus ca pe un împarat si L-au întâmpinat cu bucurie si cu nadejdea ca El va împarati acum în Ierusalim, cu totul altfel decât în Roma si în Ierusalimul zilelor lor.

Dar credinta oamenilor stârnea frica fariseilor; si aceasta bucurie le-a adus lor mânie. De aceea unii farisei I-au spus lui Hristos ca sa-i stapâneasca pe ei ca sa nu mai strige în felul acela. Dar blândul Hristos, care era Îsi cunostea puterea Sa fara margini, le-a raspuns: “Zic voua: Daca vor tacea acestia, pietrele vor striga” (Luca 19:40). Acesta este raspunsul Împaratului împaratilor, îmbracat precum omul cel sarac si calarind pe un asin, caci Evanghelistul povesteste cum calarea Domnul pe un asin în aceasta intrare biruitoare:

“Si Iisus, gasind un asin tânar, a sezut pe el, precum este scris: “Nu te teme, fiica Sionului! Iata Împaratul tau vine sezând pe mânzul asinei.”

Ceilalti Evanghelisti povestesc în amanunt cum Domnul, fiind atât de sarac ca nu avea nimic al Sau, a ajuns sa aiba un asin. De aceea, Sfântul Ioan trece peste aceasta, socotind un lucru deja cunoscut si spune doar atât: El a gasit un asin.

Luca, Evanghelistul care da cele mai multe amanunte, povesteste despre puterea si mai dinainte cunoasterea minunata a lui Hristos, prin care a gasit asinul: “Mergeti în satul dinaintea voastra si, intrând în el, veti gasi un mânz legat pe care nimeni dintre oameni n-a sezut vreodata. Si, dezlegându-l, aduceti-l.” (Luca 19:30).

La porunca Lui, ucenicii au pornit si l-au gasit întocmai cum spusese El. Mânzul era cu mama lui. De ce nu a mers Domnul calare pe asina, ci pe mânzul pe care nu calarise înca nimeni? Pentru ca asina nu se lasa nici calarita, nici condusa. Asina semnifica poporul iudeu si mânzul semnifica neamurile pagâne. Aceasta este talmacirea data de Parinti si este neîndoios ca talmacirea lor este dreapta.

Israelul Îl va prigoni pe Hristos si pagânii Îl vor primi. Cei mai multi dintre pagâni vor fi purtatori de Hristos de-a lungul istoriei si vor intra cu El în Ierusalimul de sus, în Împaratia cerurilor.

“Acestea nu le-au înteles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslavit Iisus, atunci si-au adus aminte ca acestea erau scrise pentru El si I le-au facut Lui”. În general, ucenicii au înteles foarte putin din ceea ce s-a întâmplat cu Învatatorul lor pâna când El le-a sporit întelegerea (Luca 24:45) si Duhul lui Dumnezeu i-a luminat cu limbi de foc. Numai atunci au priceput ei toate lucrurile, aducându-si-le aminte.

“Deci da marturie multimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazar din mormânt si l-a înviat din morti. De aceea L-a si întâmpinat multimea, pentru ca auzise ca El a facut minunea aceasta”.

Aici se vorbeste despre doua categorii de oameni: unii care au fost de fata la învierea lui Lazar în Betania, si altii care erau oaspeti ai Ierusalimului si care auzisera de la primii despre lucrarea minunata asupra lui Lazar.

Cei din primul grup erau marturisitori, ca vazusera cu ochii lor, si cei din al doilea grup au venit sa-L întâlneasca din pricina acestei marturii. Si în vreme ce fumul jertfelor se ridica deasupra Templului lui Solomon; în vreme ce carturarii se sfadeau cu putere, cu privire la tablele Legii celei vechi a lui Moise; în vreme ce preotii nepasatori, marindu-se, faceau pregatiri pentru sarbatoare; în vreme ce batrânii poporului îsi crispau buzele ca sa-i lamureasca mai bine pe oameni ca aceasta multime se strânsese acolo pentru folosul acelora; în vreme ce levitii faceau împartire limpede, care sa-i multumeasca, a jertfelor care le apartineau lor – oamenii umblau râvnitori dupa minuni si dupa Savârsitorul acelor minuni.

Si valuri mari de oameni îsi întorsesera spatele catre Templul lui Solomon din Ierusalim, aducatorilor de jertfe si preotilor si întregii acestei lucraturi a societatii de piata pe care o facusera; poporul întorsese spatele tuturor acestora si îsi îndreptase fata catre Muntele Maslinilor, de unde venea Facatorul de Minuni.

Ce folos le puteau aduce turnurile moarte ale Ierusalimului, cu mortii cei vii din ele, sufletelor flamânde si însetate ale oamenilor, care cautau o spartura în cerurile închise si privelistea Dumnezeului Celui viu?

Cele doua chipuri ale mândriei – aceea a romanilor si aceea a fariseilor- care au umplut Ierusalimul, nu erau în stare sa plasmuiasca nici macar un singur fir de par, fie alb sau negru. Si iata, coborând de pe Muntele Maslinilor, era Cel Unul care, cu glasul Sau, a chemat din mormânt pe mortul cel de a Patra Zi, înviindu-l din morti si slobozindu-l din stricaciunea mormântului!

O, oare când ne vom îndeparta duhurile de lucraturile înfumurate dar neputincioase ale lumii acesteia si le vom întoarce catre Muntele cel ceresc, catre Împaratul Hristos?

O, când ne vom pune toata nadejdea noastra în El? Sufletul nostru Îl cauta pe Izbavitorul pacatului si al mortii, pe care lumea întreaga nu-L poate întrece prin propriile osteneli.

Hristos este acest Izbavitor. Sufletele noastre sunt flamânde si însetate de Împaratul smerit dar întru putere mare: smerit întru puterea Sa, dar puternic întru smerenia Sa, sufletele noastre Îl cauta pe Împaratul care este prietenul fiecaruia dintre noi, pe Împaratul a carui împaratie nu are margini si a carui dragoste pentru oameni nu se poate masura.

Acesta este Împaratul, Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea, noi toti strigam catre El: “Osana! Osana!”

Lui sa-I aducem slava si lauda, dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin (Episcop Nicolae Velimirovici – Predici).

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: