Studiu Ortodox Tradiţional

by

Cei de la Furceni nu dețin Succesiunea Apostolică:

 

ISTORIA GRUPULUI TRADIȚIONALIST FONDAT DE VICTOR LEU

Gruparea lui Gamaliil Papil în anul 1940

Gruparea lui Gamaliil Papil în anul 1940

După schimbarea Calendarului nostru bisericesc în anul 1924, împotriva hotărârilor Sfintelor Sinoade Ecumenice și a celor Locale, împotriva istoriei Bisericii Ortodoxe și a Anatemelor ce s-au dat împotriva noului calendar al papei Grigorie, nici un Episcop nu a rămas în dreapta Credinţă. Au mai fost Episcopi despre care se presupune că au „combătut” stilul nou, deşi nu au avut nici unul din ei atitudinea Sfântului Ierarh Calinic şi a celor împreună cu dânsul, care s-au separat de Sinod în momentul în care Episcopii au hotărât să schimbe calendarul, fapt pentru care aceştia din urmă au cedat şi lăsând Biserica Ortodoxă aşa cum fusese până atunci, pacea s-a mai prelungit până în anul 1924.

La schimbarea Calendarului nu s-a produs o schismă în Biserica Ortodoxă, dimpotrivă toţi creştinii au rămas la un loc, monahii şi preoţii la locurile lor. În acest an, 1924, Mitropolitul Antonie Khrapovitsky a vizitat pe Mitropolitul Miron Cristea numit „Patriarh” de Sinod după ce a reuşit schimbarea Calendarului. Mitropolitul Antonie era deja numit Mitropolit Primat al Sinodului ROCOR, format din 17 Episcopi, care, în urma şedinţei Sinodului din Constantinopol din anul 1923, au hotărât următoarele:

„În urma dezbaterilor Sfântului Sinod, s-a hotărât să nu fie acceptat noul calendar, care este greşit, lăsând problema calendaristică şi celelalte probleme, după cum au considerat Sfintele Sinoade Ecumenice” (Hotărârea Sf. Sinod ROCOR din anul 1923, din Telegrama Mitropolitului Antonie către Patriarhia Antiohiei).

Într-adevăr, Mitropolitul Antonie nu a putut ajunge la un consens, măcar pe principii dogmatice, dacă nu canonice, cu Mitropolitul României, Miron Cristea. Din acel moment nu a mai fost posibilă o comuniune sau o altă întâlnire între cei doi.

Cu toate că schimbase calendarul, o parte dintre preoţii Bisericii din România, nu au acceptat noul Calendar; dar, au rămas în continuare prin Mănăstirile sau Parohiile unde erau. Sinodul condus de Miron Cristea (care se trăgea din familie de greco-catolici) nu s-a limitat doar la reforma calendaristică. În anul 1925 hotărând şi schimbarea Pascaliei pentru a se asemăna mai mult cu romano-catolicii (papistaşii) care adoptase din anul 1582 atât calendarul nou, cât şi pascalia. Acest fapt a generat o mare panică în rândul mirenilor şi a clericilor, întrucât se atungea cu îndrăzneală o rânduială bine dogmatisită a Bisericii Ortodoxe, contrar Sfintelor Canoane, de dragul apropierii de catolici, care nici o dată nu au făcut un pas spre a se apropia de Ortodoxie…

O dată cu schimbarea Pascaliei în România, mulţi zeloţi ai români se separă de BOR şi pleacă în pribegie. Aceştia au fost: Ieroschimonahul Glicherie Tănase stareţul Schitului Pocrov din preajma Mănăstirii Neamţ, Arhimandritul Gherontie Ionescu, din Sfântul Munte Athos, stabilit iarăşi în România, la un schit pe stil vechi din preajma localităţii Tămădău din jud. Călăraşi, care a fost desfiinţat în 1936, părintele Evstatie Andreescu, părintele Ioachim Perj, ierommonahul Ioanichie Dudescu, Ieromonahul Pamvo, Monahii Galaction şi Veniamin din satul Cucova, ierodiaconul David Bidaşcu de la Mănăstirea Neamţ, monahul Martinian Comăneci, care a devenit stareţ al Mănăstirii Copăceni din Jud. Ilfov, schimonahul Varlaam de la Roşiori împreună cu monahii Chiriac, Nifon, Eftimie şi alţi ieromonahi şi călugări. Mulţi dintre creştini refuză să mai frecventeze slujbele bisericilor care adoptase noul calendar al catolicilor, mergând pe urmele zeloţilor români care plecase în pribegie. Aflând de această comunitate, se alătură şi monahul Gamaliil Papil din Mănăstirea Neamţ, care fusese caterisit înainte de schimbarea calendarului din treapta de Protosinghel. Soborul de Arhimandriţi, Ieromonahi şi Monahi ai Bisericii de Stil Vechi nu au cunoscut de la început faptul că Protosinghelul Gamaliil fusese caterisit de Biserică, fapt pentru care a slujit fără nici o problemă în perioada 1934 – 1937, după care s-a aflat adevărul despre el şi nu a mai fost lăsat să slujească, întrucât statutul său acum era de simplu monah. În cele din urmă acesta se separă, punând bazele unei alte structuri eclesiastice, strângând un număr restrâns de mireni, continuând să slujească necontenit, chiar săvârşind tunderi în monahism.

ISTORIA UNEI BISERICI INCERTE

După apariţia acestei schisme în Biserica de Stil Vechi, s-au făcut tot felul de presupuneri la adresa fiecăruia dintre cei care rămăsese pe stil vechi şi nu adoptase calendarul nou, în deosebi de către acest fost protosinghel Gamaliil, indignat de fatpul că nu a mai putut sluji. Cum dar, ai mai putea sluji, devreme ce ai fost caterisit înainte de schimbarea Calendarului, pe motive temeinice? Aşa s-a ajuns la fondarea unei grupări din orgolii personale şi acuzaţii nefondate la adresa tuturor care au rămas pe stil vechi.

Deşi era doar Ieromonah, Părintele Glicherie Tănase era considerat ca un „lider” al preoţilor  pe stil vechi din România. După plecarea lui din obştea tradiţionalistă, monahul Gamaliil a început să lovească foarte mult în ieroschimonahul Glicherie, dând tot felul de argumente nefondate. Printre acestea trebuie să menţionăm faptul că pretindea o anumită imoralitate, deşi totul era incert şi nimeni altul, sau măcar unul dintre clericii care nu avusese probleme canonice până atunci, nu vedeau atâtea presupuneri câte făcea acest monah. Printre multe alte născociri, de dragul ademenirii unui grup mare de credincioşi, Gamaliil spunea că „Părintele Glicherie a fost botezat prin stropire”. De ce nu şi ceilalţi clerici au văzut acest detaliu? Mai mult, există presupunerea că la vizita în Ierusalim, din anul 1930 a părintelui Glicherie, ar fi fost cercetat de Patriarhul Damianos şi s-au opus pentru a-l primi să slujească, din pricina faptului că ar fi fost botezat prin stropire. După ani de zile, s-a aflat că Ieromonahul Glicherie fusese invitat şi de doi preoţi români din Ierihon, care ţineau pe stil nou; dar, era evident ca acesta să refuze, întrucât renunţase şi la săreţie şi la tot când s-a schimbat calendarul şi era absurd să slujească pe stil nou în Israel. Aceştia au lăsat false informaţii urâcioase împotriva părintelui Glicherie, fapt pentru care urmaşii lui Gamaliil caută să citeze doar ceea ce este contra lui, fără să privească şi faptul că a fost unul dintre cei mai râvnitori apărători ai Stilului Vechi şi pe care l-au urmat până la moarte tot grupul de preoţi şi călugări, nicidecum pe monahul Gamaliil care slujea, caterisit fiind.

La întoarcerea din Ierusalim Părintele Glicherie a adus Antimise pentru a se face Sfânta Liturghie, întrucât mulţi dintre slujitori nu aveau Sfântul Antimis, sau slujeau pe Antimise vechi care fusese conservate după ieşirea lor din folosinţă. Este drept, nu putem sluji pe un Antimis care este scos din folosinţă; dar, totuşi, era un caz de prigoană, chiar de război, erau loc şi pentru Iconomii, care s-au arătat mai mult ca benefice. Grupul lui Gamaliil (care slujeau fără Antimise), au început să facă zvonuri că ar fi furat Antimisele. Era normal ca acest Gamaliil să facă tot felul de zvonuri, din răutate şi mai ales pentru că era supărat pe celălalt grup tradiţionalist. Este firesc!

Urmaşii acestui monah Gamaliil spun în chip răutăcios: „Glicherie a scornit o învăţătură nouă: învăţa că biserica oficială nu era în erezie, ci în schismă. Cei de pe nou, zicea el, au harul Sfântului Duh, pentru că încă nu s-au făcut nici un sinod care să-i caterisească”. Această informaţie este total falsă şi chiar mincinoasă! Părintele Glicherie nu a susţinut niciodată că cei de pe nou au har pentru că nu au fost combătuţi de un Sinod. Această poveste a apărut abia după anul 2007 când s-au tradus tezele kiprianiţilor greci, EI FIIND CEI CARE MĂRTURISESC ASTA, ieromonahul Glicherie având alte părere, devreme ce nu a rămas împreună cu cei de pe stil nou. Dimpotrivă, tot soborul de preoţi erau în dilemă legat de primirea botezului celor de pe stil nou. Abia după revenirea de la Ierusalim au început să săvârşească Mirungerea, după purtarea discuţiilor cu Patriarhul Damioanos. Cu alte cuvinte, urmaşii lui Gamaliil continuă lupta mincinoasă împotriva monahului Glicherie, bazându-se pe ideologii kiprianiste, care apar la foarte mulţi ani după decesul părintelui Glicherie, Nicidecum fiind eclesiologie a Bisericii pe Stil Vechi din România, de la acea vreme.

Aici putem observa şi o greşeală a celor cu Gamaliil, o greşeală ce arăta mentalitatea lui de monah şi nu de cleric, sau mai ales teologhisitor. Este evident că schimbarea calendarului era o schismă şi nu o erezie! Considerăm dogmă calendarul? Nicidecum! Calendarul este cuprinsul mineiului. Deci, dacă nu este dogmă, cum poate fi o erezie? Un teolog, chiar şi autodidact, nu doar cu diplome, îşi poate da seama de ce acest grup a devenit unul dintre cele mai extremiste schisme din istorie. În decursul istoriei pogorămintele au fost făcute la tot pasul, nu doar atunci când era vorba de numere mai de creştini ce tindeau spre a se îndepărta de Biserică, sau spre a se apropia. Cei din grupul lui Gamaliil: „Noi facem iconomie de la orice, dar nu şi de la Sfintele Taine”. Ei bine, ei nefiind o grupare cu mentalităţi bine formate, ci simpli oameni care au avut un exces de a răstălmăci Pidalionul şi a culege de acolo doar ceea ce-i interesa pe dânşii, au omis să amintească faptul că „iconomia” despre care vorbim a fost „înfiinţată” chiar pentru Sfintele Taine, pentru că nu poţi spune că faci iconomie în alte cazuri, decât în privinţa Sfintelor Taine. Mai mult de atât, ei găsesc replici la orice, este evident, cine ar putea să mai recunoască adevărul, mai ales când au în spate o istorie bazată doar pe presupuneri şi nu pe argumente ce nu pot fi uşor demontate.

Monahul Gamaliil, pentru a dezvolta această structură, era evident să facă o formă de „extremism religios”. Aceasta o punem explica foarte uşor. El, făcând acest exces de zel, reuşea să ademenească mireni (vechi calendarişti) foarte uşor, mai ales când le deschidea Pidalionul la pagina cutare şi le explica despre Botez; dar, totuşi, să nu uităm că Biserica a făcut în multe cazuri iconomie de la Botez, pentru că nu poţi spune că se numeşte iconomie altceva, decât excepţiile de primire a unor Taine precum Botezul sau Mirungerea, în multe alte cazuri avem exemple în Pidalion de primire a hirotoniei ereticilor chiar, nu doar a schismaticilor şi aici mă refer la primirea Donatiştilor, a Arienilor, pe care-i primeau ca şi preoţi sau Episcopi, a nestorienilor şi în cele din urmă a iconoclaştilor. Totuşi, Biserica Ortodoxă a avut o gândire teologică, fiind condusă de Sfinte Sinoade compuse din Arhierei cu minţi luminate, raţionali şi nu extremişti, precum ei, care folosesc Pidalionul precum sectarii Biblia. Gamaliil făcea progrese cu acest exces eclesiologic care nu mai fusese prezent niciodată în Biserică; dar, nimeni dintre arhimandriţi şi ieromonahi nu l-au înţeles de ce face această inovaţie. În cele din urmă el reuşeşe să tundă în monahism doar două maici, în timp cei Biserica mare (pe stil vechi) formată din toţi zeloţii români care, în ciuda prigoanei păstrau Ortodoxia autentică, aveau numeroşi preoţi, monahi şi monahii. Este cert, nu numărul contează; dar, totuşi, să nu uităm că dânşii plecase din Mănăstiri şi din locuri unde puteau vieţui în pace şi fără să fie ponegriţi de nimeni, primind noul calendar. Dar, deşi nu socoteau dogmă calendarul, nu-l primise pe cel nou!

Trecând mai departe şi urmând firul istoriei, amintim de trecerea pe stil vechi a stareţului Evloghie Oţa, pe marginea cărui subiect cei din gruparea lui Gamaliil fac iarăşi o sumedenie de afirmaţii extremiste în discuţii particulare. Dar, cine a fost Evloghie Oţa? Acesta s-a născut în anul 1909. În anul 1922 pleacă în Sfântul Munte Athos împreună cu un Călugăr român stabilit acolo. Acesta a vieţuit în muntele Athos 18 ani unde a fost călugărit, apoi hirotonit diacon şi ieromonah.

În anul 1940 se întoarce în România, vizitându-şi rudele. Deşi se schimbase calendarul, familia lor rămăsese pe stil vechi. Aceştia fiind în partea aceea, nu cunoşteau nimic despre existenţa preoţilor pe stil vechi din părţile moldovei şi munteniei. Părintele Evloghie, fiind un călugăr trăitor, fapt pentru care aud despre dânsul mai mulţi călugări. Astfel, el devine stareţ al Mănăstirii Râmeţ din judeţul Alba (Raionul Aiud pe atunci), până în anul 1955.

Încă o dată amintim că în partea Albei, nu se ştia de existenţa clericilor pe stil vechi din cealaltă parte de ţară, era şi firesc, formele de informare de la acea vreme ne fiind permisive ca acum. Cu toate acestea, stareţul Evloghie Oţa era un zelotist format duhovniceşte în Sfântul Munte, devenind renumit pentru păstrarea stilului Vechi. Oamenii vedeau ca o reânviere duhovnicească, să aibă un preot ce ţine pe stil vechi; aşa au aflat călugării de la Râmeţ care l-au solicitat să intre în Mănăstirea lor. Aceştia fac apel către Mitropolia de la Sibiu să fie recunoscută în mod oficial ca Mănăstire păstrătoare a vechiului Calendar; însă, mitropolitul refuză categoric. Cu toate acestea, ei ţineau stilul vechi! În anul 1955 Părintele Evloghie hotărăşte să plece din Mănăstire, pentru a merge înapoi într-o Eparhie pe stil Vechi, deşi nu se ştia că ar mai fi existat vre una. Nici în Europa nu erau comunităţi pe stil vechi, întrucât fiind mulţi la număr, atât ei cât şi cei din Moldova (despre care nu ştiau unii de alţii), au cercetat locurile şi nu s-a găsit o Eparhie tradiţionalistă. În cele din urmă aceştia fac un apel către Procurorul General de la Bucureşti pentru a se găsi o rezolvare legală a problemei lor. În cele din urmă, stareţul Evloghie, Monahul Pahomie Morar (viitorul Episcop) şi obştile Mănăstirilor Râmeţ şi a schiturilor Teiuş şi Ţeţu pleacă din Mănăstire. Împotriva lor s-a făcut o campanie în mod public şi oficial, de către Mitropolia de la Sibiu. Văzând că nu-i pot convinge să revină în Mănăstire, popii fac demersuri pe la miliţie, astfel încât părintele Evloghie şi călugării au fost arestaţi şi condamnaţi la închisoare. În penitenciarele de la Turda şi Aiud mai erau călugări şi credincioşi pe stil vechi arestaţi. Aşa a putut afla şi părintele Evloghie despre existenţa unui nucleu de preoţi şi călugări pe stil vechi, căruia se alătură şi el după eliberarea din închisoare.

Revenind la grupul monahului Gamaliil, reamintim extremismul de care acesta se folosea pentru a-şi aduna un grup de membri, făcând contra celorlalţi preoţi şi călugări. Ei susţin: „Părintele Gamaliil nu împărtăşea pe nimeni fără barbă”. Ei bine, noi cunoaştem că nici ceilalţi nu împărtăşeau pe nimeni fără barbă; dar, diferenţa era că ceilalţi erau preoţi, el monah. Mai mult de atât, ei spun: „unii creştini se duceau de la 200 km până la Târgul Neamţ cu căruţele cu boi, să-şi boteze copiii şi când ajungeau la el, le zicea: „Dacă nu făgăduieşti că laşi barbă, nu-ţi botez”. Era evident să se comporte şi el ca un preot zelot, ţinând cont că aceşti omanei nu acceptase noul calendar şi păstrau Credinţa Strămoşească. Cum ar fi putut el să-i ademenească? Fiind bărbierit ca cei de pe nou? Permiţând bărbierirea ca ei? Evident că nu! Nici nu ar mai trebui să facem paranteze, întrucât ei oricum vor continua să întoarcă istoria cum vor şi cum le este comod să iasă ca fiind cel mai corect grup, deşi nu avea nimic în comun cu Ortodoxia. Un grup extremist format de un monah, care face un exces din tot ce găseşte în Pidalion, nu poate fi numit Biserică, indiferent cât ar mai mutila ei istoria.

Pentru a falsifica istoria prin a o scurta, dând de înţeles că vreun preot din cei despre care aminteam la început ar fi rămas cu Gamaliil, deşi adevărul este cu totul altul, ei scurtează şi trec direct la finalul istoriei, ajungând iarăşi la a-l denigra pe ieromonahul Glicherie care reuşise să strângă la un loc toţi preoţii rămaşi pe stil vechi, din România, spun iarăşi în chip mincinos: „Toţi aceşti preoţi au trecut la Domnul unul câte unul, ultimul dintre ei fiind Părintele Ioanichie Dudescu. Cam la un an după aceasta, s’a eliberat din închisoare Părintele Ghimnazie Popa. Acesta era hirotonit la Ierusalim înainte de schimbare şi într-adevăr slujise la Patriarhie, dar Patriarhia Ierusalimului pana în ‘35 la întronizarea patriarhului Timotei, n-a slujit oficial cu patriarhia Constantinopolului. Deci, acest Părinte român Ghimnazie, venind în România, s’a dus prima dată la Slătioara, deoarece nu ştia de grupul Traditionaliştilor. Îl cunoştea pe Glicherie, că acesta fusese la Ierusalim şi îl ştia de acolo căci avusese o discuţie cu Patriarhul Damian in ’30 în felul următor: Părintele Ghimnazie l-a dus pe Glicherie să-i facă cunoştinţă cu Patriarhul”. Puţin mai devreme aminteam de acest preot al Patriarhiei Române în Israel, Ghimnazie Popa. Acesta era pe stil nou! Nu ne interesează faptul că Patriarhia nu a avut comuniune oficială cu Constantinopolul, pentru că nici ROCOR nu a avut şi nici alte Biserici locale, pe noi ne interesează decursul lucrurilor şi nu relatările care se încurcă în argumente. Dacă vă amintiţi, mai devreme spuneam despre acest Ghimnazie, spuneau cei din grupul lui Gamaliil, l-ar fi găsit pe părintele Glicherie ca fiind nebotezat. Ei bine, ne punem întrebarea: de ce s-a dus la Slătioara, la acel „nebotezat” când a venit în România? Evident, istoria pe care o relatează ei nu are un început şi un sfârşit fără să se contrazică. Care era rolul vizitei acestui Ghimnazie în România? El era preot pe nou în Israel şi venea în România din când în când să colecteze fonduri pentru aşezămintele de acolo. Astfel, cunoscându-l pe părintele Glicherie, cu care nu s-au certat nici unul dintre românii din Israel, l-au vizitat, deşi nu slujeau împreună şi nu a dorit să slujească cu ei în Ierusalim.

Interesant este răstălmăcirea istoriei, cum ei înşişi (grupul lui Gamaliil) se contrazic. Ei spun în mare: Părintele Glicherie s-a dus la Ierusalim, dar apoi nu a fost primit (deşi nu e adevărat). El nu s-a dus să stea acolo… În cele din urmă, tot ei spun, că acel preot Ghimnazie revine în România şi se duce la părintele Glicherie, după care iarăşi ei spun: „cesta, fiind bătrân, nu l’a cercetat prea mult, ci a fost mulţumit că e pe vechi şi nu a slujit cu patriarhia română. Astfel, au slujit împreună. Apoi, ca din întamplare, Patriarhul îl întreabă: Din România, din ce zonă eşti? Din Bucovina; zise el. Păi, înseamnă că eşti nebotezat, căci Bucovina a fost mai bine de 50 de ani (1867-1920) sub ocupaţia austro-ungară, iar în această perioadă preoţii au botezat prin stropire pentru ca erau preoti trimişi mereu de catolici”.

O aberaţie! Catolicii sunt pretutindeni în România; dar, să nu uităm că ortodocşii fie se botezau din tată în fiu, fie aveau preoţi ortodocşi. Această scorneală este tot de la ei pornită, căci, deşi a fost stăpânită NU DOAR BUCOVINA, preoţii ortodocşi practicau Ortodoxie şi o trăiau, fiind prigoniţi şi adesea neştiuţi decât de credincioşi. Nu ar fi spus în niciun caz acest lucru Patriarhul de Ierusalim, ştiind istoria României şi mai mult de atât, dacă stăm bine să ne gândim, Ghimnazie, spun ei, când a venit în România a fost la părintele Glicherie. Nu este normal a întoarce istoria, psihologic (pentru că e o tactică foarte cunoscută), rotind informaţiile în aşa fel încât să iasă un alt context decât cel adevărat. Să nu mai spunem că totul este un „mit” fără o susţinere. Noi ştim că în tot Ardealul au fost papistaşi şi au botezat prin stropire!!! Dar, ortodocşi nu au existat? Şi dacă au existat, ne conving sectarii lui Gamaliil că erau papistaşi în botez? Aceştia treceau prin grele prigoane, suferinţe, nu erau în legalitate, era absurd să boteze ca şi catolicii. Repet, nu ne interesează ce fac catolicii şi preoţii trimişi de ei, noi vorbim de Ortodoxie! Părintele Glicherie era botezat în Mihoveni de Suceava. Mi se pare o aberaţie să susţii că Suceava era sub imperiul papist. Dacă nu au studiat mai bine istorie, cam toată românia era sub Austro-Ungari. Asta înseamnă că mijlocul Sucevei, unde sunt foarte puţini catolici de regulă, unde a fost adus acest curent catolic şi nu a influenţat pe nimeni, ar fi botezat fără gândire canonică! Dacă stăm să ne gândim, de ar fi apărut grupul lui Gamaliil la câţiva ani după ce fusese România sub imperiul otoman, aveau să afirme că se botezau ca musulmanii, ori e vizibil aberant! Ei mai amintesc despre o maică Alexandra, care s-ar fi dus la preotul din acel sat, care îl botezase pe părintele Glicherie şi că i-ar fi spus că el a botezat mereu prin stropire… Iarăşi aberant, pentru că nu putem spune că Ortodoxia noastră, înainte de anul 1900 era în atâtea erezii câte vedem noi acum! Botezul prin stropire puteau să-l practice catolicii de la apariţia lor în 54’. Ce ne priveşte pe noi? Dacă sunt ortodocşi în Siria, spunem că sunt botezaţi prin tăiere împrejur pentru că sunt într-un stat majoritar musulman? Dar, iată unde duce gândirea sectaristă…

Ei spun (cei din grupul lui Gamaliil) că părintelui Glicherie i s-ar fi propus să fie botezat din nou în Iordan şi că acesta ar fi refuzat zicând „am turmă în România. Dacă află că mă botez, mă omoară cu pietre”. Sincer să fiu, eu nu pot găsi nicăieri unde au aflat ei acest fals dialog. Este o aberaţie să vorbim în locul unor oameni morţi, care nu prea au lăsat scrieri şi să vorbim noi cu gurile lor. Părintele Glicherie, repet, era botezat de un preot Ortodox şi nu doar Suceava era sub Austro-Ungari!!! Erau cam în toată românia! Să spunem că nimeni nu a mai practicat Ortodoxia, până să apară grupul lui Gamaliil? Înseamnă că Sfântul Calinic de la Cernica slujea cu Episcopi ortodocşi care boteza prin stropire??? Este ridicol.

Urmaşii lui Gamaliil continuă să-l jignească pe părintele Glicherie, spunând: „l-a izgonit cu Poliţia şi în Gară la Fălticeni i s-a făcut control şi i s-au confiscat multe comori duhovniceşti: Sfinte Moaşte, Sfântul şi Marele Mir şi altele, dupa care a fost arestat”. Dar, totuşi, să nu uităm că însuşi părintele Glicherie era refugiat în toate locurile şi căutat de poliţie, batjocorit şi prigonit. Rescriem istoria cum vrem noi? El nu avea instincte reticente precum cei din grupul lui Gamaliil, fiind conduşi de monahul Mina Pătraşcu, după moartea fondatorului mişcării schismatice.

Mina Pătraşcu află din surse proprii (de remarcat este faptul că pe ei nu-i prea prigonea nimeni), de prezenţa lui Ghimnazie în România şi-i propune să vină liderul lor, pentru că nu mai aveau preot care să le slujească. Acesta acceptă şi nu se mai întoarce în Ierusalim, unde starea financiară era destul de precară, el venind temporar în România pentru a colecta fonduri. Mina avea relaţii de prietenie cu securiştii şi îl eliberează pe Ghimnazie. Acesta vine la Furceni. Ghimnazie era renumit pentru colectele frecvente prin Grecia şi România. Aflând de vestea că grupul pe care-l conducea Ghimnazie a rămas iarăşi fără preot, vine în România şi-i păstoreşte, un ieromonah român din Grecia, pe nume Nifon, venit în România, se duce la ei. Acesta începe să slujească din anul 1960, după moartea lui Ghimnazie.

Maici din grupul lui Gamaliil Papil în anul 1950

Maici din grupul lui Gamaliil Papil în anul 1950

MITROPOLITUL SERAFIM LADE DIN GERMANIA

Carl Georg Albert Lyade, pe numele său de mirean, s-a născut într-o familie protestantă la 4 iunie 1883. În anul 1905 părinţii săi s-au mutat în Rusia, unde au adoptat Ortodoxia. În anul 1907 a fost hirotonit Diacon pe 6 Iulie, iar la două zile după aceasta a fost hirotonit preot în localitatea Novgorod Volyn din Rusia, unde a stat până în anul 1912. În anul 1916 a absolvit Academia de Teologie din Moscova, iar până în anul 1918 fiind profesor la seminarul teologic din Harkov. Între anii 1918 şi 1920 a predat limba germană într-o şcoală privată (cu plată). În anul 1020 i-a decedat soţia. În anul 1922 a fost ridicat la rangul de Protopop, ocupând funcţia până în anul 1924, slujind la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Harkov. De remercat este faptul că în acest an se adoptase noul calendar în celelalte Biserici Ortodoxe, din nefericire.

Protopopul bărbierit, fotografie din anul 1924

Protopopul bărbierit, fotografie din anul 1924

La 20 August 1924 a fost tuns călugăr cu numele de Serafim, ulterior fiind hirotesit Arhimandrit şi în cele din urmă hirotonit Episcop Vicar al Eparhiei de Harkov. În anul 1925 Patriarhul Tihon trece la cele veşnice, fiind urmat de Mitropolitul Petru. Acesta este exilat de sovietici şi înlocuit cu ereticul Serafie în anul 1927.

Serafim Lade, pe atunci Episcop Vicar nu se opune ereziei Serghianiste, urmând să slujească sub pecetea ereziei până în 1930.

Deşi Episcopii Ortodocşi cu trăiri Duhovniceşti erau arestaţi de guvernul sovietic, persecutaţi şi omorâţi prin închisori, Serafim Lade cere cuvernului să-i dea permisiunea să plece în Germania, să administreze Bisericile Ortodoxe Ruseşti din statul nazist. În anul 1930 acesta revine în Germania şi recunoaşte în mod public că a fost un agent OGPU-KGB, fiind privilegiat de atâtea drepturi într-un mod dubios.

În cele din urmă, Episcopul Vicar Serafim Lade îşi argumentează statutul de agent kgb-ist cu temeri personale, invocând diverse motive. însă, acum era liber de colaborările cu statul sovietic, aflându-se pe teritoriul natal, Germania. În acelaşi an a stat o perioadă de timp fără să slujească, sub ascultarea Arhiepiscopului rus Tihon (Lyaşenko), care a fost membru al Sinodului ROCOR din anul 1921, până la trecerea lui la cele veşnice.

În anul acelaşi an, 1930, Serafim Lade este numit Episcop Vicar de Viena, în cadrul ROCOR condus de Mitropolitul Antonie Krapovitsky. În februarie 1938, la insistenţele statului nazist-german a fost numit Mitropolit de Berlin.

Bineânţeles, la acea vreme nu existau publice aceste fotografii şi Sinodul poate nu avea de unde să ştie motivul pentru care Serafim se infiltrase în ROCOR să distrugă Eparhia din Germania şi să nu uităm că şi-n Rusia a fost bun prieten cu KGB-ul.

Membrii Sf. Sinod al ROCOR din 1945, au fost:

În Europa: Mitropolitul Anastasie Gribanovsky, Mitropolitul Serafim Lade, Ştefan Sevbo şi Episcopul Filip VonGardner.

În America de Nord: Mitropolitul Teofil Pashkovsky, Arhiepiscopii Vitalie Maximenko, Tihon Troitsky, Leontie Turchevici, Alexei Penteleev, Ieronim Cernov, Episcopii Ioasaf Skorodumov, Arsenie Chagovtsev, Macarie Ilyinsky.

În America de Sud: Arhiepiscopul Teodosie Samoilovich şi Ioan Maxomovici în Extremul Orient.

Sinodul ROCOR în anul 1947

Sinodul ROCOR în anul 1947

În cele din urmă guvernul german hotărăşte să preia toate bunurile ROCOR din Germania şi să le treacă în proprietatea guvernului nazist, lucru cu care Serafim este de acord din punctul său de vedere naţionalist (fiind neamţ, era normal să adere la poziţia conaţionalilor şi nu a ruşilor). Cu toate acestea, naziştii nu i-au fost chiar prieteni. După întâlnirile dese cu nemţii, Mitropolitul Serafim începe să se simtă foarte rău, fapt pentru care Sinodul ROCOR hotărăşte să-l transfere disciplinar în Voivodin din Serbia, dar numai pentru o perioadă de un an de zile. Sinodul ROCOR preferă să nu caterisească acest ierarh pentru faptele sale ce dovedeau încă o dată trădarea, după cum se întâmplase în URSS. În anul 1942 este readus în Germania, dar Mitropolitul Serafim nu mai putea să-şi poarte singur de grijă. A mai trăit până la vârsta de 67 de ani.

Printre singurele articole care au criticat trădarea lui Serafim Lyade

Printre singurele articole care au criticat trădarea lui Serafim Lyade în faţa lui Hitler

Starea de sănătate a Mitropolitului Serafim Lyade s-a agravat în vara anului 1950, călugării ce-l îngrijeau dându-şi seama că nu mai are mult timp de trăit, deşi era de 67 de ani. Aflând vestea, Mitropolitul de atunci al ROCOR-ului, Anastasie Gribanovsky, a venit în Germania însoţit de Blagocinul Gheorghe Grabbe (viitorul Episcop Grigorie) şi Protodiaconul Pavel Nikolschy, care au fost alături de Mitropolitul Serafim în cele mai grele momente. Mai mult de atât, Mitropolitul Anastasie împreună cu ceilalţi Episcopi din Europa, Ştefan, Filip şi Alexandru prezenţi i-au citit rugăciunile de ieşire a sufletului şi de iertare a tuturor păcatelor, întrucât din cauza lui se făcuse mult zbucium în Biserica Ortodoxă.

Episcopii ROCOR din Europa au făcut un Sinod în caz de urgenţă, în frunte cu Mitropolitul Anastasie. În jurul orei 06:00 Mitropolitul Serafim a trecut la cele veşnice. Aceştia au discutat ca în locul Mitropolitul Serafim, să fie numit Episcopul Vicar Alexandru (Stalker). Acesta din urmă a fost numit în mod oficial ca Arhiepiscop de Munhen abia în anul 1952. În acelaşi timp s-a hotărât ca înmormântarea Arhiepiscopului Serafim să fie oficiată de un sobor Arhieresc, în ziua de 3/16 Septembrie 1950, în Biserica Sf. Ier. Nicolae, urmând să fie înmormântat în cimitirul Zollnskom.

Nu ştim din ce motiv ROCOR nu a dorit să-l caterisească pe Mitropolitul Serafim; dar, totuşi, ei au ştiut mai bine ce trebuiau să facă. Oricum, el nu a mai putut avea activitate în ultimii ani de viaţă. Dar, probabil au fost la mijloc şi presiunile naziste. Oricum, dacă ar fi existat aceste fotografii pe vremea aceea, dacă ar fi putut avea atâta posibilitate de informare ca noi, să vadă un agent KGB infiltrat între ei, cu ajutorul naziştilor, nu l-ar fi primit. Cu toate acestea, ROCOR-ul a avut mulţi astfel de agenţi care se duceau şi făceau tot felul de sminteli pentru a se atribui ROCOR-ului.

Protopopul bărbierit, fotografie din anul 1924

Protopopul modernist bărbierit, fotografie din anul 1923

Agentul KGB Serafim Lyade întâmpinat de soldaţii nazişti în Germania (1927)

Agentul KGB Serafim Lyade întâmpinat de soldaţii nazişti în Germania (1927)

Numirea de Mitropolit din anul 1938

Numirea de Mitropolit din anul 1938

Serafim Lyade împreună cu miliţieni bolşevici

Serafim Lyade împreună cu miliţieni bolşevici 1941, la o ţigare…

Serafim Lyade în 1942, alături de drapelul nazist

Serafim Lyade în 1942, alături de drapelul nazist

 

1946

Mitropolitul Serafim Lade, Ştefan Sevbo şi Episcopul Filip VonGardner. Întrunirea Sinodului local din 1946

 

ARHIEPISCOPUL VICTOR LEU

VICTOR LEU ÎN ANUL 1930

VICTOR LEU ÎN ANUL 1930

Pe marginea subiectului acestui hirotoniei acestui arhiereu s-au făcut foarte multe istorioare încrucișate, mai mult pentru a obosi pe cititor și a-l determina să creadă exact ceea ce i se spune. Era evident să se facă speculaţii şi faţă de ceilalţi preoţi pe stil vechi din România, care nu-l acceptau pe monahul Gamaliil, repetându-i toate Tainele. Era normal, firesc şi canonic. Ce taine poate oferi un monah? Grupul lui Gamaliil Papil l-au acuzat în repetate rânduri pe Galaction Cordun că a fost caterisit; dar, de ce nu spun şi de liderul lor că tot caterisit a fost? Mai mult de atât, a cela fusese caterisit pe alte motive, dar cum de s-au hotărât să facă actul de caterisire al lui Galaction exact când a plecat cu cei de la Slătioara? Este normal că acum şi noi spunem „a fost caterisit” şi într-adevăr, dacă-i primim tainele, îi primim şi caterisirea; însă, vom vedea pe parcurs că Slătioara nu are succesiunea de la Episcopii Atanasie Dincă şi Galaction Cordun; dar, revenim la subiectul Victor Leu.

Acesta era fiul fostului Episcop Grigorie Leu, Episcopul de Huşi. Faţă de acest subiect, grupul lui Gamaliil fac foarte multe subiecte fără un postament documentar, fără o istorie certă, doar pentru a trage istoria în favoarea lor. Vom înţelege de ce… Acest Episcop de Huşi a fost un om lăudat şi iubit, un patriot de seamă; dar, care nu a rămas pe stil vechi în anul 1924, continuând să militeze împotriva stilului nou împreună cu alţi Episcopi din BOR care doreau să revină la vechea tradiţie a Ortodoxiei. Petru Groza, cel mai înverşunat comunist şi călău al Patriei Mame, fiind omul bolşevicilor în România, a hotărât să cedeze Bisericile româneşti din Diaspora către Patriarhia Moscovei, fapt pentru care Episcopul Grigorie Leu (să nu fie confundat cu Victor Leu) a protestat împotriva deciziei agentului KGB din fruntea României. Acest Arhiereu de seamă, a trecut prin mai multe strâmtorări din partea regimului comunist, căruia se opunea cu atâta patriotism. În 23 Februarie 1949 Patriarhul Justinian hotărăşte să-i desfiinţeze Eparhia pe motiv că a fost comasată cu Episcopia Romanului, iar Episcopul Grigorie trebuia să părăsească scaunul şi să se mute în Mănăstirea Sf. Apostoli Petru şi Pavel, care abia se construia şi nu era deloc organizată. În cele din urmă Episcopul Grigorie Leu face un raport prin care intenţionează să renunţe la scaunul de Episcop (titular) dar să-şi poată păstra în continuare Eparhia. Evident, nu-i este aprobată ideea, întrucât guvernul dorea să scape de el cu orice preţ. După această întâlnire, Episcopul Grigorie este otrăvit şi moare în drum spre huşi, cu demnitatea că nu şi-a trădat poporul. De aici începe biografia lui Victor Leu… Unii, am putea spune chiar din grupul lui Gamaliil Papil, au influienţat susţinerea unei idei cum că Grigorie Leu ar fi fost asasinat pentru că Victor Leu vorbea la radio împotriva regimului comunist. Ei bine, dam dat înainte motivul adevărat pentru care Episcopul Grigorie Leu a fost otrăvit, iar nu emisiuni radio la care românii nu prea aveau acces, Victor fiind în Franţa.

Victor Leu a fost preot în Patriarhia Română, la Iaşi. Pe atunci se făceau aşa-numitele „protopopiate” cu statut misionar ce avea ca scop „dezrădăcinarea stilismului” apărut în România după anul 1924. Nu se ştie câţi călugări şi preoţi au fost trădaţi de acest Victor Leu şi daţi spre moarte, pentru că securitatea pe atunci căuta cu orice preţ să ascundă urmele. Nu de de mmirare că foarte mulţi dintre deţinuţii pentru Hristos prin temniţe şi penitenciare, mureau împuşcaţi, dar se trecea în certificatul de deces „gripă”. Prigoana împotriva Ortodoxiei şi a creştinilor ce păstrase calendarul vechi nu începe la venirea comuniştilor în fruntea ţării, ci încă din anul 1926.

Acest Victor Leu nu s-a dezis niciodată de noul calendar, ci dimpotrivă, a fost un preot cât se poate de modernist, care se şi vede din puţinele fotografii pe care le deţinem. El nu era un zelot şi nu avea exemple de zeloţi, fiind contra stilismului, ca de altfel toţi preoţii de stil nou.

După moartea soţiei sale, nu se mai cunosc multe detalii despre biografia lui. La un moment dat apare ca Episcop, deşi el fusese să-şi facă doctoratul în teologie, în Franţa. Sunt documente care arată că Victor Leu a fost condamnat la moarte; dar, nu s-a îndeplinit ordinul, ci a fost eliberat. Ne-am putea aştepta şi la comromisuri, ştiind ce gândeau comuniştii. Dar, toate acestea sunt presupuneri ale noastre, întrucât nu există o certitudine în biografia acestui om.

Urmaşii lui Gamaliil Papil spun că:  „avea mulţi prieteni ruşi, Episcopi. Astfel că atunci când aceştia din cauza comunismului evadau din Rusia şi voiau să treacă în Europa, erau găzduiţi de Grigorie şi apoi trimişi la Episcopul Timişoarei, care şi el avea aceeaşi gândire despre întoarcerea la calendarul vechi.” Nu este deloc corect. Ei nu erau chiar extremişti în privinţa calendarului, militau pentru a păstra calendarul; dar, contextul afirmaţiei lor este de a ajuta pe ruşii refugiaţi să ajungă în Europa. Ce treabă are calendarul cu ruşii şi emigranţii? Dar, iată că aşa se formează psihologic portretul unui om simplu, amintindu-i foarte des de revenirea la calendar. Victor Leu chiar nu a ţinut o zi pe stil vechi, iar aceste acţiuni de a sprijini refugiaţii ruşi denotă patriotism şi chiar umanism. Nu poţi să stai chiar nepăsător când ştii cum sunt chinuiţi din orice motiv cei din Rusia, nu doar pe motive religioase, să nu-i ajuţi cumva să scape cu viaţă. Orice om ar face acest lucru, dacă ar avea cât puţină omenie.

Ei continuă istorisirea astfel: „Cu ajutorul lor, foarte mulţi legionari au fugit din ţară; astfel că în exil s-a format o comunitate românească. Aceştia, pentru a putea lupta, aveau nevoe de un păstor; aşa că au cerut de la cei din ţară un om pentru aşa ceva. Atunci, Grigorie Leu, precum altă dată Avraam, şi-a dat pe propriul fiu Vasile spre jertfă, care era preot la Iaşi, bineânţeles pe nou. Acesta, ca să poată fugi din ţară, a simulat împreună cu vărul său Corneliu Leu un înec în mare la Constanţa. Apoi, când toate autorităţile erau concentrate asupra Constanţei pentru că “s-a înecat fiul episcopului Grigorie Leu”, el a fugit cu trenul prin Iugoslavia.” Să medităm puţin. Grigorie Leu nu a militat niciodată pentru ca fiul său să fie Episcop. El era preot de mir pe stil nou, nu avea capacitatea de a fi Episcop, nicidecum Grigorie nu a militat pentru asta, ci împotriva abuzurilor nedrepte ale autorităţilor. Şi mai ales, să-l trimită să fie făcut Episcop de ruşii din Daspora, câtă vreme el însuşi protestase ca Bisericile din Europa să fie cedate Patriarhiei Moscovei? Dincolo de acest detaliu omis de grupul lui Gamaliil Papil, vedem ideea cu simularea înnecului şi „toate autorităţile erau atente că s-a înecat fiul Episcopului”. Este cam absurd, pentru că aceste toate autorităţi nu erau chiar atât de naive să fugă din posturile vamale, să lase vămile libere şi să fugă la Constanţa să vadă pe Victor Leu mort, despre care nimeni nu auzise şi pe nimeni nu chiar interesa. Deci, încă o dată ei îşi trag istoria în favoarea lor, formând mentalităţi simple chiar într-alt context decât cel al istoriei. Motivul pentru care Victor Leu a putut pleca din ţară era acela că luptase contra stilismului, fapt îmbucurător pentru Patriarhii României, dându-i libertatea de a se specializa mai mult la Paris, unde era o Eparhie a Patriarhiei Române, mai târziu, în anul 1952 preluată de Arhiepiscopul român Teofil Ionescu, tot din Patriarhia Română.

Vorbeam de dezinformare… Iată continuarea textului publicat în mod privat de grupul lui Gamaliil, acum câteva zile: „Când s-a dus vestea că a ajuns în Europa, tatăl lui a fost chemat de către Gheorghiu Dej pentru o dare de seamă, iar la întoarcere a murit în gara Banca. Rezultatele autopsiei au arătat că a fost otrăvit. În Europa exista un Sinod format din Arhierei bieloruşi (ruşi albi), care deja lupta împotriva comunismului. Aceştia aveau succesiunea de la Patriarhul Antiohiei, care la sfârşitul secolului al XIV-lea a hirotonit arhierei în Polonia când aceasta a trecut la grecocatolicism” Observăm cu uimire că ei chiar nu ştiu istorie şi o modifică de la an la an pentru a face una cât mai falsă în favoarea lor. Încă de la confundarea lui Gheorghe Ghiorghiu Dej cu Petru Groza… Gheorghiu Dej a fost Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române între anii 1962 – 1965, înainte fusese secretar al PCR între 1944 – 1954. Pentru o puţină cultură generală, elementară, de istorie şi chiar naţionalism, nu putem uita cine a fost Petru Groza, care a fost pemier al României între anii 1945 – 1952, după depunerea Mareşalului Ion Antonescu (1944) şi înlăturarea Regelui Mihai Întâi, 30 decembrie 1947. Petru Groza a fost cel care a intrat în conflict cu Episcopul de Huşi, Grigorie Leu şi nu Ghiorghiu Dej, care pe atunci se ocupa de alte probleme ale statului. Dar, istoria le joacă feste, din nefericire, pentru că ei nu citesc, bazându-se doar pe informaţii care le primesc tot de la oameni dezinformaţi. Dincolo de această eroare „mică” de istorie şi cultură, ei spun că Grigorie Leu a murit după ce a mers să dea „o dare de seamă” adică „mită”. Este o dovadă cât de violent încearcă să-i formeze gruparea aceasta, care din totdeauna s-a victimizat şi permanent a avut un comportament violent şi agresiv. Episcopul Grigorie a fost asasinat pentru a-l înlătura din funcţie şi pentru că se opunea deciziilor tiranului Petru Groza, nici pentru că fiul său prezenta emisiuni radio difuzate în Franţa, nici pentru că dădea mită, ci pentru naţionalism! Dar, iată că lor li se pare tot una… Trecând peste aceasta, ei falsifică istoria şi susţin fără o bază de minimă cultură, că Sinodul rus din Diaspora avea succesiune de la Patriarhia Antiohiei, devreme ce Mitropolitul Serafim Lyade fusese hirotonit în anul 1924, de Patriarhia Moscovei în oraşul Harkov din Ucraina. Ei ştiu ceva, dar nu coincide… Au spicuit puţin istoria şi au ajuns la acest context. Defapt, în anul 1940 au fost ucişi 3800 de deportaţi polonezi în oraşul Harkov, din Ucraina, dar, au ajuns că confunde Polonia cu Ucraina şi deportaţii ucişi de bolşevici, cu Harkov. De asemenea, Arhiepiscopul Ştefan Sevbo din Austria, fusese hirotonit de Patriarhia Rusă pentru oraşul Smolensk, la 17 Mai 1942, fiind intronizat în 27 Decembrie 1942, unde, în decurs de 7 luni a hirotonit în jur de 40 de Preoţi, Eparhia fiind în formare, după ravagiile făcute de bolşevici. Apoi, în luna septembrie a anului 1943 trupele germane ocupă teritoriile ruseşti din care făcea parte şi Smolensk, fiind luat de germani la Borisova şi în anul 1946. Din anul 1946 intră în legătură cu Mitropolitul german Serafim Lyade şi se alătură Sinodului ROCOR (pe atunci în formare), stabilindu-se în oraşul Salzburg din vestul Austriei. Al treilea Arhiepiscop din acest Sinod era Filip Gardner, care a fost hirotonit Episcop la 14 Iunie 1942, în Germania, de Serafim Lyade şi Episcopul Matei Pavlik. Episcopul Matei Pavlik a fost hirotonit Arhiereu de către Patriarhul sârb, Dimitrie, Mitropolitul Antonie Khrapovitsky al ROCOR şi alţi Episcopi, în 25 Septembrie 1921, pentru oraşul Moravia din Cehoslovacia. Să nu uităm că acest Sinod din Germania era sub ascultarea ROCOR şi a Mitropolitului Anastasie Gribanovsky, fost Mitropolit al Basarabiei, care aderase la ROCOR. Deci, care dintre aceşti Episcopi au succesiune de la Polonezi? Ar mai fi un Episcop pe care nu l-am amintit, Alexandru Stalker, dar era din Germania şi fusese hirotonit tot de ruşi. Deci, încă o dată vedem cum ei se bazează pe presupuneri, nu pe date concrete. Este cert, nu putem avea un certificat al unui Episcp hirotonit în anul 1930, pentru că au trecut decenii întregi; dar, îi găsim în registrele acestor Biserici, cum a fost cazul Arhiepiscopului Stalker, despre care nu se ştie mai nimic, ci doar este menţionat că a preluat conducerea Eparhiei din Germania, după moartea Mitropolitului Serafim Lyade; dar, istoria lui nu este deloc bine definită. Cu toate acestea, se găsesc câteva referiri la acest Arhiereu din Sinodul german.

Grupul lui Gamaliil Papil, spun în continuarea istorisirii pe care am dezbătut-o şi ne-am dat seama de cultura lor: „Sunt surse care arată că acest Sinod era foarte strict. Vasile Leu, a luat legătura cu acei Arhierei, care erau chiar prietenii tatălui său, şi s-a pus la cale hirotonia. A fost călugărit cu numele de Victor, făcut Preot şi apoi Episcop de către Mitropolitul Serafim, Arhiepiscopul Ştefan şi Episcopul Filip, în catedrala din Munchen, in decembrie ‘49. Acest Ştefan este cel de la care a cerut Episcopul Matei Karpathakis ajutor. Se mai ştie de Mitropolitul Serafim că a fost omorât în Germania de către evrei. Acum circulă printre floriniţi o intrebare de intimidare: Acei Arhierei erau pe vechi sau pe nou? Păi dacă erau pe nou, de ce nu l-a hirotonit tatăl lui în ţară? Nu se găseşte nicăieri scris că acei Arhierei ar fi ţinut pe nou sau că ar fi slujit cu vreo altă grupare. Chiar erau numiţi Sinod Autonom. Catedrala unde a fost hirotonia nu era nici pe nou, nici a ROCOR, ci era a Sinodului Aautonom al carui Păstor pentru Europa era Mitropolitul Serafim Lade. Acesta nu era hirotonit de ROCOR, ci se alipise de ei un timp oarecare, dar vazand ca nu sunt seriosi in privinta bolmojelilor cu cei pe nou, s’a retras. Este scris undeva si cat a stat cu ROCOR si că unul din motivele despărţirii sale a fost primirea in ’48 a episcopului neocalendarist Teofil Ionescu absolut fără nici o formalitate.

Este mult de dezbătut şi în acest capitol expus de ei… În primul rând Serafim Lyade a fost în permanenţă în ROCOR, a intrat pe vremea Mitropolitului Antonie Khrapovitsky, apoi a fost ales Mitropolit de guvernul nazist în 1938, a fost în ROCOR până la sfârşitul vieţii sale, deşi Sinodul condus de Mitropolitul Anastasie Gribanovsky ar fi trebuit să-l caterisească atunci când, venind în Germania anilor  1931 a recunoscut că a colaborat cu KGB-ul şi a început munca din nou cu naziştii. El a fost iertat de Sinod şi a rămas să păstorească Bisericile ROCOR-ului din Germania! În anul 1941 Serafim Lyade colaborând cu naziştii (el fiind de origine neamţ), a cedat Bisericile Ruseşti în proprietatea ministerului cultelor din Germania, fapt pentru care a fost suspendat din funcţie până în anul 1942, şi nu 1948 cum spun cei din gruparea lui Gamaliil. După ce a semnat documentele de cedare a Bisericilor la nazişti, acesta a început să se simtă rău. Fusese otrăvit de proprii conaţionali. Din anul 1941 până în anul 1942 Sinodul ROCOR hotărăşte să-l ia sub îngrijire în Serbia, ducându-l ma Mănăstirea din Voivodin, pentru că ROCOR îşi avea sediul şi Sinodul în Serbia. ROCOR-ul nu a caterisit mulţi Episcopi pentru a nu da prilej să apară sute de secte şi grupări cum au apărut după anul 1970 în Grecia. ROCOR-ul a fost indulgent cu mulţi Episcopi, printre care şi acest Serafim Lyade. Din cauza aceasta, Sinodului ROCOR-ului i s-au reproşat de către Sinoadele Mateite toate aceste fapte mizere şi de înaltă trădare pe care-i făceau alţi Episcopi, care doar aderau la Sinodul ROCOR pentru susţinere canonică, fiind singura Biserică Ortodoxă Rusă Autocefală, Autonomă din întreaga lume, după ce Patriarhia Moscovei căzuse sub stăpânirea sovieticilor prin ereticul Mitropolit Serghie.

Ei susţin că aceşti Arhierei erau cu succesiune de la polonezi, apoi iarăşi se întorc la ruşi, fără să-şi dea seama că nu au un istoric normal, ci făcut de mai multe minţi, la un loc,  care sunt dezinformaţi din toate punctele de vedere. Am argumentat de ce Sinodul din Europa nu avea succesiune de la polonezi şi nici din Antiohia, ci de la ruşi! Mai mult de atât, Grigorie Leu fusese prieten cu Mitropolitul ROCOR-ului Anastasie Gribanovsky, care venise în Serbia de la Chişinău. Deci, Mitropolia din Germania era sub ascultarea Sinodului ROCOR din Serbia, care a preluat toate proprietăţile Bisericii Ruse la iniţiativa Patriarhului Tihon, în anul 1921, pentru a le salva de guvernul bolşevic ce căuta să distrugă orice nădejde a refugiaţilor ruşi de după anii 1900, respectiv 1918. Trecând peste asta, arătăm că Sinodul nu îl pedepseşte aspru pe Serafim Lyade pentru că a vândut Bisericile ROCOR la nemţi, apoi chiar prietenii lui l-au otrăvit; ROCOR îl iartă şi Serafum Lyade era evident că nu avea motiv să se separe de ROCOR, văzând că nu l-au lăsat să moară! Mai mult de atât, în Voivodin chiar a făcut activitate misionară câtă vreme a stat. Unii preoţi bătrâni ne-au povestit că Arhiepiscopul Ioan Maximovici a fost adus în Europa ca profesor la un seminar teologic înfiinţat în vremea cât a stat Serafim Lyade la Voivodin. Trecând peste acest detaliu demontat, dat de grupul lui Gamaliil, care în totdeauna s-au bazat doar pe spusele lor, nu pe argumente, care de fiecare dată s-au arătat a fi confuze. Ei spun că cei din Germania nu erau pe stil nou. Este probabil ca aceştia să fi păstrat vechiul calendar, conform hotărârii Sinodului ROCOR din anul 1921, unde se spune: „A fost chiar o nevoie puternică pentru înfiinţarea ROCOR, atunci când au fost 21 de milioane de refugiaţi ortodocşi ruşi. După ce au pierdut totul, cu excepţia credinţei ortodoxe, care nu le-au putut-o lua bolşevicii, aceşti exilaţi ruşi, săraci din cauza confiscării Bisericilor, adică a „ancorei de salvare”. Ei au apelat la arhipăstorii lor ruşi, însoţiţi de multă rugăciune, pentru a se uni într-un singur nucleu duhovnicesc, care pentru ei în totdeauna a fost Biserica. Dorina lor a fost de a păstra în casele lor din exil limba maternă în uzul liturgic, vechiul Calendar Bisericesc şi toate tradiţiile bisericeşti, precum le-au învăţat acasă, din copilărie. Acest lucru nu l-au putut obţine de la alte Biserici Ortodoxe, precum un frate care nu îngrijeşte de cel mai mic, ci doar de la Păstorii lor cărora le-au cerut să se ocupe de viaţa Bisericii, având o formă de administrare proprie.” (Din cuprinsul hotărârii Sf. Sinod ROCOR întrunit în anul 1921).

Prima întrunire a Sinodului ROCOR din anul 1921

Prima întrunire a Sinodului ROCOR din anul 1921

1921

Prima întrunire a Sinodului ROCOR în anul 1921

Sinodul ROCOR în anul 1929

Sinodul ROCOR în anul 1929

SINODUL ROCOR ÎN ANUL 1940

SINODUL ROCOR ÎN ANUL 1940

Sinodul ROCOR în anul 1947

Sinodul ROCOR în anul 1947, primul fiind Arhiepiscopul Serafim Liade, dar fără Camilavcă Albă ca altă dată

Mitropolitul ROCOR-ului alături de Mitropolitul Serafim Lyade

Mitropolitul ROCOR-ului alături de Mitropolitul Serafim Lyade

Evident, din anul 1921 au existat fără îndoială comunităţi ruseşti foarte bine organizate şi Biserici impunătoare, dar care nu puteau fi confiscate pentru că aparţineau unui Sinod din Europa, anume stabilit în Serbia, chiar dacă fusese în proprietatea statului Rus, cu care germanii de acum erau în conflicte armate. Mai mult de atât, în anul 1923, Sinodul ROCOR format din 17 Episcopi, în frunte cu Mitropolitul Antonie Khrapovitsky, au hotărât: „În urma dezbaterilor Sfântului Sinod, s-a hotărât să nu fie acceptat noul calendar, care este greşit, lăsând problema calendaristică şi celelalte probleme, după cum au considerat Sfintele Sinoade Ecumenice” (Hotărârea Sf. Sinod ROCOR din anul 1923, din Telegrama Mitropolitului Antonie către Patriarhia Antiohiei). Iar poporul a acceptat să păstreze vechiul calendar aşa cum fusese învăţaţi de când erau în Rusia paşnică şi chiar Biserica a întărit păstrarea Calendarului vechi, fără a fi înlocuit cu cel papistăşesc. Să nu uităm că şi statul german era pe stil nou şi nu-i era chiar comod ca o Biserică Ortodoxă să nu accepte cursul săbătorilor oficiale; dar, nu interesa în mod special pe nazişti stilul, ci modul lor de a se organiza fără a provoca tulburări ordinii publice sau să se implice în activităţile politice.

Dezinformarea a avut loc în totdeauna, chiar şi în Grecia, unde Episcopul Matei credea că în Europa există un Episcop separat de Sinod şi l-ar fi contactat. Ştim acest lucru; deşi alte surse spun că Matei l-ar fi cunoscut pe însuşi Mitropolitul Serafim Lyade, de la care ar fi pornit ideea să-i convingă un Episcop Ştefan să adere la Biserica greacă pe stil vechi şi să hirotonească un Episcop. În Europa situaţia nu era destul de permisivă şi tulburările din Germania, după ce guvernul a preluat proprietăţile, nu au permis ROCOR-ului să trimită un Episcop în Grecia. După cum am mai spus, reamintim că Arhiepiscopul Ştefan Sevbo fusese hirotonit pentru Smolensk, la 17 Mai 1942. În 1943 părăseşte Smolensk, fiind luat de germani la Borisova. Din anul 1946 alătură Sinodului ROCOR, stabilindu-se în oraşul Salzburg din vestul Austriei. Acesta era în comuniune deplină cu Serafim, deopotrivă cu tot Sinodul ROCOR. În perioada în care l-ar fi solicitat Episcopul Matei din Grecia, pentru hirotonie, stiuaţia nu era chiar bine definită, Episcopul Ştefan având foarte puţin timp de când ajunsese în Europa şi nu era bine definit nici statutul Eparhiei unde avea să fie intronizat.

Revenim la situaţia lui Victor Leu. Grupul lui Gamaliil Papil susţin că a fost hirotonit de acest Sinod şi spun că era un Sinod autonom, deşi singurul Sinod Autonom era cel din Serbia, înfiinţat în anul 1921, acum fiind condus de Mitropolitul Anastasie Gribanovsky. În Europa erau doi Mitropoliţi, dar unul era preşedintele Sinodului, celălalt, adică Serafim Lyade, fiind numit la presiunile statutului german. ROCOR a acceptat al doilea Mitropolit pentru a nu pricinui prigoană în Germania. Era o situaţie dificilă în întreaga lume şi Sinodul nu putea să dea spre moarte sute de creştini nevinovaţi din cauza orgoliilor proprii. De aceea a fost permisiv ca şi cu alţii şi s-a permis doi Mitropoliţi în Europa. Cu toate acestea, ei erau în deplină comuniune. Serafim adesea locuia în Serbia, pentru că aici se acomodase şi începuse să facă activitate frumoasă din punct de vedere duhovnicesc şi al organizării eparhiale. În Germania rămânea Episcopul Vicar Alexandru Stalker, mult mai tânăr şi care nu avea problemele de sănătate ale Episcopului Serafim. De aceea după moartea Mitropolitului Serafum, ROCOR îl alege ca locţiitor pe Episcopul Serafim, în anul 1952 numindu-l Arhiepiscop, fără a mai păstra o linie a Mitropoliei. De atunci s-a stabilit în Sinod ca ROCOR-ul să aibă doar un singur Mitropolit, conform înfiinţării din anul 1921, lucru prevăzut în statut.

Episcopii ROCOR nu luau hotărâri independente unii de ceilalţi, ei hotărau în comun. De aceea sunt hotărâri ale Sinodului ROCOR ce se prelungeau pe mai multe săptămâni şi eliberau documente de sute de pagini. Era o situaţie grea în întreaga lume şi Sinodul nu-şi putea permite întrunirile dese, întrunindu-se o dată la câţiva ani, rare ori în fiecare an. De aici şi deea că Serafim Lyade şi Ştefan s-ar fi separat de ROCOR; dar, nu este vinovat nimeni pentru faptul că ei nu cercetează hotărârea Sinodului din anul 1950, unde aminteşte de toţi Episcopii, inclusiv de răposatul Mitropolit Serafim Lyade. Ei spun că Serafim şi Ştefan s-ar fi separat în anul 1982 când Sinodul ROCOR l-a primit pe Episcopul Teofil Ionescu…. Cât despre Episcopul Teofil Ionescu, trebuie să amintim următoarele: A fost preot al BOR în Franţa, la Paris, până în anul 1946. El a fost hirotonit ierodiacon în România, de asemenea şi ieromonah, în anul 1921. Din cauza presiunilor comuniste, este silit să părăsească parohia românească din Paris în anul 1947. Până în anul 1953 el stă preot în America, apoi revine în Europa, fiind chemat de Mitropolitul Visarion Puiu la Paris. De amintit este faptul că în Europa mai era un Mitropolit, Visarion Puiu, care părăsise Mitropolia Bucovinei în anul 1944 şi venise în Eparhia Mitropolitului Anastasie Gribanovsky, fostul Mitropolit de la Chişinău. Teofil Ionescu este hirotonit Episcop abia în anul 12/26 Decembrie 1954, deci, Serafim Lyade era mort deja, nimeni nu se separase de ROCOR în 1948 că venise Episcopul Teofil Ionescu, pentru că nu era Episcop, abia în 1954… Deci, iarăşi dovadă că poveştile grupării lui Gamaliil se bazează doar pe minciunile unor minţi tulburi şi dezinformate. Episcopul Teofil Ionescu care a aderat la ROCOR în anul 1953, hirotonit Episcop în 1954, Este amintit în hotărârea Sinodului ROCOR din anul 1953 când a fost propus de Mitropolitul Visarion Puiu pentru a fi hirotonit Episcop, Visarion aderând la ROCOR cam în acelaşi timp în care Serafim Lyade era numit Mitropolit în Germania şi înainte ca Arhiepiscopul Ştefan să adere la ROCOR în 1946, deci la un an după ce aderase Mitropolitul Visarion Puiu. Aşadar, Teofil Ionescu contribuie la înlăturarea lui Visarion Puiu din Eparhia română de la Paris, iar acesta urmând a se stabili pentru o scurtă perioadă de timp în Germania, în Eparhia răposatului Serafim Lyade. În această eparhie se păstra stilul vechi, fiindcă majoritatea credincioşilor erau refugiaţi ruşi, deci, pe stil vechi.

Încă o dată vedem cum ei spun că Victor Leu a fost hirotonit de Mitropolitul Serafim Lyade, Arhiepiscopii Ştefan şi Filip în anul 1948 când ei se separase de ROCOR pentru că-l primise pe Episcopul Teofil Ionescu, când defapt Teofil Ionescu trece la ROCOR în 1953, fiind menţionat în hotărârea Sinodului ROCOR de atunci, în anul 1954 fiind hirotonit Episcop. Aşadar, nu aveau cum să se separe de ROCOR pentru că-l primise pe Teofil Ionescu, acesta fiind hirotonit Episcop la aproape 4 ani după decesul lui Serafim Lyade.

Grupul lui gamaliil continuă istoria greşită, amintind: „A mers la patriarhul Constantinopolului pentru a fi recunoscut ca adevăratul Păstor al românilor din ţară şi de poeste hotare. Acesta i-a spus că îl poate ajuta să ajungă şi Patriarh al României, dar numai dacă semnează că atunci când va fi pe tron va retroceda toate monastirile din Moldova, pe care le-a confiscat Alexandru Ioan Cuza de la greci; ceea ce el a refuzat. A mers şi la patriarhul Timotei al Ierusalimului şi i-a cerut să-i dea dreptul de coordonare a Aşezămintelor româneşti din Ţara Sfântă, căci doar era Arhiepiscopul românilor din diaspora; deci, şi din Palestina”. Victor Leu nu a fost hirotonit Episcop, pentru că toate poveştile lui legate de Teofil Ionescu, Serafim Lyade şi ceilalţi, sunt confuze. Arată clar că el aflase în România că Teofil Ionescu fusese hirotonit Episcop… Deci, el nu ştia nici data şi nici anul, de aceea a inventat această poveste că Serafim şi Ştefan se separase de ROCOR când l-ar fi hirotonit pe Teofil, după cum am mai spus, acesta fiind hirotonit la 4 ani după moartea lui Serafim Lyade… Dar, totuşi să ne întoarcem în istorie, după ce el a plecat din România.

Victor Leu ajunge la Paris, unde era şi preotul român Teofil Ionescu, aflat sub ascultarea Mitropolitului Visarion Puiu, adică 1945 – 23 Iunie 1958. Victor Leu face doctoratul în Teologie la Paris, după care intră în conflict cu acest arhimandrit Teofil Ionescu şi bineânţeles al aflarea veştii că a fost ales Episcop, a început ura, din care s-a şi făcut istoria de care amintim, total nefondată şi bazată doar pe orgolii, nu şi pe date istorice măcar, pentru că dovezi e cam greu să mai aflăm, şi aici mă refer la certificate de hirotonie şi altele. Deci, Victor Leu află de hirotonia lui Teofil Ionescu în anul 1954, căci atunci a fost hirotonit… Acesta dorind să îi facă „în ciudă” merge la Patriarhia de Constantinopol cu această poveste legată de hirotonia lui făcută de Serafim Lyade, poveste negustată de Patriarhul Constantinopolului care ştia deja ceea ce noi abia acum cercetăm… Totuşi, să nu uităm că Teofil Ionescu, Visarion Puiu, Serafim Lyade şi ceilalţi, au aderat la ROCOR şi nu la Patriarhia de Constantinopol. Dacă aceştia ar fi avut mentalităţi vechi-calendariste, iată că nu au aderat la o Patriarhie pe Stil Nou. Puteau face orice pentru a ajunge Episcopi; dar, ei erau deja, aveau hirotonii de arhierei şi au aderat la ROCOR. Aşadar, nici Visarion Puiu nu poate fi combătut pentru că ţinuse pe nou, cum nu-i combatem nici pe grecii vechi calendarişti care 11 ani au stat pe stil nou apoi au revenit pe stil vechi. Într-adevăr, ei au făcut o mărturisire de credinţă pentru as e lepăda de noul calendar, pentru că slujise 11 ani după stilul nou; dar, ROCOR nu acceptase calendarul încă înainte de a fi adoptat de marile Patriarhii! Aşadar, nu putem cere ROCOR-ului să facă mărturisire de credinţă împotriva calendarului şi să filozofeze doar despre calendar, pentru că nu este nici măcar ultimul sibuect din activitatea Bisericii. Este clar, minţile limitate şi care merg după poveşti, observă calendarul ca o dogmă; ei bine, ROCOR nici nu l-a primit şi nici nu avea de ce să se lepede. Noi nu ştim exact prin ce modalităţi a fost primit în ROCOR Visarion Puiu; dar, vedem că exista o formă de primire numită hirotesie, adică citirea rugăciunilor de dare a Darului Sfântului Duh, care defapt implică hirotonia în sine. Ei nu mai practicau îmbrăcarea în veşminte din nou, pentru a nu sminti poporul. Omul este fragil în gândire şi dacă vede că un Episcop pe stil vechi este hiotonit din nou, el care şi-a pus încrederea că mergând pe vechi primeşte Har şi mântuire, ce credinţă să mai aibă, când vede că Episcopul nu era Episcop? Aşadar, pentru a înlătura sminteala, exista această rânduială şi nu atunci apăruse, ci fusese practicată de mult în istorie! Mai grav că nu s-a mai întâmplat un episcop nehirotonit…

Aşadar, Victor Leu cere „numire canonică” de la Constnatinopol, care îl refuză categoric. Deci, de la cei de pe stil nou, pe care ROCOR-ul nu-i mai invoca în rândul ierarhilor. El pleacă apoi la Ierusalim, de unde iarăşi nu reudşeşte nimic, deşi stă o scurtă perioadă de timp, ducându-l în eroare pe Patriarh. Evident, nu erau formele de informare ca acum şi dura săptămâni şi luni chiar până primeai un răspuns. Iată ce mărturiseşte grupul lui Gamaliil: „Patriarhul i’a acordat acest drept şi i’a eliberat un document prin care îl recunoaşte ca Episcop; şi chiar a început renovarea unor lucruri, însă cei din ţară, i-au pus diferite piedici. În Occident, făcea parte din armata Atlanticului şi avea gradul de General. Având aceasta functie, chiar avea cunoştinţe despre punerea la cale a unui război din partea americanilor şi a englezilor împotriva comuniştilor din toate ţările. Se ştie şi data exact când trebuia să înceapă războiul; 3 martie ’53; însă în noiembrie 1952, Episcopul General Victor Leu în timp ce se afla în Viena şi voi să plece spre Gratz împreună cu alţi doi episcopi militari, au fost răpiţi, bărbieriţi, vopsiţi la păr şi duşi cu avionul la Moscova”. De menţionat este faptul că Patriarhul Damianos a fost în perfectă comuniune doar cu ROCOR, condus de Mitropoliţii Antonie Khrapovitschy şi Patriarhul serbiei, Dimitrie, după schimbarea Calendarului. Aşadar, Victor Leu nu avea cum să câştige ceva cu o istorie falsă, ne ştiind că Patriarhia de Ierusalim era în unitate cu aceste Biserici de care el pretindea că a fost hirtonit. Astfel, el merge înapoi în România unde continuă să se intituleze Arhiepiscopul românilor din diaspora, de parcă diaspora nu mai avea Episcopi… Am amintit că erau Episcopi ortodocşi în diaspora şi încă foarte mulţi raportat la numărul de Eparhii… Nu avem certitudinea că el nu era chiar omul comuniştilor din România, care luptau contra lui Visarion Puiu din Franţa, şi el chiar fusese pus să facă dezinformarea, devreme ce nu avea date despre faptul când a trăit Serafim Lyade şi că românul Teofil Ionescu fusese hirotonit Episcop în anul 1954… În România merge la Slătioara, unde stă o perioadă de timp. Iată ce spune grupul lui Gamaliil în continuare:

 Toţi cei care l-au cunoscut în închisoare, spuneau că nu a putut fi convins să facă nici un compromis. În urma unor graţieri, în ’63 a fost eliberat. Imediat, s-a dus la Slătioara, căci la fel ca şi Părintele Gamaliil, nu ştia de celălalt grup de zilotişti. Când a ajuns acolo, nu era nici un arhiereu în monastire. S-a recomandat, şi-a spus istoria şi a aflat de la ei că Silvestru Onofrei în acele zile trebuia să fie hirotonit preot şi episcop”. Problema este că nu l-au prea cunoscut nimeni pe Victor Leu. A spune, putem să o facem liberi; dar, nu înseamnă că ceva din istoriile lor coincid cu realitatea canonică, în afară de partea politică. Dar, de succesiune politică nu avem nevoie, ci de Succesiune Apostolică. Ori, până acum vedem că Victor Leu chiar nu a fost hirotonit de nimeni!

Încă o dată istoria este destul de dubioasă, şi vedem clar răutatea cu care a fost scrisă. Victor Leu intră în Mănăstirea Slătioara în anul 1963. Aceştia spun că Mitropolitul Glicherie era plecat pentru câteva zile şi vine la Hirotonia lui Silvestru Onofrei. Oameni buni, hirotonia Episcopului Silvestru a avut loc în 1968, adică la 5 ani după ce Victor Leu a intrat în Mănăstirea Slătioara. Deci, de ce ascund acest detaliu? Păi, evident, au un motiv… Dar, să-l vedem. Mitropolitul Glicherie era cu domiciliu obligatoriu în Mănăstirea Slătioara şi nu avea voie să o părăsească. Mai mult de atât, părinţii bătrâni, printre care şi Părintele Arhimandrit Teofilact Murgoci, care l-au cunoscut pe Mitropolitul Glicherie ştiau că nu ieşea din Mănăstire nicăieri nici după ce i s-a ridicat acea restricţie. Dar, să dăm curs istoriei. Părintele Silvestru Onofrei era hirotonit Diacon din anul 1956. A fost hirotonit ieromonah în anul 1963 de Victor Leu. În acelaşi an a fost hirotonit şi Părintele Arhimandrit Teofilact Murgoci, de acelaşi Victor.

De remarcat este faptul că Victor Leu, susţine grupul lui Gamaliil, a ajuns la Slătioara cu ajutorul fostului preot al Patriarhiei Române, Ghimnazie, care locuia la Slătioara.

Aflând de existenţa unei alte Biserici Ortodoxe pe stil vechi în Europa, din spusele lui Victor Leu, Mitropolitul Glicherie împreună cu ceilalţi încep să caute forme de a se aropia de ceilalţi Sinodali şi a lua legătura cu ei. Auzind de aceasta, Victor Leu fuge de la Mănăstirea Slătioara. Împreună cu el pleacă şi Părintele Teofilact Murgoci, crezându-l pe cuvânt, deşi avea să afle adevărul mult mai târziu.

 Grupul lui Gamaliil  continuă să afirme: „În puţinele zile cât a stat acolo, a oficiat şi o cununie religioasă. La scurt timp, mirele a fost făcut preot pentru parohia Drăguşeni, comuna Oniceni judetul Suceava. Trăieşte şi astăzi, îl cheamă Vasile Pătrăşescu. După plecarea sa de la Slătioara, s-a iscat problema rehirotonirii lui Silvestru. Dar el nu a acceptat nici în ruptul capului. Apoi au abandonat şi ei ideea, căci dacă îl repetau, trebuiau să repete şi cununia celuilalt, şi el acum era făcut preot de către ei. Mai mult decât atât, slujise cu toţii împreună şi de aceea nu se mai putea face nimic. Ei acum se laudă că l-au făcut din nou, dar nu e adevărat. Mai târziu s-a iscat o neânţelegere între preotul ăla şi un episcop de’al lor, Demosten Ioniţă. Acesta, ca să-l batjocoresca, mereu îi zicea: Taci, că trăieşti în curvie! Adică cununia n-ar fi fost bună”.

Cunoscând această poveste l-am întrebat pe părintele Teofilact Murgoci, care trăise acolo şi-i cunoscuse pe toţi. Victor Leu nu avea experienţă de Episcop, el căutase să ajungă, dar nu slujise nicăieri, bazându-se doar pe zvonuri proaste în privinţa hirotoniei lui. Într-adevăr, hirotoniile lui Victor Leu s-au repetat, dar nu când afirmă grupul lui Gamaliil, ci atunci când au intrat în contact cu Episcopii ROCOR şi s-a aflat adevărul. Mai mult de atât, Mitropolitul Silvestru a fost hirotonit prin toate treptele imediat ce s-a aflat de povestea reală a lui Victor Leu. Iarăşi, ei dau ca argumente poveşti care nu coincid una cu cealaltă. Victor Leu nu putea să hirotonească şi ceea ce s-a făcut, nu au primit; dar nu au considerat ca fiind o erezie, devreme ce ei fusese dezinformaţi şi la vremea aceea nu te puteai informa cum o poţi face acum. Chiar ei îl amintesc pe Ghimnazie că a trecut la grupul lui Gamaliil prin ani 1950, devreme ce în anul 1960 acesta a murit… Deci, iarăşi, cum putea să ajungă el la Slătioara în anul 1963, sau să plece de acolo în anul 1967 când a plecat  Victor Leu? A plecat la 7 ani după moarte? Iată încă o dată răstălmăcirea istoriei în mod prost şi fără un postament istoric. Dar, să mergem mai departe să vedem că neregulile nu se opresc aici.

„Grupul celălalt de tradiţionalişti, aveau ca preşedinte de cult, pe un creştin Ion Movileanu, din Mirceşti. Acesta, adeseori mergea la Ministerul Culturii, pentru interesele cultului. O dată, fiind pe un hol la Culte, un popă pe nou i-a spus: Ştiu că voi nu aveţi Episcop. Zilele astea s-a eliberat din închisoare un Episcop bun pentru voi. Îl cheamă Victor Leu. Uite, stă la adresa asta. (Preasfinţitul Victor stătea într-o garsonieră a fiicei sale.) Omul s-a temut să se ducă la acea adresă, gândindu-se că poate fi o capcană. S-a dus la Furceni unde era centrul tradiţionaliştilor şi a dus această veste. Astfel Monahul Mina Pătraşcu, care era şi conducătorul duhovnicesc al grupului, se duce imediat la Bucureşti la adresa respectivă. Nu a reuşit însă să’l găsească, căci era plecat la Slătioara. Tradiţionaliştii aflase că la Slătioara se întâmplă ceva scandal din cauza unui Episcop nou venit şi şi’au dat seama că ar putea fi el. Părintele Mina a prevăzut că dacă ăia se ceartă e posibil să plece de la ei. Când doi vechi prieteni se ceartă, e posibil sa se şi împace. Dar când doi noi prieteni se ceartă, aproape sigur că se despart. Părintele Mina s’a dus în Gara Fălticeni, I’a dat casierei şef 100 de lei şi i-a spus să verifice numele fiecărui om care cumpără bilet în următoarele zile. Şi de va veni cineva cu numele Victor Leu, să-l anunţe. Şi-a dat seama că probabil era îmbrăcat civil şi dacă era ieşit atunci din închisoare, era şi bărbierit. Aşa a şi fost. A venit să cumpere bilet de întoarcere la Bucureşti.

Să stăm puţin să analizăm ce spun ei aici, că e o totală aberaţie. În primul rând ei nu au fost şi nu sunt cult. În altă ordine de idei, Victor Leu pleacă de la Slătioara mult înainte. Apoi, Părintele Mina i-a dat casierei din gara de la Fălticeni 100 de lei pentru a-i spune când cumpără Victor Leu bilet. Deci, Slătioara nu e la Fălticeni şi pe bilet nu este trecut numele cumpărătorului, măcar atâta lucru putem şti. Mai mult de atât, nu era necesar să se ducă până la Fălticeni să ia trenul spre Bucureşti, cum nu e normal să spunem că plecăm din Târgul Neamţ şi cumpărăm biletul de la Brăila… Mai mult de atât, întâlnirea nu avea cum să fie pusă la cale în aşa manieră pentru că Victor Leu după ce a plecat de la Slătioara, a venit în Bucureşti şi acolo a rămas! Nu a mai fost primit niciodată la Slătioara după ce s-a aflat că nu este Episcop. Deci, ne răstălmăcesc istoria după cum vor ei, doar de dragul de a da un argument, iarăşi cât se poate de lipsit de inteligenţă. Să vedem cum continuă minciuna:

„Femeea i-a transmis Părintelui Mina trenul în care s-a urcat, iar el s-a dus cu maşina la Mărăşeşti. Când a venit trenul, s-a urcat în tren şi i-a spus şoferului să vină în gara Focşani. Dacă nu-l vede la uşa, să vină la Buzău. Îşi imagina că trebuia să fie un om foarte slab şi îngândurat care să recunoască că îl cheamă Victor Leu şi că este Episcop. Aşa şi era. L-a găsit, i-a spus cine sunt tradiţionaliştii şi de ce îl caută. La fel şi-a spus şi el istoria pe scurt şi au căzut de acord ca la Buzău să coboare şi să meargă la Furceni. Deja la Furceni se dusese zvonul că Părintele Mina s-a dus să aducă un Arhiereu. Nu se ştia dacă îl va aduce, dar credincioşii s-au strâns în faţa paraclisului ce-l aveau. Când a venit, a predicat despre dreapta credinţă. Sunt şi astăzi martori care au fost prezenţi atunci. Potrivit declaratiei sale, succesiune apostolică avea, mărturisire de credinţă avea.

Cu alte cuvinte, Mina îl aduce pe Victor Leu la Moviliţa, iar el se convinge în timp de câteva minute că Victor are har şi eclesiologie bună, devreme ce noi nu terminăm acest subiect de ani de zile. Ei şi-au pus încrederea în presupunerile lui, care nu se ştie cine-l punea să facă toate aceste înşelări la dresa Bisericilor Ortodoxe de Stil Vechi, mergând să hirotonească preoţi şi Episcopi pe motiv că s-a separat de ROCOR în anul 1948 că l-au hirotonit pe Teofil Ionescu, care defapt a fost hirotonit în anul 1954… Deci, nu mai reluăm povestea că am spu-o de prea multe ori până acum. El nu avea un act de hirotonie în baza la ceea ce afirma şi spunea că a pierdut valiza cu actele în gara din Viena… Ei bine, acele acte se făceau în baza unui număr de registru, unui raport al Sinodului, nu făceau Episcopi în garsoniere, pentru că ROCOR nu prea a hirotonit Episcopi între anul 1921 şi 1960 când au început să-şi restructureze Sinodul şi să nu mai primească alţi Episcopi, care fusese din alte Eparhii şi veneau doar să facă probleme, poate chiar plătiţi de KGB ca după ani şi ani să se reproşeze Sinodului faptele agenţilor lor. Ei spun că singura mărturie despre hirotonia lui Victor Leu, în anul 1948 se găseşte în cartea unui prieten al său, Constantin Moraitakos, din Constantinopol, deci, pe stil nou, care arăta pe atunci o gramată din limba germană (care o putea face oricine) şi o poză cu Victor Leu singu îmbrăcat în Episcop. Atâta tot? Ei bine, până acum noi am dat argumente istorice şi canonice de ce nu este Episcop şi ei vin cu argument o poză şi o gramată făcută după mulţi ani de la moartea lui Serafim Lyade. Oricine putea să copieze o semnătură, oricine putea să facă o gramată. Să nu uităm că el încercase să păcălească atât Patriarhia de Constantinopol, cât şi Patriarhia Ierusalimului. Este clar că avea ceva documente la el, să se prezinte a fi Arhiereu, că nu-l primeau doar pe baza promisiunii. Oricine putea să se declare Episcop şi să facă slujbe în alte ţări, dacă stăm să gândim în felul celor din grupul lui Gamaliil. Aşadar, Constantin Moratikis dă în carte exact ce a primit şi el, pe când era la Patriarhia Constantinopolului. Mai mult de atât, după ce au aflat că Victor Leu nu era Episcop, au anulat acea carte; dar, s-au mai păstrat câteva volume. Era evident, cineva o cumpărase deja. Însă, fiul lui, Evripidis Moraitakis, a scris o altă carte în care-l aminteşte, dar nu a mai pus şi gramata care era un fals, pentru că deja se aflase povestea lui Victor Leu. Toţi se aşteptau ca în cele din urmă să se ateste cumva hirotonia lui, măcar şi de orice grupare din lume; dar, nu a fost deloc aşa. Plus de asta, să repetăm să spunem adevărul despre Teofil Ionescu, despre separarea lui Serafim Lyade de ROCOR, despre celelalte născociri banale ale lui Victor Leu cu care încerca să păcălească lumea… Nu ar mai fi cazul, deja ne-am dat seama de această încărcătură de informaţii care nu coincid una cu cealaltă. Ba, dimpotrivă, cam nici la greci istoria nu a coincis faţă de ROCOR, ei dând cu totul alte poveşti, probabil culese după anul 2000 de la românii din gruparea lui Gamaliil Papil care începeau să iasă la suprafaţă, dar foarte puţin şi prin acel extremism al lor, dădeau de înţeles că sunt sinceri şi chiar au istoria care o prezintă, ajungând să combată ROCOR-ul cu argumente false şi chiar minciuni scornite de nişte oameni ce spuneau că au fost arestaţi, când defapt umblau liberi unde doreau. Dar, să mergem mai eparte.

Printre puţinele fotografii cu Victor Leu îmbrăcat în Episcop

Printre puţinele fotografii cu Victor Leu îmbrăcat în Episcop

În fraze apar greşeli multe, dar, preiau aceste texte în forma originală în care ne-o prezintă ei în mod public pe reţelele de socializare, pentru a nu munci în zadar. Am depus un efort a face această lucrare, timp, oboseală, şi nu-mi permit să modific pentru ca ei apoi să nu deţină argumente că am încercat să spun ceea ce nu este aşa. „Deci la Furceni, pe baza cuvintelor sale sincere, poporul mai ales că cam de vreun an nu mai avea nici un preot, l-a recunoscut imediat ca Arhiereu şi de atunci a devenit Întâistătătorul Cultului. Au fost hirotoniţi Preoţi Monahul Climent Muşat, Monahul Mina Pătraşcu şi Monahul Visarion Troian, iar Părintele Nifon Munteanu, Arhiereu. Presfinţitul Victor avea domiciliu forţat în Bucureşti şi imediat după hirotonia de Arhiereu, starea sănătăţii i s-a agravat aşa de tare încât nu se mai putea deplasa.

Mina Pătraşcu şi "Episcopul" Nifon, 1970

Mina Pătraşcu şi „Episcopul” Nifon, 1970

Victor Leu nu era sincer cu nimeni şi pentru nimci în lume. Făcuse o istorie proprie, acasă, în Bucurşeti, iar acum ne dăm seama de ce spunea că a fost arsetat şi a pierdut valiza cu acte în gara de la Viena, pentru că nu aveau cum să existe. Mai mult de atât, acele acte le prezentase şi la Constantinopol şi la Ierusalim şi acum, se putea afla, dacă ar fi încercat să spună că a fost hirotonit de alţi Episcopi, după anul 1954, având o poveste strâns legată de cea a Episcopului Teofil Ionescu din Franţa, unde fusese colegi ca preoţi şi de unde plecase el după terminarea doctoratului. Era evident, de acum spunea că nu are acte şi vorbea doar ceea ce ne relatează ei nouă, acum, care s-a demonat bucată cu bucată şi am arătat o istorie confuză, fără argumente măcar istorice. Nu avem cum să mai cerem acte când el spune că Serafim şi Ştefan s-au separat de ROCOR la hirotonia lui Teofil Ionescu, câtă vreme Serafim era mort de 4 ani când a fost horotonit. Iar Ştefan şi Filip erau prea tineri în ROCOR şi nu puteau să se mute de colo colo, cum doreau ei, pentru că doar ce scăpase din prigoana KGB-ului şi reuşise să rămână în viaţă, încadrându-se mai mult în mod ascuns, în ROCOR, să nu fie aflaţi şi asasinaţi cum au fost multe cazuri în Rusia şi peste hotare.

Aşadar, Victor Leu probabil s-ar fi dus acolo nu doar pentru a face puţină erezie în cadrul Bisericii de Stil Vechi, ca după ani şi ani să poată arăta cei de pe stil nou că ortodocşii de stil vechi nu au hirotoni… Să ne amintim de povestea cu mita dată la casiera din Fălticeni (care nu e tot una cu Slătioara) şi care nu avea cum să poată şti cine pleacă din Slătioara… Dar, să trecem peste. Nu ştim dacă pentru bani el a hirotonit acei preoţi şi pe Episcopul Nifon pentru o sumă de bani. Nu cred că avea el nevoie de câţiva lei ai unor călugări dezorientaţi pe care Gamaliil îi formase împotriva tuturor şi contra la toţi, devreme ce el însuşi am văzut ce poveste avea. Aşadar, să spunem doar că a fost o hirotonie doar pentru motivul ca cei de pe stil nou să lovească foarte puternic în Biserica Ortodoxă de Stil Vechi, ceea ce vădit se întâmplă. Nu doar cei de pe stil nou pot ataca această grupare, ci oricine! Ei dintru început nu au succesiune, nu au o istorie corectă, ci poveşti întortochiate bazate doar pe mintea bolnavă a unui preot mândru care se dorea a fi Episcop şi se şi considera al românilor de peste hotare, câtă vreme ERAU EPISCOPI ÎN EUROPA şi el nu fusese niciodată ca Episcop acolo. Ei spun că avea multă experienţă de Episcop. De unde să aibă? Mergând de colo colo? Orice preot care slujeşte în sobor cu un Arhiereu poate să practice acelaşi lucru, nu diferă foarte mult slujirea cu Arhiereu de cea cu preoţi… În sfârşit, trecem mai departe.

Revenim la plecarea lui Victor Leu de la Slătioara, că de acum s-a încheiat istoria „succesiunii” acestui Episcop şi istoria pe care el o prezenta pe atunci, care acum este în defavoarea celor din gruparea lui Gamaliil Papil. Aşadar, Mitropolitul Glicherie află de ROCOR de la Victor Leu şi împreună cu ceilalţi încep să caute posibilitatea unei comuniuni cu cealaltă Biserică Ortodoxă pe Stil Vechi din Europa. Aminteam că Victor Leu fuge la Bucureşti şi este urmat de Părintele Teofilact Murgoci. Aflând toţi că vin Arhierei din ROCOR la Slătioara, Părintele Teofilact era la o comunitate de prin judeţul Galaţi, care ascultase până atunci de Victor Leu. Aşadar, avea şi el dubii în privinţa poveştilor lui Victor Leu şi se întreba: „de ce a fugit şi nu a stat să-i revadă pe cei ce l-au hirotonit? Ce s-o fi întâmplat oare?” Aşa că Părintele Teofilact pleacă la Slătioara pentru a vorbi cu Episcopii ROCOR privind hirotonia lui. După aflarea celor pe care şi noi le-am amintit şi argumentat aici, Părintele Teofilact a fost hirotonit din nou în toate treptele, de asemenea şi ceilalţi. Într-adevăr, s-a lăsat hirotonia acelui preot despre care aminteau cei de la Furceni, dar, să nu uităm că Victor Leu fusese hirotonit preot… Aşadar, se putea primi Cununia; dar, hirotonia nu! Aşadar, Mănăstirea Slătioara capătă noi forme canonice, ROCOR repetând hirotonia Mitropolitului Glicherie, a Episcopului Silvestru şi a Episcopului Cozma, pentru că nu au recunoscut tainele făcute de Galaction Cordun. Nu pentru că ar fi fost el imoral sau cele câte s-au scris despre el, ci pentru faptul că nu era nici pe stil vechi, nu era nici un bun zelot şi mai mult de atât, ROCOR nu a primit hirotonii de la un singur Episcop. Totuşi, a fost un caz, în anul 311 în Africa, este vorba de fenomenul „Donatiştilor”. Dar, în anul Sfântul Sinod din 411 a hotărât să facă o iconomie şi să-i primească, deşi trecuse 100 de ani de la apariţia lor. Totuşi, de la Victor Leu nu puteai primi nimic şi nici de la Galaction. A fost posibilitatea ca ei să fie hirotoniţi din nou de mai mulţi Arhierei, s-a făcut, pentru a nu rămâne o pată pentru Biserică, pentru totdeauna. Cu toate acestea, cei de la Slătioara nu mai vorbesc despre acest lucru. Ei amintesc că în anul 1974 a fost făcută hirotesia acestora, dar doar atât! Am explicat ce era hirotesia; nu era o formă de hirotesie cum este cea de Protosinghel sau de Protoiereu, era chiar hirotonie, dar o iconomie care să nu smintească. Biserica Lui Hristos mereu a fost raţională şi mereu a găsit căi bune şi benefice Ortodoxiei; nu a fost nici extremistă şi nici absurdă. Cum să te bazezi pe succesiunea unui Episcop care nu a fost Episcop?

Într-adevăr, ROCOR-ul a avut mari probleme primind Episcopi între anii 1921 şi 1950; dar, după aceea, Mitropolitul Anastasie a făcut tot posibilul să evite a se mai repeta povestea lui Serafim Lyade, sau a altora ca el care făceau multe nacanoncităţi, fiind crescuţi în Biserici mari, de unde puteau învăţa şi lucruri bune, şi mai puţin bune. Astfel, am putea spune că ROCOR capătă o formă bine definită  abia în vremea Mitropolitului Filaret Voznesenky. Sunt multe de vorbit şi despre acei Episcopi precum Serafim Lyade care au lăsat istorii compromiţătoare pentru Biserică şi Sinodul ROCOR; dar, să nu uităm că veneau, se alipeau, din cauza prigoanei. ROCOR-ul nu putea să-i lase în rătăcire, să facă fiecare secta lui şi să fie martor la apariţia de mii de grupări şi secte care spun că sunt Ortodoxe. Ar fi multe de spus şi chiar argumentat despre Episcopul Matei din Grecia şi ce istorie şi-au făcut ei. Dar, vă promit că voi reveni şi asupra acestui subiect. Nu pentru că m-ar interesa prea mult, ci pentru a da argument că ROCOR într-adevăr a fost şi va rămâne singura Biserică Ortodoxă Autocefală care ne-a mai rămas acum din anul 1921, chiar şi după schimbarea calendarului din 1925.

Mulţşumesc Lui Dumnezeu că m-a ţinut treaz atâtea ore, nopţi şi dimineţi să pot culege întreaga istorie a acestui Episcop Victor Leu. Mulţumesc Preasfintei Născătoare de Dumnezeu că mi-a dat puterea şi răbdarea să culeg istoriile din limba rusă, greacă, sârbă, germană, engleză chiar, pentru a arăta poporului nostru ROMÂN, cât de mult a fost urât de KGB şi cât de multă minciună a existat. Nu puteam face aceasta fără Darul Sfântului Duh, drept pentru care îi mulţumesc din toată inima Înalt Prea Sfinţitului Victor, ultimul Arhiereu din ROCOR-ul vechi rămas în viaţă. Voi continua istoria Bisericilor din întreaga lume, care se pretind a fi Ortodoxe. Am trecut prin această etapă de a-mi căuta Mântuirea, când Părintele Teofilact mi-a povestit despre acel mic Sinod ROCOR despre care nimeni nu mai ştia nimic. Mulţumesc tuturor care m-au ajutat, şi chiar Episcopului Partenie din Cipru, care m-a convins să scriu această istorie, mai cu seamă că poveştile lui nu erau demontate de nimeni, deşi toţi aveam dubii. Acum există luciditate, există cunoaştere, informare şi argumente. Nu putem avea argumente sub ştampilă de la anii 1930; dar, totuşi, urmând firul istoriei, cum au umrat şi Sfinţii Părinţi faţă de istoria scrisă şi nescrisă a Bisericii, dăm omenirii o istorie ce ţine loc de argumente şi chiar documente. De unde să luăm documente din anii 1930 – 1940? Să nu uităm că Biserica nu s-a bazat doar pe documente şi fotografii. Noi, totuşi, să ne străduim să aflem istoria adevărată, căci doar ea ne mai poate argumenta calea mântuirii noastre, fie spre mântuire, fie spre pierzare. Ori, până acum am văzut pierzare în toate Bisericile în care am fost, în toate stilurile. Chiar dileme multe sunt în privinţa Sinodului fondat de Matei, chiar şi a altora care şi-au făcut Sinoade. Este drept, era război. Dar, să nu uităm că războiul nu i-a întortochiat ideile lui Victor Leu de au ajuns să spună că Serafim Lyade a plecat din ROCOR contra lui Teofil Ionescu, sau a altora. Nici Teofil Ionescu nu a fost ţinut mult timp în Sinod, ci a plecat singur înapoi pe stil nou, nici alţii. Dar, vom mai vorbi pe această temă.

Mulţumesc celor care au avut răbdarea să citească atât de mult! Îmi cer iertare de greşelile din text. Am scris prepede, obosit şi cu timpul la limită; dar, când voi avea mai mult timp voi corecta, să rămână acest document peste veacui şi veacuri ca mărturie vie. Nu ştim ce se va întâmpla mâine; măcar să le păstrăm aşa cum sunt şi să avem răbdarea să le citim şi să le îndreptăm; nu să le schimbăm ca după alte decenii să fim contrazişi de cineva. Să lătăm lucrurile aşa cum au fost, nu să naştem noi alte poveşti. Omul este limitat şi se schimbă, omul are multe griji şi nu discerne în totdeauna cum trebuie. Să nu contribuim şi noi ca Victor Leu, ca gruparea lui Gamaliil Papil, la dezinformarea populaţiei în favoarea noastră. Biserica nu are doar Succesiune, are şi istorie. Doamne ajută!

Cu dragoste în Hristos, stimă şi repsect, în penultima Vineri din Sfântul şi Marele Post al Patruzecimii, din anul Mântuirii 2014, al vostru frate mai mic între toţi, Părintele Veniamin.

Iată că, după 3 sau 4 săptămâni de când am scris despre istoria şi lipsa succesiunii „Arhiepiscopului” Victor Leu, Episcopul Partenie răspunde. Mă voi adresa lui cu „Episcop” sau PS, arătând bunul simţ de a respecta un cleric, ierarh, etc, indiferent de ce este sau ce nu este. Nu voi folosi ca domnia lui apelativele „domnul” sau „puşti” sau altfel, nici nu voi cita probleme de acest gen. Iată ce spune el la oamenii care-l şi cred:

„Multi din cei care ati inclinat sa’i credeti, cereti si asteptati de la noi sa’i combatetem. Da de ce nu cereti si din partea lor o autobiografie personala?”

Mulţi dintre dumneavoastră frecventaţi ori nu, blog-ul meu. Ştiţi bine că aici este publicată Autobiografia mea şi nu am ascuns nimic. Nu mi-am schimbat numele, nu îmi neg istoria, acesta sunt, aşa mă cheamă! El vrea să dea de înţeles cititorilor că eu mă feresc să spun anumite detalii. Despre biografie, citiţi-o la orice oră vreţi publică permanent, nu cum zice el, la adresa: https://veniaminilie.wordpress.com/veniamin-ilie/ Nu este ea academică, nu folosesc parşivitatea unora, care se arată a fi dulci în vorbă, dar acri în interior. Nu m-am ferit niciodată. Acesta sunt, mă repet! Cât despre Ioan Prepeliţă, să înţelegem pentru totdeauna: El a descoperit cum diaconul Ion Vasiliu minţea pe un grup privat, cum că Veniamin Ilie împărtăşeşte fără post şi spovedanie, lucru ce m-a deranjat. Prepeliţă l-a contrazis şi i-a zis că lucrurile pe care le spune nu sunt reale. Ce vreţi să facă omul? Să vă ţină partea dacă nu este aşa? V-aţi învăţat să daţi cu parul în tot omul care nu e de acord cu voi. Dar, cum să fie cineva PS. Părinte Partenie, dacă voi aduceţi tot felul de basme pe conturi private? Eu public la mine pe blog şi toate activităţile mele sunt publice! Nu-mi schimb istoria şi nu am intenţia. Vreţi să public să vadă lumea ce istorie îmi trimiteaţi cu 5 ani în urmă şi ce istorie prezentaţi acum??? Observ că arestarea lui Victor Leu diferă de la un an la altul: ba 54, acum 52. În realitate, Victor Leu a fost arestat după 1955 şi am să vă dovedesc asta. Ps. Partenie, doriţi să dau publice conversaţiile noastre şi să analizăm textul din ele? Am săCum se face că într-o hârtie nu prea se schimă textul, dar la voi istoria capătă alt contur de la an la an. E normal? Dar, acesta este monolog, el nu se va sinchisi să răspundă, ci doar să atace. Iată ce cita domnia lui:

„Plecarea domnului Nicușor din BOSVR nu s-a petrecut datorită unor probleme de doctrină, ci de disciplină. Domnul Nicușor, marele maestru al polemicilor ‘’ortodoxe” a vrut cu orice preț să fie hirotonit sau să ajungă celebru în această grupare fiind astfel dat afară în cel mai direct mod. Căutând ca o muscă beată pe cineva cu mitră care să îl hirotonească”.

Total aberant! BOSVR l-am părăsit exact pentru probleme de doctrină! E drept, la acea vreme ştiam de la Pr. Teofilact că trebuie să plec şi că ROCOR-ul este cea mai curată Biserică, trebuie să o căutăm! NU AM PLECAT CU DRAGUL DE A FI PREOT! La acea vârstă nu aveai cum să te gândeşti la aşa ceva! Îmi păsa de mântuirea mea şi atât! Când am fost hirotonit din nou de ruşi, AM CERUT SĂ NU MAI FIU PREOT, SĂ FIU DOAR IPODIACON!!! Ori, nu au vrut pentru a nu se sminti lumea: uite-l preot, nu mai e preot. Dacă aş fi fugit după hirotonie m-aş fi oprit în Italia, aş fi stat acolo, aveam parohie unde să slujesc, era şi lume, nu duceam lipsă de nimic, aveam şi o muncă bine plătită! Ori, nu a fost aşa! Deci, afirmaţiile lor nu prea coincid cu nimic din ce a fost. Ei vor să vorbească, dar din ziare, nu din fapte reale.

„Găseşte Mitropilia de Milano și Aquileea. Este hirotonit diacon de Olivian Pop Bindiu, personaj negativ binecunoscut opiniei publice românești, și preot de Evloghie în anul 2008, la nici 19 ani. În același an este hirotesit protoshinghel. Deci într-o singură expresie: un copil cu cruce de protosinghel la gât, copil care își publica la acea vreme pe blogurile sale (pentru că avea mai multe) postări sub diferite nume: Hristofor, Veniamin, Nicolae, Nicușor Ilie, ajungând să publice propriile scrisori pastorale. Important de amintit este și faptul că acest copil avea și schimă mare!!!!!!!! Cand s-a mai auzit de o mai mare batjocoră la adresa Bisericii Ortodoxe, ca acest lucru!!!!! Un copil de 19 ani, cu SCHIMA MARE???”

Oameni buni, întrebaţi-i pe ei, nu pe acel copil de 19 ani. Oricare dintre voi să fi fost, la vârsta aceea să găseşti un Mitropolit şi să crezi că este din ROCOR, nu accepţi hirotonia? Cât despre schimă, este poveste! Apare în nişte fotografii, DAR NU AM AVUT TUNDERE! La Milano nu am fost tuns nici călugăr, nici schimonah, nici nimic! Era o amăgire de care m-am lepădat când a început să mai vină mintea. Şi acum ce să facă un om dacă are o cădere? Ori am avut-o în ROCOR? Ori a făcut cineva din ROCOR asta? Bine am spus la început că mi-am urmat duhovnicul, să plec din BOSVR să caut ROCOR şi chiar nu prea ştiam multe, decât că trebuie să-l găsesc. Hai să-i tăiem capul celui ce greşeşte la 18 sau 19 ani. Şi ce greşeală… de parcă eu eram copt la minte şi mă hirotoneam singur. Dar, nu am „profitat de ocazia” că sunt preot şi să rămân aşa. Nu mi-a plăcut felul lor de a fi, mai ales partea că primeau tainele celor de pe nou, şi aici mă refer la modul general.

„După un scandal iscat chiar de el, este CATERISIT (sau a plecat el inainte de a’l caterisi) de această grupare și își reîncepe pribegia, căutând sinoade paralele, episcopi falși în haine clericale. De fiecare dată când găsește câte unul încearcă din răsputeri să justifice canonicitatea acelui sinod paralel.”

Într-adevăr, am plecat, dar cum? Ceara a pornit de la un anume „arhimandrit” Partenie, care fusese hirotonit de biserica de stil nou şi venise acolo. Comportamentul lui dădea multe de gândit, fapt pentru care nu am fost de acord să mai rămân acolo. Bineânţeles, el a fost dat afară de acolo, dar eu eram deja plecat. Iar despre „judecarea Sinoadelor” paralele, nu e firesc? Am văzut ce înseamnă să găseşti biserici (şi chiar am găsit sute, nu câte scriu ei pe net) şi deja îmi era lehamete de câţi apar şi se declară ăi’ mai buni dintre toţi. Nu e vorba de Milano sau de Italia, ci şi de sinoade greceşti, printre care nu aminteşte şi de faptul că l-am cunoscut pe Episcopul Partenie şi cu care am purtat o corespondenţă de 2 ani şi nu am vrut să-l supăr, ci să-l am de prieten, când aveam dubii în privinţa succesiunii lor. Mi s-a oferit să intru la BOR, şi asta nu o spun pe poveşti, am cunoştinţe destule care au vrut să facă un gest frumos pentru mine, dar învăţăturile mele erau altfel. Eu sunt crescut pe vechi, încă de mic, aşa m-am format, aşa vreau să rămân. Nu mă pun să ţin pe stil nou de dragul că-s popă şi că e lume la Biserică. Mai bine nu e, sau e mai puţină, dar să fie pe stil vechi! Dar, nu vreau să fac o filozofie. Văd că el, adică Ep. Partenie, e preocupat să scrie despre biografia mea, nu despre succesiunea lor. De parcă era vorba de o „dezminţire a mea” cum că nu am fost la Milano, sau nu am trecut pe la zeci de Sinoade căutând unul normal la minte, care să fie cum trebuie să fie. Dar, cum să treci la acesta??? Pe vorbe? Să-l cred pe cuvânt că are succesiune? Trăirile, bărbile, pletele, nu argumentează succesiunea! Dacă nu e succesiune, poţi să trăieşti cu o pâine pe an, nimic nu foloseşte!

„După caterisirea sa, îl întâlnim pe tânărul Ilie Nicușor jucând la păcănele cu trabucul în mână, îmbrăcat ca un veritabil cow-boy aterizat din serialul Dallas direct în inima Italiei.”

Aşa! Deci, la 16, 17, 18 ani, toţi copiii fac ceva! M-a văzut pe mine cineva, după ce am trecut la ROCOR, să am trabucuri în mână? Şi ce să povestim, eu fac polemici că episcopul Gherontie se fotografiază cu gondola? Am poze şi la grădina zoologică. Ce are de-a face cu viaţa mea de acum? Cât despre păcănele, nu m-a surprins nimeni! E vorba de o fotografie, pe care vă îndemn să o căutaţi pe google, unde eram la un magazin alimentar în Italia. Care aţi fost în Italia le-aţi întâlnit la tot colţul şi la toate magazinele. Şi nu sunt „păcănele”. Tragi maimuţa de coadă, cade o banană, sau apeşi pe o buburuză şi scoate limba. Iaca mare poveste. Eu nu ştiu să joc nici „popa prostul” sau „şăptică” şi speculăm după o aberaţie că omu’ este amator de „păcănele”. Eu nu ştiu nici să dau „play” la un joc pe calculator.

În detaliul lui „biografic” despre mine aminteşte când am trecut la ROCOR-D şi am fost hirotonit din nou, aminteşte tot ca o polemică. Dar, ce? Nu trebuia? Trebuia să stau pe hirotonia de la Milano? Ce e de contrazis în fapta mea? Dacă stăteam cu hirotonia din Italia critica „nu e bună” şi dacă eu am criticat-o şi am zis că nu e bună, ce vrei acum? Nu m-am ferit niciodată de cine am fost. Da, am fost un fel de „Maria Magdalena” care mi-am căutat mântuirea şi Biserică Ortodoxă cu Succesiune care să mai aibă şi canonicitate, nu doar poveşti despre succesiune şi evlavioşi. Nu justifică nici o trăire lipsa succesiunii. Poţi să te rogi cât e lumea de mare, dacă nu ai succesiune nimic nu foloseşte! Repet!

El aminteşte: Se bate cu pumnul in piept ca e mare ortodox, dar cand a murit Iustin Parvu, sau mitropolitul Valentin, sau Hrisostom Kiusis i’a ridicat in slavi. Am amintit într-o postare când a murit mitropolitul Valentin că-mi pare rău pentru el, că a murit în schismă şi-mi pare rău că l-am cunoscut. Asta înseamnă că m-am dus ca Victor Leu, după ce a fost hirotonit Episcop, la Patriarhia de Stil Nou, să ceară canonicitate şi să fie numit Episcop pentru Europa? Asta de ce nu o vede ca erezie? Şi dacă am spus că-mi pare rău că a murit Justin Pârvu, pe care l-am cunoscut, dar am amintit că nu s-a întors la Ortodoxie, ce vroiaţi să fac? Să-l huidui? Victor Leu s-a dus la cei de pe nou să facă „afaceri” cu Constantinopolul şi ei nu mai văd nimic grav în asta. Dar, hai să strecurăm ţânţarul şi să înghiţim cămila…

Dar, chiar nu îmi stă în caracter să mă plâng prea mult. Să trecem la partea importantă, să vedem dacă eu mint sau el.

Iată ce spune domnia sa:

Chiar nu observati ca acest om este un inselator care incearca pe toate caile, „sa fure, sa junghie si sa piarda”? Scrie de Preasfintitul Victor Leu ca a fost la Movilita? Sau ca a murit pe nou? Aceste informatii eronate le’a luat de la alt inselator pe nume Teodor Harca care a fost preot caterisit de Sinodul nostru si i’a dat informatii cum a vrut el.

Nu am aflat nimic de la Teodor Hârcă. Am aflat exact din istoria pe care mi-a trimis-o Ps. Partenie, fără să mai ţină minte… cu câţiva ani în urmă; dar, ştiu, lucrează strategic, psihologic, se pricepe la aceasta. Teodor Hârcă a fost un preot care a aderat la noi, cu câţiva ani în urmă, apoi el a rămas acolo la Andrian, nu mai ştiu nimic ce e cu el sau ce face. Şi, nu are dreptul omul să plece sau să vină? Ce treabă ai tu cu el? De ce nu-l judeci pe Victor Leu, repet, că s-a dus la cei de pe nou? Voi spuneţi asta, că s-a dus la Constantinopol prin 58. Deci, suntem proşti să nu ştim că schimbarea calendarului a avut loc în 1924 şi nu în 50???

Preasfintitul Victor a fost la Furceni si nu la Movilita. Avand domiciliul fortat in Bucuresti, a facut cerere la Tribunalul militar ca dupa moarte sa i se aprobe transportarea osemintelor la Furceni si nu i s’a aprobat. Apoi a facut alta cerere sa fie inmormantat la Cernica; da nici vorba ca a murit pe nou. Si ca sa nu creada cineva ca incerc sa’l combat doar prin clevetire, o sa postez pe scurt si istoria dansului, care bineinteles ca nu se potriveste cu cea publicata de Veniamin” Ca sa nu mai zic ca pe acele fotografii nu putem pune baza, mai ales ca una e modificata cu fotoshop”.

Fraţilor, eu am fost în erezie! M-am depărtat şi nici că m-am mai dus să iau ceva de la ei! Ep. Partenie vorbeşte despre Victor Leu ca şi cum era un zelotist şi nu credea în tainele celor de pe nou. Ei bine, repet de o mie de ori: Cât de zelotist poţi să fii dacă, după ce ai fost hirotonit Episcop pe stil vechi, tu te duci la Patriarhia de Constantinopol, pe stil nou, să ceri canoncitate şi să te pună episcop pentru Europa? Nu cumva Victor Leu nu avea nici o treabă cu stilul vechi? Cum ar fi ca Veniamin Ilie să se ducă la Patriarhia Română să ceară canonicitate, sau recunoaştere? Ar turui Partenie sau altul zeci de ani şi nu s-ar opri din scris. Dar, când se duce Victor Leu şi cere asta de la cei de pe stil nou, li se pare normal, canonic chiar. Apoi, despre photoshop, ei vor să spună că eu am falsificat vre-o fotografie cu Serafim Liade când fuma, sau când era cu KGB-iştii, sau cu naziştii? Vă dau link-uri să vedeţi de unde am preluat fotografiile şi nu sunt deloc false, că nu are nimeni interesul. Plus că a rămas în istorie trădarea lui când a cedat Bisericile Ortodoxe Ruse din Germania la nazişti să le dea la protestanţi. Dar să trecem peste asta. Iată link-urile:

http://vk.com/wall-1183076_493474?reply=493606

http://www.ateism.ru/article.htm?no=1402

http://www.dazzle.ru/antifascism/mapnsug.shtml

http://fotki.yandex.ru/next/users/kolonist62/album/94336/view/339014?page=5

http://archiv.livejournal.com/213036.html

http://www.nn.ru/community/gorod/main/?do=read&thread=2443982&topic_id=55212304&year=2012

http://vk.com/wall-1183076_493474

http://elan-kazak.ru/?q=almanakh-1-2009/shkarovskii-mv-tserkovnaya-zhizn-1

http://nnm.me/blogs/nixon69/molitva-o-gitlere/

Dacă aveţi timp să căutaţi numele Serafim Lyade în Engleză, Rusă, Bulgară, germană, veţi găsi mult mai multe articole şi mult mai ciudate poze, pentru un Episcop. Dar am vrut să arat că nu falsific nimic, nu vreau să fac asta şi nu am de ce! Dacă era un adevăr, atunci mă duceam după el! Am văzut că la Milano nu e ceea ce caut, m-am dus să-mi găsesc mântuirea. Nu mă opream şi la ei? De ce nu am falsificat şi trecutul celor de la Milano? Nu falsific nimic şi nu mă interesează să fac asta. Dar, ce tot atâtea dezminţiri? Am dat link-uri să vadă lumea că nu am făcut eu pozele cum ziceau ei pe la telefon şi pe privat la lume??? Acum ce-or mai zice? Că am falsificat eu toată presa şi toate ziarele din lume. Hai să fim serioşi, nu vedeţi nimic dubios? Nu. Vă şi cred. Dacă vă vorbeam şi eu blând şi cu cuvinte dulci, mă credeaţi. Dar nu caut să mă creadă cineva. Pur şi simplu îmi exprim ideea mea faţă de o grupare sau alta. Şi, altul să fi fost, nu ar fi făcut-o? Ei scriu despre cei de pe stil nou că sunt eretici? Da! O fac din voinţa de a lumina pe cineva. Păcat că ei se bat singuri în argumente. EU NU AM AFLAT DE LA TEODOR HÂRCĂ că Victor Leu a fost hirotonit Episcop în 48 (zic ei) acum zic în 49. La anul vor zice în 50? Dar, na… datele mai diferă… că doar de, avem 4 Evanghelii şi diferă între ele. Ideea e alta: nu Teodor mi-a zis că Victor Leu s-a dus la cei de pe nou să ceară canonicitate şi să-l pună Episcop, CI PARTENIE ŞI CEILALŢI MENŢIONEAZĂ CĂ VICTOR LEU S-A DUS LA CONSTANTINOPOL DUPĂ ANUL 1955! Deci, după ce era Episcop pe vechi… Sau poate că nu era episcop pe vechi… devreme ce se duce la cei de pe nou să ceară canonicitate. Ei găsesc argumente şi la asta. Măi argumentule, a fost la cei de pe nou să ceară canonicitate? Bun! La revedere succesiune, la revedere canonicitate! Ceri la eretici? Nu mă interesează motivaţiile, toţi găsesc scuze, nu ducem lipsă de aşa ceva. Iar despre „o cădere mică” nu poate fi vorba, câtă vreme te duci la eretici să ceri „har”. Şi mai zici că el boteza din nou? Cum să boteze dacă le cerea „canonicitate” de la cei de pe nou? Atât de creduli suntem?

El continuă cu poveşti despre unirea lor cu Kirikos. Ce are de a face omule, cu succesiunea lui Victor Leu? Iată, trec direct la ce ne interesează şi mă repet: Succesiunea lui Victor Leu!!! El zice:

„a fost preconizat in alta scriere- in Elada si in Romania, “interesul” schizmaticilor Vechicalendaristi, care s’au grabit sa condamne Apostoliceasca Succesiune a Episcopului Roman Victor Leu (+1980), de la care isi trag succesiunea Episcopii si Clericii Adevaratei Biserici Ortodoxe a Romaniei. In special Episcopul Victor Leu este invinovatit ca a fost hirotonit de Arhierei neexistenti si ca din aceasta cauza ii lipseste Apostoliceasca Succesiune si nu se poate in nici un chip vorbi despre asa ceva. La aceste invinovatiri s’a dat de catre scriitorul acestui articol un raspuns prin intermediul revistei “Rasuflarea Ortodoxa”. Cu prezentul nostru text extins si plin de intamplari, potrivit ascultarii date de Presfintitul Mitropolit al Mediteranei domnul Kirikos”. Oameni buni, vorbim două limbi diferite, cred. Nu vrem răspunsuri, adică vorbe şi poveşti, indicaţii şi plimbăm lumea prin toate revistele lumii unde scrieţi aceleaşi idei de bază, dar în alt mod! Aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Cert, concret, scurt şi la subiect: de cine a fost hirotonit? De cei din Germania? Exclus. Mai citiţi o dată materialul pe care l-am publicat. Mitropolitul Serafim Lyade pierduse Bisericile din Germania, locuia în Serbia, Arhiepiscopul Ştefan Sevbo era de puţin timp trecut la ROCOR şi nu avea treabă cu Germania, el era în Austria. Unde e Austria şi unde e Germania? Voi faceţi diferenţa între hărţi, date calendaristice şi ani diferiţi?

În anul 1933 diaconul Victor Leu se înscrie pentru a da doctoratul la cunoscutul prof. Nichifor Crainic dar din motive bine întemeiate, îşi ia doctoratul în Teologie abia la 10 Iunie a anului 1950, la Paris. A fost hirotonit preot de mir si a slujit in Biserica Catedrala Episcopala a Episcopiei Romanului si in istorica Biserica Catedrala Mitropolitana a Sfintilor Trei Ierarhi din Iasi, precum si ca Duhovnic la Spitalul Colentina din Bucuresti. Ca Preot a studiat la Facultatea Chisinaului Basarabiei (fosta Sovietica, iar astazi Republica Moldova). Acolo a cunoscut pentru prima data pe Episcopii Serafim Lade si Stefan Sevbo, de la care, mai tarziu in 1949, a luat Arhieria.”

El a fost hirotonit preot şi nu doar diacon în BOR. Ei vor să schimbe istoria iarăşi, să zică „a fost hirotonit preot în diaspora” pentru a ascunde faptul că a fost „protopop misionar” al Patriarhiei Române împotriva „stilismului” până la venirea comuniştilor. Iar pe Episcopul Serafim Lyade nu avea cum să-l cunoască la Chişinău în 1933, el era în Germania nazistă încă din 1930!!! El nu a mai revenit în Rusia că îl arestau pentru trădarea KGB-ului. Aşadar, vă rog încă o dată, puneţi faţă în faţă lucrarea mea cu a domnului! Căutaţi şi surse, nu basme. De acum sunt morţi cam toţi din acea vreme şi nu ne putem baza pe poveştile nimănui. Surse şi fapte, documente, sau dacă nu istorie curată, să o punem peste a altora să vedem dacă într-adevăr corespunde. Văd că a lor nu corespunde cu nici una dintre istoriile şi mai ales sursele pe care le citează!

Cand Sovieticii i’au fortat pe Liderii Comunisti Romani, sa supuna Comunitatile Romanesti ale Diasporei Patriarhiei Moscovei care era controlata de ei, Episcopii Grigorie Leu al Husilor si Ep. Chesarie (Paunescu), conducatorii clericilor anticomunisti ai Romaniei, au hotarat sa’si trimita reprezentantii in Apus”. Fraţilor, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora avea Sinod şi NU AVEA TREABĂ CU PATRIARHIA MOSCOVEI, care era condusă de „mitropolitul” Serghie. La acea vreme ROCORUL era peste întreaga Europă, avea toate diasporele. Mitropolitul Visarion Puiu trecuse şi el la ROCOR în anul 1945 (citiţi materialul anterior unde am amintit hotărârea Sinodului legată de primirea lui Visarion), şi Victor Leu a intrat în ROCOR când a plecat în Franţa, slujind la una dintre cele 3 Parohii româneşti din Franţa. La una slujea Mitrop. Visarion Puiu, la una Arhim. Teofil Ionescu şi la alta slujea Victor Leu. Teofil Ionescu nu a fost în ROCOR până în anul 1953, când a trecut la Sinodul nostru, pentru o scurtă perioadă de câţiva ani. Datele exacte le găsiţi în materialul anterior, am obosit să mai repet aceeaşi poveste de fiecare dată când cei de la Furceni îşi mai schimbă istoria după cum vor ei. Trec direct la subiectul „Victor Leu” şi hirotonia lui.

Ep. Partenie spune:

Dupa dominatia Comunistilor in Romania (1948), Mitropolitul Visarion a cerut sa se integreze in Sinodul Bisericii Ruse al Diasporei de sub Mitropolitul Anastasie, in care a si fost acceptat chiar daca era Neocalendarist (din parohiile sale, unele urmau Noul si altele Vechiul Calendar) si chiar a fost recunoscut Exarh al Europei. Pentru Istorie, mentionam ca, in 1954 si’a hirotonit Episcop ajutator pe Neocalendaristul Teofil Ionescu.

Corect, Visarion Puiu a fost pe stil nou şi s-a întors pe stil vechi. Aşa şi Teofil Ionescu, a fost hirotonit preot pe stil vechi, prin 1921 (datele concrete în materialul anterior) apoi a fost pe nou, după aceea în 53 a trecut pe stil vechi şi prin 59 a trecut iarăşi pe nou. Revenind la Mitrop. Visarion, a fost pe nou şi a trecut pe vechi. Dar, nu mai rău e de Victor Leu care, fiind episcop pe vechi (să presupunem că a fost hirotonit, cum zic ei), nu a făcut o fărădelege mai mare, mergând la cei de pe nou din Constantinopol (care slujeau cu catolicii) să ia „eparhie” de la ei?

Şi iarăşi se contrazice, continuând:

Recrutarea Mitropolitului Neocalendarist Visarion in Sinodul Rusesc de sub Mitropolitul Anastasie, fara ca mai inainte sa renunte la inovatia Noului Calendar, l’a obligat pe Mitropolitul Berlinului si Germaniei Serafim (Lade, 1833 -1950), sa intrerupa legaturile cu Sinodul Rusesc, de care apartinea din 1929. (Alte motive ale intreruperii au fost mutarea tronului mitropolitan al Sinodului Rusesc de la Munchen la Bon la inceput si in continuare la New York si modificarea titlului oficial al Bisericii Ruse din Diaspra din “Biserica Rusa a Exilului” in “Biserica Rusa din afara Rusiei”.

ROCOR nu a schimbat titulatura în vremea lui Serafim Lyade, el şi-a pierdut Eparhia NU pentru vina ROCOR-ului, ci din vina lui că a cedat Bisericile în proprietatea guvernului nazist, care le-a donat la protestanţi să slujească în ele. Dar, Serafim Lyade nu s-a separat de ROCOR nici din acest motiv. Până acum spuneau că „din cauza lui Teofil Ionescu” şi au observat şi ei că Teofil apare după moartea lui Serafim Lyade. Acum au schimbat cu „modificarea eparhiei lui”. Păi, cine i-a înstrăinat-o? Nu el însuşi? Şi acesta era motiv să se separeu de Biserică? Vă rog să citiţi şi istoria ROCOR pe care am publicat-o recent şi veţi observa când a apărut Eparhia din Franţa şi cine a fondat-o. Nu era pe stil nou! Era înfiinţată de un anume Mitropolit Evloghie, care a trecut cu Constantinopolul în 1926, prin 1927 a trecut cu Moscova şi ţinea pe vechi. În acea Eparhie s-a dus şi Visarion Puiu şi Teofil Ionescu. Nu cum zic ei! Citiţi cartea şi veţi vedea cum a apărut acea Eparhie unde a slujit şi Victor Leu ca preot.

El continuă:

Sub aceste conditii Mitropolitul Serafim in 1948 a pus bazele “Bisericii Ortodoxe Autonome a Ucrainei in Exil” si l’a incurajat pe Arhiepiscopul Stefan sa puna bazale “Bisericii Ortodoxe Autonome a Bielorusiei in Exil”. Mai mult, nerecunoscand numirea Mitropolitului Neocalendarist Visarion Puiu, a savarsit in 1949 hirotonia Exarhului Romanilor din Diaspora, Episcopului Victor Leu, supus sub a lui jurisdictie. Hirotonia lui Victor Leu a avut loc în Dechemvrie 1949 in Biserica Catedrala ruseasca a Munchenului la care au luat parte Mitropolitul Berlinului Serafim si Arhiepiscopul Vienei Stefan. (Episcopul Filip von Gardner nu a luat parte caci unele izvoare mentioneaza ca a lepadat preotia in 1946 si de atunci a urmat cariera academica).

Să mai dezbat această poveste? Am dezbătut-o. Filip Von Gardner nu s-a separat de Sinod în acea vreme! Serafim Lyade, într-adevăr, a cerut la Sinodul ROCOR întrunit atunci (Citiţi şi voi singuri documentul, că m-am săturat să tot traduc din rusă) să slujească în limba ucraineană, dar nu să înfiinţeze o altă grupare! Serafim Lyade nici nu mai slujea! El fusese afectat după otrăvirea lui din 42 şi abia mai putea merge. Cât despre Arhiep. Ştefan Sevbo, am pus în materialul anterior o fotografie din toamna anului 1949 cu Mitropolitul Anastasie şi Arhiep. Ştefan, slujind în Austria, nu în Germania. Catedrala din Germania era luată de protestanţi. Iar despre separarea de Visarion Puiu vorbeşte anapoda! Ei s-au separat după anul 1950 când Teofil Ionescu l-a îndepărtat cu scopul de a-i lua locul şi a conduce Eparhia, nicidecum această poveste. Ei zic că „nu au fost de acord cu numirea lui Visarion Puiu”. Visarion Puiu a fost primit în Sinod în anul 1945 şi nu în 1949. Diferă puţin anii, dar nu e tot una. Între 1945 şi 1957 nu s-a produs nici o schismă în Sinod. Serafim Lyade era deja mort când s-a produs schisma dintre Visarion Puiu şi ROCOR, când a preluat conducerea Teofil Ionescu, l-a ademenit către el pe Arhiep. Ioan Maximovici, care mai târziu şi-a dat seama de greşeală şi a revenit în Sinod, pe Arhiepiscopul Serafim Ivanov, care şi el a revenit în Sinod, dar apoi iar a plecat şi pe Episcopul Ioan Covaliov care a fost caterisit într-un final şi a trecut la un rit catolic. Cam aşa erau Episcopii acestei Eparhii. De aceea şi se intenţiona dizolvarea ei, mai ales că de la înfiinţare, din 1926, ei nu ştiau ce vor şi cum vor să fie. Tocmai, Victor Leu apare exact într-o perioadă de pace, în care nu era nici o schismă. După anul 1943, când Serafim Lyade a fost otrăvit şi şi-a dat seama cât a costat pentru el, trădarea Sinodului ROCOR, care lau luat din boală şi l-au îngrijit în Serbia. El a construit un seminar teologic în Voivodin din Serbia, care este şi acum. A fost sfinţit de toţi Episcopii ROCOR-ului în Serbia. Voi reveni cu fotografii şi documente despre acest seminar, să argumentăm mai mult faptul că Serafim nu a fost niciodată plecat din ROCOR. Nu avea nici motive! El îşi vânduse Eparhia, el căzuse în capcanele naziştilor, nu ROCOR! Mai mult de atât,

Iată aberaţie: „Octombrie 1943 a fost in comuniune dialogala cu Sinodul Bisericii Ruse din Exil de sub Mitropolitul Anastasie si a luat parte la Sinodul care s’a intrunit in Viena, printr’un Episcop si un Preot. La acel Sinod s’a judecat ca necanonica “alegerea” Mitropolitului Serghie pentru Tronul Patriarhal al Moscovei”. Fraţilor, incultură la vedere!!! Serghie a fost ales în anul 1926 şi nu în 1943!!! Suntem bolnavi psihic şi nu vedem prostia? Sincer să fiu, deja sunt tulburat peste măsură de aceste scorneli lungi (că am mai făcut rezumat la ele) de nu se mai termină. 13 pagini în care vorbim despre un Mitropolit Pantelimon, despre Episcopia Minsk-ului. Lungi şi tulburi rândurile. Mă aşteptam să publice o replică solidă, nu atât de lipsită de documente. Oare, el nu ştie că Serghie a fost în scaunul Moscovei din anul 1926? Intraţi pe orice google şi căutaţi să nu spuneţi că mint eu. Intraţi voi şi căutaţi.

El vorbeşte despre aderarea lui Serafim Lyade la ROCOR şi a altor Episcopi şi zice:

Dupa cel de al II-lea Razboi Mondial, (in 1946) si dupa dizolvarea Bisericii Bielorusiei, toata Ierarhia ei a fost primita fara ezitare sau alte formalitati de catre Biserica Rusa a Diasporei (intr’a 23-a a lui Aptilie 1946 s.v.) Atunci Episcopul Stefan a fost mutat in Viena. Şi e bine că nu au făcut formalităţi, ţinând cont că slujise şi ei, ba pe nou, ba pe vechi, ba colaborare cu KGB-ul? Acum i se pare ceva firesc faptul că i-a primit fără formalităţi? Mai devreme de ce-l ataca pe Visarion Puiu că nu a avut formalităţi la primirea în ROCOR? Aceştia nu tot la fel au fost primiţi, deşi cei din urmă veneau de la erezia serghianistă. Aşadar, unul mumă, altul ciumă. E firesc, de cei din urmă încearcă ei să se lege să zică „de la ei avem noi succesiune şi ăştia erau zeloţi aleşi” fără să mai zică şi faptul că Victor Leu după ce a fost hirotonit pe vechi, s-a dus să ia episcopie de la patriarhia de pe stil nou. Deci, e bun lucru, nu? Dar, vorbim de hirotonia lui Victor Leu. Nici de această dată nimic solid, concret. Altă poveste, alt rezumat, aceeleaşi idei de bază. Şi dacă tot repet, să nu uit: aceeaşi Mărie, altă pălărie. Numai că de data asta pălăria e de 13 pagini în care vorbeşte despre o grămadă de Episcopi, de parcă a cerut cineva vre-o explicaţie cine era mitropolit de Minsk la acea vreme… Pe noi ne interesa strict subiectul Victor Leu. Dar, na, uite aşa s-a mai scris o pagină întreagă legată de episcopi care n-aveau legătură cu Victor Leu şi să nu uităm, biografia lui Veniamin Ilie. Asta sigur avea legătură cu hirotonia lui… Fără doar şi poate.

El spune în continuare:

Informatia privitoare la participarea Episcopului Filip von Gardner la hirotonia Episcopului Victor nu este adevarata, pentru ca acest Episcop a lepadat Preotia in 1946 si a urmat cariera academica. (A murit in 1965). Şi cine a dovedit că a fost măcar hirotonia? Nu am studiat povestea lui Von Gardner şi nu a zis cineva că e bine sau rău să fi fost la hirotonie. Măcar să fie fost de cineva… Ori, vorbim sigur că nu a fost acela, pe când nu prea avem o dovadă că Victor Leu a văzut Germania… El era în Franţa, ceilalţi prin Austria, alţii prin alte ţări. Cam confuză povestea, fără o argumentare certă, de unde pleacă, unde ajunge, de ce, cum şi ce fel. Sec! Rece! Dar, să mergem mai departe, cât mai am răbdare…

 

Intr’a 16-a a lui August 1952 Episcopul Victor a fost rapit de catre Serviciul Secret Sovietic (KGB) din Viena Austriei si transportat in nesimtire in zona controlata de Armata Rosie. Dupa aceasta arestare a fost despuiat de hainele negre, barbierit si tuns. Apoi l’au dus la Moscova si l’au inchis in notoria temnita Liublianka. Spuneţi voi că sunt eu nebun! Data trecută fusese arestat în 1954. Acum e în 1952? Măcar ştiţi că el a fost arestat în 1955 şi a stat mai mult în închisorile comuniste din România??? Deşi în dosarul lui de securitate scrie că a fost în închisoare după 1955, în paşaport scrie că a călătorit la Ierusalim şi la Constantinopol. Ori era arestat, ori călătorea? Nu prea înţeleg, dar nu mă mai ţin puterile să mă opresc. Fac doar o sinteză.

Iată ce mai spune:

Ca detinut a trecut prin toate inchisorile cunoscute ale Romaniei unde in repetate randuri i s’a propus supunerea fata de Patriarhia oficiala in schimbul eliberarii, lucru pe care l’a refuzat cu demnitate. De ce? Erau pe stil nou? Tot pe stil nou erau şi cei din Constantinopol, când s-a dus la ei să ceară Episcopie… Dar, putem specula cât e lumea de mare, o continuitate în idei nu există. De aici ce reiese? Ei caută adevărul ori nu? De ce atâtea întortocheri? Ba ei zic că repeta tainele celor de pe nou „oriunde se ducea” şi tot ei zic că „s-a dus la Constantinopol şi chiar ei au scris o carte despre el” Aşa, e motiv de laudă? Nu cred, aceia erau pe stil nou!!!

Chiar daca pedeapsirea sa cu moartea nu s’a infaptuit, transformandu’se in inchisoare pe viata si apoi pe 25 de ani, s’a eliberat abia intr’a 26-a a lui Martie 1964 si i s’a impus domiciliu obligatoriu in Bucuresti. Episcopul Victor ca Intaistatator al Adevaratei Biserici Ortodoxe a Romaniei Imediat dupa eliberare a mers in secret la marea Monastire Vechicalendarista a Schimbarii la Fata a Domnului din Slatioara (al carei scaun il avea pe Mitropolitul Ierarhiei Vechicalendariste Romane Glicherie Tanase care provine de la Episcopul Neocalendarist Galaction Cordun, din 1955), unde a fost primit ca Episcop. Oameni buni, citiţi încă o dată, vă rog din suflet! Întâistătător al cui??? Adică vrea să dea de înţeles că era întâistătător, dar se ducea la Slătioara să fie primit ca Episcop? Nu reuşise la Constantinopol să ia de la neo-calendarişti şi vine aici… iaca poveste, fără final. Am scris mai multe în materialul anterior despre „Istoria completă a lui Gamaliil Papil”.

Într-un final găsim ceva ce trebuia să fi spus de la început. Dar, iată ce zice:

„Iata de ce nu figureaza hirotonia lui Victor Leu in arhiva ROCOR: pentru ca Serafim Lade era rupt de ROCOR (pentru ca fusese primit neocalendaristul Visarion Puiu), cand l’a hirotonit pe Victor Leu.” Deci, Visarion Puiu a trecut la ROCOR în 1945. Serafim Lyade participă la toate Sinoadele ROCOR din 1945, 1947, 1958, 1949, aduce rapoarte, semnează documente, scrie lucrări, că nu mai putea sluji, dar putea avea activitate didactică. Iarăşi, Arhiepiscopul Ştefan Sevbo a participat la toate Sinoadele ROCOR, el este prezent în ROCOR şi după anul 1950 când a murit Serafim Lyade. Visarion Puiu era în ROCOR din 1945, ei nu aveau nimic contra calendarului, oameni buni! Nici Victor Leu, care s-a dus la cei de pe nou să ceară Episcopie, la Constantinopol. În istoria anterioară spuneau despre Teofil Ionescu. Acum au văzut că greşise, Teofil Ionescu nu era Episcop în 1948 şi au schimbat povestea cu Visarion Puiu, dar iarăşi încurcă 1945 cu 1949… Am argumentat, am scris şi în cartea nouă publicată recent (online) despre ISTORIA ROCOR cu date concrete, note de subsol, documente traduse din limba rusă, că nimeni nu se separase în 1949!!! Cei din Austria adusese în 1949 la ROCOR un raport cum că hirotonise noi preoţi în Eparhia lor. Deci, cum erau, oameni buni, separaţi, dacă ei în 1949 aduceau rapoarte??? Cum erau separaţi dacă în 1950 Ştefan Sevbo este prezent la Sinod?? Cum erau separaţi? Au fost separaţi două ore, cât l-au hirotonit pe Victor Leu??? Dacă aceşti oameni nu au fost separaţi de ROCOR şi Serafim Lyade a fost înmormântat tot în ROCOR pe care nu l-a mai trădat până la sfârşitul vieţii lui, MAMA care i-a dat să mănânce când el era otrăvit de ereticii nazişti, şi nu l-au lăsat să moară.

Trag şi eu concluzii la această variantă de istorie:

  1. Victor Leu nu mai era hirotonit în 1948, ci în 1949.
  2. Serafim Lyade şi ceilalţi nu se mai separase de ROCOR din cauza lui Teofil Ionescu, ci din cauza lui Visarion Puiu (deşi realitatea sună a 1945 şi ei vorbesc de 1949).
  3. Victor Leu nu acceptă să se ducă la Patriarhia Română (de parcă ar fi avut nevoie de el…) şi uită să mai amintească faptul că acelaşi Victor Leu a fost la cei de pe stil nou din Constantinopol să ceară Eparhie. Acum îl prezintă mai mult ca pe un zelot.
  4. Ei nu mai spun că Mitropolitul Glicherie era botezat prin stropire. Probabil şi-au dat seama că nici când eram stăpâniţi de otomani, ortodocşii nu botezau prin tăiere împrejur;
  5. Uită să argumenteze cum a fost posibil ca între anii 1955 şi 1960 să fie în acelaşi timp şi arestat şi călător spre Constantinopol, Ierusalim, etc.
  6. Observaţi că uită să mai dea slavă acelui arhimandrit grec (despre care ei scriau că a făcut o carte tare frumoasă unde publica gramata lui Victor Leu) De ce oare? Şi-au dat şi ei seama că aceia erau pe stil nou şi acum evită să arate faptul că Victor nu vedea diferenţa dintre nou şi vechi?
  7. De data aceasta adaosurile nu sunt nici pe departe mai concrete ca cele din anul 2010 şi cele publicate cu o lună de zile în urmă. Dispare motivul „Teofil Ionescu” şi apare „Visarion Puiu” deşi iar au greşit, că 1945 nu seamănă cu 1949, dispare povestea cu Victor Leu pe la cei de pe stil nou.
  8. Ei spun că repetă botezul celor de pe stil nou; deşi am argumentat din Pidalion că sfinţii părinţi nu făceau asta, ci mai rău de atât, primeau botezul arienilor… Iar ei ne spun că Victor Leu chiar nega toate tainele celor de pe stil nou… Şi atunci, cât de proşti suntem noi? Sau cât ne cred ei??? Cum nega tainele celor de pe nou, dacă el s-a dus la ei, după ce ne zic că a fost hirotonit episcop??? Şi dacă tot a făcut legătura între biografia mea şi Victor Leu, să spun un mic detaliu: Eu m-am depărtat de o erezie, nici că m-am dus la ei să iau ceva, sau să cer „canonicitate”. E mare diferenţa că după hirotonia mea la ROCOR nu am făcut altceva decât să-mi văd de Biserica noastră, având o funcţie primită nu de la mine, ci aşa a vrut Biserică să mi-o dea. Dar e mare diferenţă, că mi-a dat-o ROCOR-ul şi nu m-am dus la Patriarhia de pe stil nou să iau vre-un rang sau ceva! Cum Victor Leu a făcut. Deci, aveau taine cei de pe stil nou ori nu? Ce căuta la ei? De ce acum scurtează povestea principală şi duce vorba către alte persoane, alţi episcopi, alte poveşti. DE CE NU E CEVA CONCRET care să nu poată fi demontat?

Deja sunt şi indignat şi obosit. Atâtea date, 1945 coincide la ei cu 1949; 1948 coincide cu 1954; ba recunoaşte tainele pe nou, ba nu le recunoaşte; ba e hirotonit de 3 Episcopi ba nu, doar de doi; ba erau în ROCOR, ba nu mai erau; ba erau iar; ba se duce la Slătioara şi stă trei zile, ba stă 7 ani; ba nu stă deloc; ba era „întâistătătorul” României, tot aşa, de la Anna la Caiafa, fără un echilibru canonic cum trebuie să aibă o Biserică. Ei da, au un zel al lor, să-i zicem „extremism” deşi nu este frumos termenul; dar altul nu am găsit în acest moment. Dar, totuşi, Apostolul Pavel zice că şi cel ce mănâncă, şi cel ce nu mănâncă, pentru Hristos fac asta. Dar, dacă ei nu au succesiune, pentru cine se ostenesc? Nu îndemn la nepostire! Postul e esenţial şi fizic şi duhovniceşte; dar, dacă s-a dovedit încă o dată, vorbă lungă, pagini multe, istorie întortocheată şi adesea repetată în alte forme, alte fraze, dar cam aceleaşi fapte. Aici se vede că o singură minte conduce toată mascarada şi istoria lor. Nu e admis ca două persoane să facă aceeaşi greşeală: să adune date despre alţii care nu ne interesează, dar să confunde 48 cu 54 şi acum confundă 45 cu 49, ba’ chiar alegerea lui Serghie ca „patriarh, confundă 1926 cu 1943. Suntem slabi în fapte, dar nu şi proşti.

episcopi/mateiți

Articol publicat la 21 Aprilie/4 Mai 2014

Corespondența mea cu Episcopul Partenie din Cipru a început în 10 martie 2010, când l-am cunoscut pe internet. Am purtat multe dialoguri cu dânsul și după ce am început să ne cunoaștem mai bine, mi-a trimis istoria lor și povestea lui Victor Leu. Mă uitam acum, în una dintre corespondențele mele cu dânsul, și-i scriam: „Am scris acolo câte ceva despre Biserica de la Moviliţa, dar nu prea multe, căci am pierdut acel email ce mi l-aţi trimis atunci referitor la PS. Victor Leu şi istoria mişcării de la Moviliţa. Am mai căutat eu pe ici pe colo, am găsit o biografie a lui Victor Leu, dar mă chinui să o transform că este scrisă de un nepot al acestuia, dar nu din punct de vedere tradiţionalist. Acolo la partea cu „protoiereu” pentru a combate stilismul, am spus că a fost anulat postul” (21.mai.2010/13:12). Aşa de mult mă ataşasem de acest Episcop, încât încercam să schimb istoria despre Victor Leu şi să nu mai amintesc de faptul că a fost protoiereu misionar în BOR pentru „combaterea stilismului” şi într-adevăr, şi acum se găseşte acel articol al meu în care recunosc, falsificasem acest mic detaliu pentru a-l susţine în afirmaţii pe Episcopul Partenie, faţă de tradiţionalismul lui Victor Leu, deşi dubiile erau la tot pasul. După câteva ore îi scriam iarăşi: „Astăzi am avut o bucurie enormă. Am regăsit acel Email pe care mi l-aţi trimis despre istoria Bisericii Ortodoxe de stil vechi de la Moviliţa. (21.mai.2010/00:10). În istoria lui Victor Leu se găseau încă de pe atunci multe dileme şi nu coincideau datele. Episcopul Partenie mă avertizează să nu scriu chiar tot ce apare despre Victor Leu, şi eu îi răspund: „Apoi, staţi fără grijă că nu las eu să se facă nicio sminteală. Am văzut ce sminteală a făcut Bichir. Şi de acolo din articolele lui am cules câte ceva: poze şi câteva informaţii care să nu provoace nici un fel de denigrare. Oricum, dacă este arhiereul nostru, trebuie să fim „înţelepţi ca şerpii” pentru a nu lăsa nimic să fie smintitor la adresa lui”. Dar, Bichir chiar scrisese o lucrare ce coincide cu câteva adevăruri legate de Victor Leu, mai ales înmormântarea la Mănăstirea Cernica, pe stil nou. Acolo se înmormântează doar membrii şi apropiaţii mănăstirii. Victor Leu avea domiciliul în Bucureşti. De ce nu s-a ales un cimitir mai retras, de la periferie? Dar, lăsăm polemicile de-o parte. Nimeni nu mai trăieşte să ne răspundă. Cât despre corespondenţa mea cu Episcopul Partenie, vedem clar cum intenţia mea era de a „face o lucrare complexă” legată de Victor Leu, pentru că şi la acea vreme, vorbeai cu Episcopul Gherontie, îţi zicea o variantă, vorbeai cu Pr. Casian îţi zicea alta, vorbeai cu Ep. Partenie îţi zicea altă istorie şi tot aşa. Încercam să pun lucrurile cap la cap să fac ceva bun pentru istoria acestui Episcop. Vedeţi cum mă adresam „înţelepţi ca şerpii” adică să folosim acel instinct de a-l apăra pe Victor Leu chiar şi dacă nu e nimic adevărat real cu succesiunea lui. Dar, totuşi, eram ataşat de acest Episcop pentru trăirile lui. Oare, trăirile aduc succesiunea Apostolică? Mai târziu m-am întrebat acest lucru.

Istoria pe care mi-o trimisese Episcopul Partenie era destul de lungă, dar cam aceeaşi variantă cu câteva date în plus sau lipsă. Mă voi opri doar asupra subiectului principal. Dacă doriţi să vă trimit varianta completă a istoriei prezentate de el, îmi scrieţi pe email şi vă trimit.

Iată, acelaşi text pe care eu l-am combătut cu câteva săptămâni în urmă, numai că era puţin modificat. Iată varianta Episcopului Partenie din 2010:

„În Europa exista un Sinod cu arhierei bieloruşi (ruşi albi), care deja lupta împotriva comunismului. Aceştia aveau succesiunea de la Patriarhul Antiohiei, care pe la 1500 a hirotonit arhierei în Polonia când Polonia a trecut la grecocatolicism. Sunt surse care arată că acest Sinod era foarte strict. Vasile Leu, a luat legătura cu aceşti arhierei, care poate erau chiar prietenii tatălui său, şi s-a pus la cale hirotonia. A fost călugărit cu numele de Victor, făcut preot!!! şi apoi episcop de către Mitropolitul Serafim, Arhiepiscopul Ştefan şi Episcopul Filip. Acest Ştefan este cel la care a cerut Matei ajutor. Se mai ştie de Serafim că a fost omorât în Germania de evrei.

Şi acum varianta din anul 2014:

„În Europa exista un Sinod format din Arhierei bieloruşi (ruşi albi), care deja lupta împotriva comunismului. Aceştia aveau succesiunea de la Patriarhul Antiohiei, care la sfârşitul secolului al XIV-lea a hirotonit arhierei în Polonia când aceasta a trecut la grecocatolicism. Sunt surse care arată că acest Sinod era foarte strict. Vasile Leu, a luat legătura cu acei Arhierei, care erau chiar prietenii tatălui său, şi s-a pus la cale hirotonia. A fost călugărit cu numele de Victor, făcut Preot şi apoi Episcop de către Mitropolitul Serafim, Arhiepiscopul Ştefan şi Episcopul Filip, în catedrala din Munchen, in decembrie ‘49. Acest Ştefan este cel de la care a cerut Episcopul Matei Karpathakis ajutor. Se mai ştie de Mitropolitul Serafim că a fost omorât în Germania de către evrei.”

Să vedem lipsa de argumente a istoriei:

„Aceştia aveau succesiunea de la Patriarhul Antiohiei, care pe la 1500 a hirotonit arhierei în Polonia când Polonia a trecut la grecocatolicism”.

În articolul publicat de mine cu trei săptămâni în urmă, am scris contrariul şi faptul că ei nu se folosesc de sursele istoriei, ci de vorbe. Iată ce ziceam eu:

Mitropolitul Serafim Lyade fusese hirotonit în anul 1924, de Patriarhia Moscovei în oraşul Harkov din Ucraina. Ei ştiu ceva, dar nu coincide… Au spicuit puţin istoria şi au ajuns la acest context. De fapt, în anul 1940 au fost ucişi 3800 de deportaţi polonezi în oraşul Harkov, din Ucraina; dar (moviliţenii), au ajuns că confunde Polonia cu Ucraina şi deportaţii ucişi de bolşevici, cu Harkov… De asemenea, Arhiepiscopul Ştefan Sevbo din Austria, fusese hirotonit de Patriarhia Rusă pentru oraşul Smolensk, la 17 Mai 1942 (…) Apoi, în luna septembrie a anului 1943 trupele germane ocupă teritoriile ruseşti din care făcea parte şi Smolensk, fiind luat de germani la Borisova şi în anul 1946. Din anul 1946 intră în legătură cu Mitropolitul german Serafim Lyade şi se alătură Sinodului ROCOR (pe atunci în formare), stabilindu-se în oraşul Salzburg din vestul Austriei. Al treilea Arhiepiscop din acest Sinod era Filip Von Gardner, care a fost hirotonit Episcop la 14 Iunie 1942, în Germania, de Serafim Lyade şi Episcopul Matei Pavlik. De asemenea, Episcopul Matei Pavlik a fost hirotonit Arhiereu de către Patriarhul sârb, Dimitrie, Mitropolitul Antonie Khrapovitsky al ROCOR şi alți Episcopi, în 25 Septembrie 1921, pentru oraşul Moravia din Cehoslovacia”.

După ce au citit şi ei poziţia mea, au început să schimbe varianta cu succesiunea de la Patriarhia Antiohiei. E cam dramatic să slujeşti de ani de zile într-o Biserică şi să nu ştii de unde are succesiune, să schimbi din Antiohia în Rusia, că nu-i tot una. Iată ce replică dădea „Vlad Celmic” pe un grup închis de pe „facebook”:

„Episcopul Filip von Gardner nu a luat parte caci unele izvoare mentioneaza ca a lepadat preotia in 1946 si de atunci a urmat cariera academica”. Păi, nu tot ei ziceau în 2010 şi chiar acum câteva săptămâni că au fost trei Episcopi? Acum au observat că nu coincide istoria reală? Eu i-am lăsat, ştiam poziţia lui Von Gardner, dar am vrut să văd până când o ţin tot aşa. Chiar în replica mea anterioară am evitat să spun ceva despre Episcopul Filip. Oare, eu am zis acest lucru? Nu chiar ei scriau? Uite cum se mai schimbă istoria, de la un an la altul. Dacă stăm să spunem tot timpul „unele izvoare” susţin… ajungem să scriem într-o sută de ani că fusese hirotonit de cu totul alţi Episcopi. Deja unul dispare, se pierde pe drum. Păi, ce denotă aceasta? S-au interesat de cine au fost hirotoniţi? Nu! Pentru că şi de le araţi clar că nu au fost hirotoniţi de nimeni, ei schimbă istoria să dea tot rezultate bune pentru dânşii. Asta arată clar că nu-i interesează succesiunea, cât îi interesează să falsifice pentru a nu-şi pierde poporul naiv care chiar crede.

Observăm şi un alt aspect în cele două istorioare amuzante chiar:

Varianta 2010: „Vasile Leu, a luat legătura cu aceşti arhierei, care poate erau chiar prietenii tatălui său, şi s-a pus la cale hirotonia”. În varianta 2014, de acum câteva luni, scriau: „Vasile Leu, a luat legătura cu acei Arhierei, care erau chiar prietenii tatălui său, şi s-a pus la cale hirotonia”. Observaţi cum lipsind „poate” devine contextul ca şi cum sigur erau prieteni? Deci, să vedem ce spune replica contra mea (de parcă nu ei înşişi şi-au schimbat istoria, de parcă eu le-am schimbat-o). Mai aminteşte de „prietenii tatălui lui Victor Leu?” Nu mai aminteşte… Din ce cauză? Eu am expus exact traiectoria drumului parcurs de Episcopii ruşi plecaţi în Diaspora, care nu treceau prin Chişinău, ci prin Cernăuţi. Ucraina nu e tot una cu republica Moldova. Dacă nu cunosc istorie, Basarabia era parte din România în anul 1921 şi puteau intra mai scurt prin Cernăuţi, direct către Galaţi, portul Tomis şi direct către Europa. Deci, acum nu se mai ştie dacă erau prieteni ori nu, aşa că scot textul, publică altă variantă mai scurtată din pricina lipsei de argumente.

Altă polemică, ar fi următoarea.

În anul 2010, Episcopul Partenie scria:

A mers la Patriarhul Constantinopolului pentru a fi recunoscut ca Adevăratul Păstor al românilor din ţară şi de poeste hotare. Acesta i-a spus că îl poate ajuta să ajungă şi patriarh al României, dar numai dacă semnează că când va fi pe tron va retroceda toate monastirile din Moldova”. În prima variantă a anului 2014 apare: „A mers la patriarhul Constantinopolului pentru a fi recunoscut ca adevăratul Păstor al românilor din ţară şi de poeste hotare. Acesta i-a spus că îl poate ajuta să ajungă şi Patriarh al României, dar numai dacă semnează că atunci când va fi pe tron va retroceda toate monastirile din Moldova”. Observaţi cum în varianta de acum câteva zile dispare termenul „Constantinopol”? De ce? Pentru că oamenii au observat că vorbim de anul 1950, ori Patriarhia era pe stil nou din anul 1924.

În altă parte a istoriei din 2010 spunea: „În 2007, Evripidis Moraitakis, un grec care l-a cunoscut foarte bine pe Victor Leu, mi-a spus că peste tot pe unde umbla, pe unii dintre români îi boteza şi îi cununa din nou”. Cum, dar, cerea să fie recunoscut „adevărat” de Patriarhia de Stil Nou, dacă el ar fi botezat din nou? Păi, ori cerea „taine” de la cei de pe stil nou, ori boteza din nou? În prima variantă din 2014 spune: „Evripidis Moraitakis, un grec care l-a cunoscut foarte bine pe Preasfinţitul Victor, ne-a spus că peste tot pe unde umbla, pe români şi pe greci îi boteza şi îi cununa din nou.” Fraţilor! Cum le nega tainele? Pe ce bază afirmaţi asta, dacă voi înşivă spuneţi că „s-a dus la Constantinopol să-l recunoască Episcop”? Voi observaţi că cei din Constantinopol erau pe stil nou? Cum era Victor Leu un zelotist, dacă el umbla cu orice-i stă în putinţă să ajungă Episcop?

Evident, Patriarhia de Constantinopol nu putea să intre în Europa, pentru că-l aveau pe un anume Mitropolit Evloghie, care se separase de ROCOR în anul 1926 şi acceptase comuniunea cu cei de pe stil nou. Acesta locuia în Franţa şi în cadrul eparhiei lui funcţionau 3 parohii, mai târziu în ele au slujit şi Victor Leu şi Teofil Ionescu, tot aici vine şi Visarion Puiu. ROCOR-ul nu a avut comuniune cu Constantinopolul exact din această cauză, pentru că numise un fals „mitropolit” care participa la întruniri Ecumeniste şi făcea sminteală, dar în acelaşi timp se pretindea a fi Mitropolit în ROCOR, deşi el era în Patriarhia de Constantinopol, ulterior în Patriarhia Rusă condusă de ereticul Serghie, din anul 1927 căzut în erezie şi trădarea Ortodoxiei faţă de Stalin. Aşadar, Victor Leu vroia să devină Episcop pentru românii de peste hotare, dar Patriarhia de Constantinopol şi de Stil Nou nu putea să-l numească, având comuniune cu o „Mitropolie” din Europa care avea şi parohii româneşti, cum am menţionat mai detaliat în cartea „Istoria Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora” la capitolul 7: https://veniaminilie.wordpress.com/istoria-rocor-capitolul-7-schisma-provocata-de-mitropolitul-evloghie-arhiepiscopul-veniamin-si-episcopul-teofan-de-poltava/

Deci, dacă nu l-au primit la Constantinopol, el a plecat la Ierusalim. Iată ce scria Episcopul Partenie în anul 2010:

„A mers la Patriarhul Ierusalimului şi i-a cerut să-i dea dreptul de coordonare a Aşezămintelor româneşti din Ţara Sfântă, căci doar era Arhiepiscopul românilor de peste hotare; deci, şi din Palestina. Şi a câştigat acest drept printr-o hârtie dată de Patriarh prin care îl recunoaşte ca Episcop; şi chiar a început renovarea unor lucruri, însă cei din ţară, i-au băgat beţe în roate”.

E drept, Ierusalimul a fost străin de comuniunea cu cei de pe stil nou, după cum ei scriu în prima variantă a istoriei din 2014: „Patriarhia Ierusalimului pana în ‘35 la întronizarea patriarhului Timotei, n-a slujit oficial cu patriarhia Constantinopolului.” Aici era vorba de Ghimnazie. Dar, fără să observe continuitatea dintre fraze, ei trec la partea cu Victor Leu, adică după hirotonia lui ca Episcop şi spun: „A mers şi la patriarhul Timotei al Ierusalimului şi i-a cerut să-i dea dreptul de coordonare a Aşezămintelor româneşti din Ţara Sfântă, căci doar era Arhiepiscopul românilor din diaspora; deci, şi din Palestina.” Analizând puţin frazele, vedem că de acum Ierusalimul slujea cu Patriarhia de Stil Nou. Până în vremea lui Timotei, ei scriu, nu slujise cu cei de pe stil nou. Abia după ce a venit el Patriarh au început Ecumenismul. Deci, Victor Leu se duce la cine? La un Patriarh Ecumenist, să-l rânduiască pe valea Iordanului, să administreze mănăstirile Româneşti. Din surse sigure de la Ierusalim, aflăm că aceste aşezăminte erau pe stil nou încă din anul 1924, iar acum întreaga Patriarhie slujea la un loc cu Constantinopolul. Deci, era Victor Leu un zelot? Că dovezile susţin cu totul altceva!

Iată şi de ce nu coincid datele arestării lui şi dacă într-adevăr a fost în închisoare, sau doar a fost fabricat un dosar de securitate, fiind agent KGB în Biserică. Priviţi detaliile şi analizaţi-le:

Episcopul Partenie scria în 2010: „în noiembrie 1952, împreună cu alţi doi episcopi au fost răpiţi, bărbieriţi, vopsiţi la păr şi duşi cu avionul la Moscova. Mulţi zic că a fost un om mai mult politic şi nu religios. Păi calendarul a fost schimbat din motive politice”.

În prima variantă a istoriei din 2014 spun:

„Intr’a 16-a a lui August 1952 Episcopul Victor a fost rapit de catre Serviciul Secret Sovietic (KGB) din Viena Austriei si transportat in nesimtire in zona controlata de Armata Rosie.” Istoria diferă. Prima dată vorbim de noiembrie 1952, acum vorbim de August? Dar, să vedem şi celălalt detaliu care nu corespunde. El fusese hirotonit în decembrie 1949, zic ei. Deşi Mitropolitul Serafim Lyade era pe moarte, în grija Mitropolitului Anastasie Gribanovsky; dar, să trecem peste aceasta şi peste faptul că la hirotonie ar fi participat doar 2 şi nu trei Episcopi cum spuneau iniţial, acum vedem că unul dintre participanţii la hirotonie era pe moarte. Deci, după hirotonie, adică după anul 1950 merge în Elveţia, apoi se duce în Franţa, apoi în Spania. Avea nevoie de câţiva ani să călătorească. Automat el nu mai avea timp să ajungă şi în Constantinopol, să stea şi pe la Ierusalim o vreme, să poată reface anumite construcţii. Nu se fac bătând din palme, mai ales la acea vreme când totuşi erau mai primitivi şi în transport şi în industrie sau construcţii. Aşadar, el este arestat în varsa/toamna(la anul vor zice primăvara) anului 1952 (deşi în altă parte ziceau 1954, dar trecem peste). În anul 1954 este adus în România şi condamnat la moarte, dar apoi este eliberat în anul 1961 când merge direct la Slătioara. Deci, totuşi, nu vi se pare suspect că el a fost la Ierusalim şi Constantinopol în timp ce dosarul de securitate scria exact invers, era în penitenciar? Era privilegiatul comuniştilor, ori nu? Cum era posibil ca un condamnat la moarte/închisoare, să fie în acelaşi timp şi în temniţă şi să aibă dreptul să călătorească spre Patriarhia de Stil Nou a Constantinopolului şi apoi către Ierusalim?

Ceva se petrecea, este prea multă dilemă în faptele lui Victor Leu şi chiar începem să înţelegem de ce nu figurează ca şi Episcop hirotonit în Sinodul din Diaspora. E prea complicată povestea arestării şi totuşi liber ca pasărea cerului să călătorească şi să înşele lumea că era un adevărat zelotist, câtă vreme cerea taine de la cei de pe stil nou, cerea taine de la cel mai îndărătnic şi eretic Patriarh al Ierusalimului care a distrus rânduiala şi a intrat în comuniune cu cei de pe stil nou, Timotei. Faptele sunt contrare la tot ce mărturisesc ei despre Victor Leu, că era un tradiţionalist, că nu credea în tainele de pe stil nou, chiar le repeta, deşi tot ei spun fără să-şi dea seama că el a mers la Constantinopol care erau pe stil nou şi repetăm istoria la nesfârşit. E un joc psihologic de a capta atenţia minţii omeneşti într-un cerc continuu care are un efect de hipnoză. Ei, pe baza acestor tactici, îşi ademenesc (chiar din anii 1960) adepţii şi-i conving că Victor Leu şi ei toţi repetau tainele celor de pe stil nou că sunt eretici, că nu au har, că nu au nici botez, nici nimic; în realitate tot ei spun că Victor Leu a fost la cei de pe stil nou… Chiar Eparhia franceză, veţi vedea în cartea despre Istoria ROCOR că ţinea pe stil nou şi asculta de Constantinopol. Cât despre hirotonia lui, ei nu pot face o legătură, mai ales că nu figurează nicăieri! De ce? Păi, să ne întrebăm în primul rând cum figurează arestat şi cum era dus la Ierusalim sau la Constantinopol?

Iată dilemele şi contradictoriile pe care ei înşişi le fac, sau am putea spune chiar un singur om se contrazice şi scrie o singură istorie, dar diferă una de cealaltă:

Prima variantă a istoriei din 2014:

„Este scris undeva si cat a stat cu ROCOR si că unul din motivele despărţirii sale a fost primirea in 1948 a episcopului neocalendarist Teofil Ionescu absolut fără nici o formalitate. Abia dupa ce s’a rupt de ei a avut loc hirotonia Preasfintitului Victor.”

A doua variantă a istoriei din 2014:

„Iata de ce nu figureaza hirotonia lui Victor Leu in arhiva ROCOR: pentru ca Serafim Lade era rupt de ROCOR (pentru ca fusese primit neocalendaristul Visarion Puiu), cand l’a hirotonit pe Victor Leu.”

Prima variantă am contrazis-o şi am amintit că acel Teofil Ionescu era hirotonit abia în anul 1954 şi nu exista în ROCOR la 1948 sau 1949. Deci, nu era nici un motiv de dezbinare în ROCOR. Au văzut şi ei din cărţile legate de biografia lui Teofil Ionescu că trece prin 1952 la Eparhia din America, condusă de Valerian Trifa, abia în 1953 revine în Europa şi trece la ROCOR. Sinodul nu avea cum să-l respingă, pentru că fusese hirotonit preot înainte de schimbarea calendarului, pe când Victor Leu fusese hirotonit după schimbare şi mai multe de atât, şi Victor Leu şi celălalt fusese la cei de pe stil nou, cel din urmă, Victor Leu, a fost la cei Constantinopol după ce ei zic că a fost făcut Episcop. Trecem peste asta. În a doua variantă a istoriei schimbă „Teofil Ionescu” cu „Visarion Puiu şi amintesc de 1948. Mitropolitul Visarion a trecut la ROCOR în anul 1945 şi nu în anul 1948! Deci, schimbă numele Episcopilor, doar, doar, să ajungă la un numitor comun dorit de ei. Ce înseamnă aceasta? Istoria mincinoasă a „Adevăratei” Biserici? Adevărata Biserică se bazează doar pe minciuni? Ce este real din ce dezbatem noi aici? Probabil singurul real din toată povestea este autorul, care nu se schimbă, ci doar ideile şi detaliile le dă după cum doreşte, doar să iasă un context. În materialul anterior am dat o fotografie din anul 1948 cu Mitropolitul Anastasie Gribanovsky şi Arhiepiscopul Ştefan Sevbo, despre care documentele şi arhivele din anul 1950 vorbesc contrariul la ceea ce prezintă „victorianiţii”. Iată ce găsim: „Arhiepiscopul Ştefan şi-a exprimat dorinţa de a hirotoni noi preoţi” (Un raport prezentat Sinodului de către Arhiepiscopul Ioan, notat în Protocolul Sinodului ROCOR de la 16/29 Noiembrie 1950).

Fraţi creştini, filozofăm de ani de zile şi nu vedem nimic! Vorbim de ani de zile şi acelaşi lucru observăm: Se schimbă de la un an la altul şi totuşi, nu vor să accepte ideea cu Victor Leu chiar a fost pe stil nou. Cum ar fi fost ca Mitropolitul Glicherie Tănase să se fi dus la cei de pe nou? Huruiau toate cronicile mateiţilor şi ale „victorianiştilor”. Dar când e vorba despre Victor Leu, care chiar s-a dus doar pe nou şi numai pe stilul nou! Şi doar în ecumenism şi în Patriarhii aderate la ecumenism, nimeni nu mai vorbeşte, dă tot felul de speculaţii şi întorc replici. Oare, cel care ucide, nu are răspuns în faţa instanţei? Oare, cel care fură nu invocă apărări? Ei bine, erezia este erezie şi dusul la cei de pe stil nou este DUSUL LA CEI DE PE STIL NOU! Nu dăm noi cu presupusul că nu ştim ce arhimandrit grec, despre care nimeni nu ştie că ar fi fost prieten cu Victor Leu, că el boteza din nou pe cei de pe stil nou. Şi cum să crezi asta, când tot ei afirmă că el se ducea la cei de pe stil nou de la Constantinopol, ăi’ mai eretici dintre toţi, să ceară canonicitate. Cine poate concepe aşa ceva? Ori sunt eretici, ori te duci la ei să te recunoască? Şi tocmai, la Ierusalim te duci abia după ce intră în comuniune cu Patriarhia Română şi cu Constantinopolul. De ce? Motive găsim pentru orice, am explicat, şi asasinii găsesc motive şi toţi nelegiuiţii. Faptele sunt fapte şi spun altceva decât contextul. Ca şi despre Ghimnazie. Ei zic că a aflat că părintele Glicherie era botezat prin stropire, şi tot ei îşi dau arama pe faţă şi spun că Ghimnazie când vine în România, prin 1940, se duce la Slătioara la părintele Glicherie. Păi, cum te duci la el să te primească la slujbă, dacă zici că nu e botezat? Nu vi se pare că nimic nu se leagă? Este evident, niciodată nu vor accepta adevărul şi nu vor recunoaşte că sunt în mare înşelare, începând de la succesiune şi până la cele mai mici detalii. Nu există succesiune Apostolică aici fraţilor! Nu vedeţi? Ce vreţi mai mult de atât? Ei înşişi se re-neagă fără să-şi dea seama. Acelaşi Episcop scrie două istorii şi în ambele apar lucruri diferite, ani diferiţi, persoane diferite. Pare, nu spre amăgirea poporului? Cum să înlocuieşti pe unul cu altul, doar să dea bine istoria bisericii tale? Dar, oare, nu poţi accepta adevărul şi să cauţi să iei de undeva succesiune Apostolică? Nici Kirikos nu mai are nimic, nimic! Slujind cu persoane care nu sunt nici Episcopi şi nu au nici Succesiune, a pierdut tot, din cele mai mici detalii şi până la cele mai mari. Cum să concepi că slujind cu un „mirean” la Altar, îmbrăcat în Episcop, săvârşeşti Taine? Fraţilor, citiţi singuri istoria ROCOR-ului şi nu a acelui ROCOR care asculta de cei de pe stil nou, pe care l-am descris în capitolul 7, de care se leagă mateiţii în a ataca ROCOR-ul adevărat! ROCOR-ul adevărat într-adevăr, este o Biserică drastică, o Biserică curajoasă care a străbătut întreg secolul trecut, ambele războaie şi toată prigoana şi nu şi-a schimbat istoria de la o zi la alta! Există echilibru, există istorie, să nu mai vorbim că este singura Biserică Ortodoxă Autocefală cu Autocefalie din anul 1921. Episcopii ROCOR-ului adevărat nu au făcut Ecumenism! Citiţi istoria şi vedeţi unde se practica Ecumenismul şi ce fel de om era acel eretic ce asculta de Patriarhia de pe Stil Nou, care minţea că este Mitropolit al ROCOR doar să smintească lumea şi să dezinformeze. Nu staţi nepăsători! Nu e vorba de mântuirea mea, ci a voastră! Nu există succesiune! Altă istorie pusă de ei fără un cap şi fără o coadă, fără temeiuri şi fără motive canonice! Combatem un om? Sau combatem o erezie? Ori, erezia nu înseamnă păcat, înseamnă lipsa de succesiune Apostolică, ce se defineşte „furt de cele sfinte” şi nici una dintre Taine nu este lucrătoare! Nici una! Fiţi cu luare aminte că vă vor duce mult timp cu aceleaşi istorisiri false, care nu coincid una cu cealaltă! Când vine vorba de o întrebare strict legată de Victor Leu, vă dau date despre alţi Episcopi care nu au nici o treabă cu Victor Leu şi nici nu justifică cumva apartenenţa lui la Patriarhia de Stil Nou a Constantinopolului sau cea ecumenistă a Ierusalimului. Nu justifică biografia altui om, de ce el figurează în dosar ca fiind arestat şi de ce era prezent în Constantinopol? Acel dosar era fabricat exact pentru a impresiona Bisericile Ortodoxe de Stil Vechi care duceau lipsă de Episcopi şi căutau Arhierei cu poveşti dramatice. Cum să nu fii dramatic, mai ales dacă vii cu un dosar în care figurezi ca maltratat, chinuit, arestat zeci de ani la rând, câtă vreme tu nu erai nici în închisoare, nici pe stil vechi, ci pe stil nou la Constantinopol şi în Ecumenism la Ierusalim. Lungă-i istoria lor, dar dacă ai sta să o pui cap la cap, ţi-ar fi de ajuns o singură pagină să araţi încă o dată faptul că el nu este hirotonit de nimeni şi nici un Episcop nu se separase de ROCOR. Citiţi cu luare aminte şi băgaţi de seamă. Vine ceasul şi acum este când mergem în faţa Judecătorului şi ce răspundem? N-am avut succesiune? Ba nu, veţi zice: am avut! Deşi aveţi dovezile că nu există! Veţi mărturisi împotriva ereziilor, deşi însuşi Victor Leu era eretic, mergând la eretici şi cerând nejustificat funcţii de la eretici, contrar Sfintelor Canoane. Încă o dată ne-au dovedit faptul că nu au succeisune, chiar cu vorbele lor lungi, amăgitoare şi lipsite de un context curat şi fără de pată. Vorbim două subiecte şi ne referim la aceeaşi idee, vorbim despre erezie şi avem erezia în faţa ochilor. Are cineva curajul să spună: până aici! Îndreptare şi pocăinţă? Nu cred, v-aţi obişnuit cu Biserică, cu popor. Dar, ce popor avea Victor Leu în garsoniera din Bucureşti? Şi totuşi, l-au luat de Arhiereu, fără ca măcar el să fie hirotonit CERT de cineva! Şi ne uităm la mulţimi de oameni. Naivitatea de astăzi este mare, omul şi de atunci şi de acum era şi este lipsit de interes. Adesea întâlnim expresia „lasă că merge şi aşa” dar nu este deloc adevărat! Nu merge nici cum, dacă nu există succeisune! Lepădaţi-vă, fugiţi de erezie, îndreptaţi-vă din această cădere! În mintea şi inima voastră vedeţi erezia, vedeţi căderea, vedeţi minciuna; dar, este fireşte, acel joc „psihologic” cu efect hipnotic de a schimba ideile şi de a deruta, face exact efectul de a vă ţine ca şi ferecaţi acolo. Mare grijă la înşelare, mare grijă tot! Îndreptaţi-vă cât mai este timp, căci de 60 de ani aşteptaţi să se elucideze această poveste şi vedem clar că se îndepărtează de o concretizare, pe zi ce trece mai mult. Nu staţi nepăsători! Vreţi alt răspuns de la dânşii? Este al treilea pe care-l dau şi tot confuz. Din 2010 şi până în 2014 lucrurile parcă mai mult se adâncesc. Înainte era pace între voi. Dar, nu vă întrebaţi de ce? Pentru că nu se născuse cineva să vă spună: priviţi cum mint, priviţi cum încurcă istoria! Nu observaţi neocalendarismul din Victor Leu, nu observaţi faptul că el nu a fost hirotonit de nimeni, tocmai prin faptul că se încurcă în poveşti şi datele niciodată nu coincid. Nu staţi nepăsători! Încă o zi între ei, la potirul sau liturghia lor şi fără răspuns înaintea Lui Hristos veţi fi! Ce răspuns veţi mai da? Am aflat Doamne, dar i-am iubit pe ei ca oameni, chiar dacă nu aveau succesiune, am stat pentru că mi-a fost greu să mă depărtez de ei sau să luminez şi pe alţii să iasă din înşelarea aceasta! Fiţi cu luare aminte!

CUM TREBUIE SĂ PRIMIM PE ERETICI: MIRUNGERE SAU BOTEZ?

Autor. Pr. Veniamin

CANONUL 46 al Sfinţilor Apostoli:

„Episcopul, sau Presbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte Credinciosului cu necredinciosul?”

 CANONUL 47 al Sfinților Apostoli:

„Episcopul, sau Prezviterul, pre cel ce are Botez după adevăr, de-l va boteza din început, sau pre cel spurcat de cei decinstitori de Dumnezeu, de nu îl va boteza, să se caterisească; ca unul ce-şi bate joc de Crucea şi moartea Domnului şi nu deosebeşte pre Ierei (preoţi) de către mincinoierei.”

Extras din tâlcuire:

În notele de subsol ale Pidalionului din preajma acestor două canoane, găsim următoarele: „Latinii sunt nebotezaţi, pentru că nu păzesc cele trei afundări la cel ce se botează , precum din început au primit de la sfinţii Apostoli dreptslăvitoarea Biserică.”  (Găsim aceasta în notele de subsol ale Pidalionului din 1844, după Canonul 46 al Sf. Apostoli). Dar, să stăm puţin cu luare aminte. Oare, în ce an au căzut latinii de la Dreapta Credinţă şi în ce an se începe scrierea Pidalionului? Iată că Sfinţii Părinţi care au contribuit la această Sfântă şi Mântuitoare Cârmă a Bisericii Lui Hristos, au spus clar că latinii nu au botez, din pricină că nu fac cele trei afundări. Deci, acesta este motivul şi nu erezia din interiorul bisericii lor. Era clar că Biserica Ortodoxă din toate timpurile şi locurile primea doar anumite forme de Botez şi nu le repeta, ci le desăvârşea prin Sfântul şi Marele Mir. Deci, exista şi această rânduială. De pildă, vedem vârsta Hirotoniei la 30 de ani; însă, nu uităm că Sfântul Sfinţit Mucenic Elefterie a fost hirotonit preot sub vârsta de douăzeci de ani. Am putea spune că nu era un canon dogmatic; fiind legat de Hirotonie, nu de Botez. Dar, Hirotonia nu este tot Taină? Şi de aceasta trebuie făcută după un Tipic, de ce să-l încalce cineva? Botezul, Mirungerea, Spovedania, Împărtăşirea, Hirotonia, sunt Sfinte Taine dogmatice. Fără de Hirotonie nu se poate face nimic; însă, iată că excepţii au fost, în diferite cazuri ale istoriei, pe care Sfinţii Părinţi le-au numit Iconomii, în mod special pentru Sfintele Taine. De asemenea, amintindu-ne de Donatiştii care de la un singur Episcop au luat hirotonie, despre care zice în Pidalion „care nume arată mai mult eresul cel din naştere, şi nu pe cel în urmă făcut” deci, îi numeşte eretici. Iarăşi găsim: „În canonul acesta hotărăşte sinodul acesta ca să întrebe pe sinepiscopii cei din Italia, cu ce chip să primească pe pruncii cei botezaţi de ereticii donatişti, şi de se cade a se face aceştia ierei având botezul ereticilor, când se vor întoarce la dreapta slăvire venind în vârstă şi în minte. Iar în canonul 66 al său rânduieşte, că aceştia să se primească la dreapta slăvire prin punerea mâinilor arhiereului, ori a iereului, şi prin anatematisirea rătăcirii donatiştilor, fără a se boteza de a-l doilea.” (Din PIDALION, tâlcuirea Canonului 55 al Sinodului din Cartagina). Iată context în care Sfintele Canoane numesc eretici pe unii, primindu-le botezul că-l săvârşeau în cele trei afundări, chiar şi de erau eretici, iar pe unii, precum latinii, îi primeşte vădit prin Botez pentru că nu au cele 3 afundări, argumentând „pentru că sunt eretici”. Deci, eretici erau şi aceia şi aceştia; dar, totuşi, găsim această rânduială pe care unii au numit-o „Hirotesie” care nu-i tot una cu a arhimandritului, sau igomenului, ci aşa se numeşte; dar, cuprinde invocarea Darului Sfântului Duh. Iată că erau forme de a primi ereticii prin Botez, Mirungere, Hirotesie, Mărturisire de Credinţă şi lepădarea de erezie. De ce? Pentru că Biserica are iconomii şi atunci când la eretici le poate primi cele trei afundări, iar pentru alţii Botezul cel dintru început, pentru că nu au avut cele trei afundări. În alte Canoane găsim că nu se cade a sta la masă cu ereticii; însă, iată cazul unora ce veneau la Biserica Lui Hristos pentru a se uni cu dânsa, despre care continuarea tâlcuirii spune: „că au judecat a se purta cu blândeţe, şi cu pace cu donatiştii, ca cu chipul acesta să poată a-i aduce la adevăr”. (Din Pidalion, continuarea tâlcuirii Canonului 55, Cartagina). Aşadar, Biserica raţională are de unde să ia exemple de Iconomie, are de unde să ia Tipic şi rânduială pentru a nu primi eretici la Biserică; dar, are şi pentru a primi Tainele unora ca aceştia. Sunt unii care fac o extremă, fie din libertinaj, fie din răutate şi lipsă de iconomie, care caută cea mai grea cale de a primi pe unii, sau pe alţii, ne având înţelepciunea unor Arhierei adevăraţi, ne având priceperea unor Sinoade, ci pur şi simplu caută în extremism să-şi justifice încălcarea unor Sfinte Canoane. Este drept, în Pidalion poţi găsi a primi pe cei ce botează prin trei afundări, prin Mirungere, cum am arătat, de asemenea este drept că în Pidalion găseşti scris să-i primeşti prin Botez. Dar, totuşi, nu avem şi pilda ereticilor care umblă cu Biblia prin lume şi-şi justifică eresurile lor? Oare, nu şi aceia fac o extremă, dar spre libertinaj? Deci, tot o extremă este şi acolo unde căutăm calea cea mai grea pentru că aşa dorim noi, nu pentru că aşa ar fi făcut Biserica. Aceasta denotă că ei nu sunt din Biserică şi de aceea nu gândesc teologic, ci doar în literă îşi caută justificarea.

Dar, nu doar aici găsim posibilitatea de a face iconomie, ci iată ce spun Sfinţii Părinţi de la Laudiceea: „Cei din eresuri, adică din navatiani, sau fotiniani, ori din patrusprezeceni ce se întorc, ori catehumein ar fi ori credincioşi de ai lor, să nu se primească, mai înainte de anatematisi tot eresul, iar mai cu deadinsul pe acela întru care se ţine, şi atunci pe cei ce se ziceau la dânşii credincioşi, învăţându-i Simbolurile Credinţei, şi ungându-i cu Sfânta Ungere (hrismă), aşa să se împărtăşească cu Sfintele Taine” (Din Pidalion, Canonul 7 al  Sinodului din Laudiceea). Iată, stăm şi ne întrebăm: Ce taine pot avea ereticii? Avem aici, în acest Canon, pilde de eretici care chiar se îndepărtase foarte mult de Biserica Lui Hristos. Totuşi, de ce-i primeşte prin Mirungere? Pentru că Biserica a avut această iconomie încă din vremea Sfintelor Sinoade Ecumenice, apoi în perioada Sinoadelor Ecumenice şi chiar după. Dacă ar fi fost să fie doar rigurozitate, nu am fi aflat cazuri diferite în tâlcuiri, care s-au scris după anul 1700. Deci, iată că şi în vremurile îndepărtate, şi mai recent, Biserica a avut parte de această Iconomie, care spre folos s-a făcut, nu spre osândirea Credinţei sau pentru a se pierde Succesiunea Apostolică.

Vedem cazuri de eretici care cu adevărat batjocoreau Dogma dreptei Credinţe, găsim cazuri de eretici care în afară de Botez, ei nu aveau altceva în comun cu Ortodoxia, şi totuşi, îi primeşte prin Mirungere. Dacă pe unii ce-l batjocoresc pe Dumnezeu prin erezie, îi primeau prin Mirungere, cum am putea noi să primim prin Botez pe cei ce batjocoresc Calendarul? Oare, mai presus de toate este Calendarul? Noi îl păstrăm; dar, să ne gândim că alţii nici nu ştiu de ce-l ţin pe cel noi, căci aşa s-au născut. Când vin la Ortodoxie, vin de voie bună şi noi îi îndepărtăm în timp ce avem pilde de la Sfinţii Părinţi că aveau căi frumoase şi potrivite pentru a primi cu dragoste pe toţi cei ce vin la Biserica Lui Hristos. În cazul în care ei ar boteza prin stropire, ori printr-o afundare, atunci îi primim prin Botez, căci nu avem un exemplu în Pidalion că primeau botezul prin stropire, chiar şi pentru iconomia Bisericii; oricum, nici nu am fi putut avea aşa exemplu; dar, dacă avem nenumărate pilde de primire (prin Mirungere) a unor eretici care batjocoresc pe Dumnezeu, cum putem socoti că batjocorirea Calendarului este mai grea osândă? Oare, noi ne închinăm ca Domn şi Dumnezeu la calendar? Nicidecum! Calendarul îl ţinem pentru că aşa l-au lăsat Sfinţii Părinţi şi aşa-l păstrăm şi noi; de asemenea, Pascalia o ţinem pentru că aşa am moştenit-o de la Sfinţii Părinţi şi nu de acum, sau de ieri, ci din toate timpurile Sinoadelor Ecumenice şi Locale, când avem cele mai frumoase şi luminate exemple cum putem să păstrăm Ortodoxia.

Revenim la tâlcuirea Canonului 47 Apostolic, unde iarăşi găsim o întrebare foarte potrivită pentru noi: „botezul evnomianilor, şi al savelianilor nu l-au primit, iar pe al arienilor şi al macedonenilor l-au primit, de vreme ce de o potrivă, şi evnomianii, şi arienii, şi macedonenii sunt cu totul cumpliţi eretici?” (Din PIDALION, extras din tâlcuirea Canonului 47 al Sfinţilor Apostoli). Am dat exemple mai devreme de astfel de primiri, care, deşi erau în erezie, îi primeau prin Mirungere, sau mai mult, prin Hirotesie pe clericii lor şi nu-i Hirotoneau cum fac alţii. Deci, Botezăm şi Hirotonim pe nou-calendarişti şi pe cei ce-l batjocoreau pe Hristos îi primeau prin Mirungere? Nu greşeau cu nimic Sfinţii Părinţi de la Sinoadele Ecumenice, şi nici cei de după anul 1700, pentru că aşa a fost Biserica din toate timpurile şi nu venim noi acum să o schimbăm pentru că am găsit un text, sau mai multe rânduri şi mergem habotniceşte şi în mod extremist după acelea. Biserica a fost raţională şi trebuie să fie. Nu putem concepe cum primeau pe eretici prin Mirungere, devreme ce apar acum „biserici” vechi-calendariste care-i botează din nou pe nou-calendarişti. Ne închinăm la Calendar? Nu! Iată că nici pe cei ce-l batjocoreau pe Hristos nu-i primeau prin Botez, şi primim pe cei ce batjocoresc vechiul Calendar? Este cumva Hristosul nostru? Este Dogma cea mântuitoare mai mare ca a Sfintei Treimi? Dar, aceste cazuri se fac doar acolo unde schismele îşi numesc episcopi fără o capacitate mentală de a echilibra o iconomie sau a aplica un Canon, ei mergând în chip vădit ca sectele cu Bibilia, aşa şi ei cu Pidalionul de unde culeg doar ceea ce vor. Cum am spune noi că e mai grav să batjocoreşti Calendarul, decât să-l batjocoreşti pe Hristos? Nici ei nu o spun; dar, o arată prin repetarea Botezului, că pe al acelor erertici nu-l repetau Sfinţii Părinţi. Când spun repetare nu mă refer nici eu şi nici acele Canoane la botezul primit de acei eretici când erau în Biserică şi primise Botezul adevărat; mă refer la cei ce plecând de la Biserică, începeau să boteze în bisericile lor eretice. Deci, dacă pe cei botezaţi de eretici îi primesc prin Mirungere, noi dogmatisim calendarul şi-i primim pe noii calendarişti prin Botez? Evident că nu!

Într-adevăr, eretici sunt şi ecumeniştii, mai răi arienii, dar şi ceilalţi eretici la un loc, pentru că eretic poate fi numit şi schismaticul căci se separă de Biserică, evident, de Hristos, eretic este şi păgânul, care nu crede în Dumnezeu, eretic este şi cel ce crede, dar schimbă felul credinţei. Însă, iată ce găsim tot în Pidalion, care ne argumentează detalitat referitor la Botezul Ortodox şi al ereticilor: „botezul altor eretici l-a primit, şi al altora nu. Însă pe lângă cuvântul iconomiei au stătut şi a doua pricină, pentru care a făcut aşa. Iar aceasta este, căci, ereticii aceia al căror botez le-au primit soboarele acestea, păzeau neschimbat felul, şi materia Botezului ortodocşilor, şi se botezau după forma soborniceştii Biserici; Iar ereticii aceia, al cărora botez nu l-au primit, au schimbat săvârşirea Botezului şi o au stricat, adică chipul felului, să zicem aşa, chemarea, sau întrebuinţarea materiei, adică a afundărilor şi a ieşirilor din apă”. (Din PIDALION, la jumătatea Tâlcuirii Canonului 46 al Sf. Apostoli). Aşadar, dacă ereticii săvârşesc botezul lor, doar fizic şi ca tipic, precum Ortodocşii, iată că suntem nevoiţi să-l primim; dar, dacă ei botează prin stropire, sau printr-o afundare, sutem nevoiţi să-l repetăm. Aşadar, iată cât de important este felul cum face un eretic botezul şi nu cum îl mărturiseşte. De pildă, arienii botezau prin trei afundări, pronunţau „în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh” dar batjocoreau pe Hristos în mărturisirea lor. Iată că Sfinţii Părinţi ne impun să-l primim doar pentru rânduiala fizică, materială, pentru modul cum este făcut, nu pentru mărturisire. Şi de ce spuneau asta? Oare, erau eretici Sfinţii Părinţi? Nicidecum! Pentru că mărturisirea vine abia la Mirungere, acolo făcându-se lepădările şi primind mărturisirea cea bună şi adevărată. Aici găsim şi argument scripturistic în apărarea Sfinţilor Părinţi, care au primit şi impun primirea botezului fizic de la eretici: „Botezul, cu care Eu mă Botez, vă veţi boteza” (Matei: 20;22,23). Dar, Hristos s-a botezat doar în apă, pentru că Ioan nu avea Mărturisirea de Credinţă ce s-a dat mai apoi, după Pogorârea Sfântului Duh. Deci, aici apare Mirungerea, pe care Sfinţii Părinţi o justifică şi atunci când îi primim pe eretici, şi atunci când îi primim pe schismatici. Eretici sunt toţi, după cum am mai spus! Dar, contează foarte mult dacă botezul fizic, nu ca mărturisire, este făcut cum trebuie, dică în trei afundări complete şi nu stropire, nu înjumătăţiri ale afundărilor, să rămână botezatul jumătate pe afară, ori să-i stea capul afară sau mâna, sau altă parte a corpului. Botezul închipuieşte naşterea. Pruncul stă în pântecele maicii sale învăluit complet în apă. Aşa trebuie să fie şi naşterea prin Botez. Însă, nu putem primi mărturisirile ereticilor şi ale schismaticilor. Indiferent de Botezul lor, noi nu-i putem primi fără de mirungere; chiar dacă sunt pilde în Pidalion, după cum am arătat, că-i primeau prin hirotesie, sau prin mărturisire la Spovedanie şi lepădare de erezie. Sunt unii care fac asta. Ei bine, îi socotim eretici pentru că au găsit şi ei justificarea lor în Pidalion? Nicidecum! Biserica, după cum am mai spus, are primire pentru fiecare om în parte! De aceea s-au dat atâtea exemple ca fiecare Arhiereu sau preot să culeagă, după caz bineânţeles, aplicând măsura cuvenită, nu extremism, nu indulgenţă nejustificată.

În Pidalion găsim de 168 de ori referiri la Botez. Asta nu înseamnă că noi trebuie să luăm partea care ne place sau care ne face mai comozi, ci partea pe care o impune rigurozitatea la un loc cu iconomia. Pentru că noi nu putem fi duri, fără să facem iconomie; de asemenea, nu putem să facem iconomie fără să fie puţină rigurozitate. Precum nici Biserica nu este doar Eclesiologie, ci şi Succesiune Apostolică. Precum Darul Duhului Sfânt nu se dă prin Eclesiologie şi mărturisire, ci în chip vădit prin Hirotonie. Depinde una de cealaltă şi toate la un loc de raţiunea Bisericii, nu de habotnicie, nu de extremism. Din păcate, sunt şi printre Bisericile vechi calendariste extremişti care asemnea sectarilor cu biblia, folosesc şi ei Pidalionul. Iată că am arătat de ce trebuie să fim raţionali şi nu îngânfaţi că noi facem cum dorim, nu cum trebuie. Evident, şi ei găsesc argumente, de aceea primele două le-am dat pe ale lor, legate de Botez; dar, sunt mai multe. Nu puteam să dau 168 de argumente în câteva pagini. Am arătat doar ce este esenţial şi cum trebuie să fie. Că de stăm şi cu sectarii de vorbă să ne argumenteze ereziile lor, se termină lumea şi ei nu mai isprăvesc argumentele biblice…

Doamne ajută!

BOTEZUL APOSTOLILOR ȘI AL CREȘTINILOR

 „Amin, amin, grăiesc ţie, de nu se va naşte cineva

din apă şi din Duh, nu va putea să intre întru împărăţia

Lui Dumnezeu” (Ev. Ioan, III, 2, Dumnezeiasca Scriptură – 1914).

Botezul, este definit de însuşi Mântuitorul Iisus Hristos ca o a doua naştere, căci pruncul în pântecele maicii sale este înconjurat de apă, fără a-i fi uscată vre-o parte a corpului. Însăşi firea omenească ne arată că pruncul stă în apă trei anotimpuri, adică de regulă nouă luni de zile. De aceea pruncii trebuie Botezaţi, chiar şi fără solicitarea lor, după cum au Botezat Sfinţii Apostoli[1].

Sectarii greşesc atunci când spun că pruncii se botează la maturitate, sau când au raţiunea unui om. Ei bine, citim contrariul în învăţăturile Sfinţilor Părinţi: „Hristos sfinţeşte toate vârstele, avându-le pe toate întru Sine. El a venit să îi mântuiască pe toţi prin Sine Însuşi, adică pe toţi cei care, prin El, sunt renăscuţi întru Dumnezeu – prunci, copii, tineri, adulţi şi bătrâni. El a trecut prin toate vârstele, fiind Prunc pentru prunci şi sfinţind astfel pruncii, Copil pentru copii, sfinţindu-i pe aceştia şi oferindu-le un exemplu de pietate, dreptate şi supunere, Tânăr pentru tineri, devenind un exemplu pentru ei şi sfinţindu-i întru Domnul şi, de asemenea, Bătrân pentru cei care sunt în vârstă, astfel încât să fie un învăţător desăvârşit pentru toţ.” [2]

Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a botezat în râul Iordan nu pentru a arăta vârsta maturităţii Lui, ci pentru că aşa era datina evreiască; dar, totuşi, El nu s-a botezat cu Botezul pocăinţei pentru că însuşi Dumnezeu nu greşeşte şi nu are de la cine să ceară pocăinţă, iertare, fiind drept întru toate şi totdeauna acelaşi; însă, a ales această perioadă înainte de Propovăduirea Lui, arătând astfel pruncia duhovnicească a Apostolilor ce aveau să-l urmeze, care nu cunoşteau Evanghelia. De aceea Apostolii au primit Evanghelia şi Pogorârea Sfântului Duh fără a fi Botezaţi, întrucât Hristos s-a botezat pentru ei toţi şi pentru cei ce îi urmau la acea vreme, prunci cu mintea, priceperea, înţelepciunea. Deci, iată că pentru ei, s-a botezat El, fără a le mai cere şi lor aceasta. După aflarea Evangheliei şi înţelepţirea minţilor lor, Apostolii au avut libertatea de a alege: ori să se lepede de Hristos, ori să-l urmeze.

Botezul trebuie să fie ca o a doua naştere. După cum am mai spus, copilul stă în pântecele maicii lui trei anotimpuri, complet acoperit de apă. Este un exemplu dat de fire pentru modul cum trebuie să facem Botezul, dacă însuşi Mântuitorul îl numeşte „naştere”.

Sfinţii Apostoli au rânduit ca Botezul să fie într-acest chip, al naşterii, asemănător celei dintâi. Nu era botez prin stropire, ci în trei afundări complete; căci pruncul întru naşterea biologică nu stă în apă doar până la brâu sau doar capul, ori doar creştetul capului, ci tot stă în apă. De aceea, botezul săvârşit prin stropire, sau care nu spre închipuirea naşterii se face, ci spre binecuvântare, nu este considerat Botez, după cum urmează: „Latinii sunt nebotezaţi, pentru că nu păzesc cele trei afundări la cel ce se botează, precum din început au primit de la sfinţii Apostoli dreptslăvitoarea Biserică.” [3] Botezul latinilor, se referă Pidalionul, adică al papistaşilor, nu este Botez. Una, pentru că nu reprezintă chipul Botezului Apostolesc, a doua pentru că nu ei înşişi caută să schimbe orice, indiferent de dogmă, excluzând litera sub pretextul simbolisticii, precum alţii greşesc punând accent pe literă, mai mult decât pe înţelesul pildei.

BOTEZUL ERETICILOR ŞI AL SCHISMATICILOR

 Botezul reprezintă moartea pentru moartea ateistă în care a stat poporul înainte de Hristos, fie atei, fie evrei sau închinători la idoli şi de asemenea, naşterea pentru Hristos, naşterea cea duhovnicească şi posibilitatea ca omul să intre întru Împărăţia Lui Dumnezeu. Botezul, nu este o naştere permanentă, precum îl avem exemplu pe Iuda, cel care a primit pe Hristos, a primit Evanghelia; dar, apoi s-a lepădat şi căzut iarăşi în starea morţii. Asemenea şi creştinii, primesc Botezul, se unesc cu Hristos, se nasc a doua oară; dar, pot să cadă înapoi în starea morţii sufleteşti, adică a ereziei. Dacă pentru Iuda nu s-a mai putut face nimic, el dându-se spre moarte prin spânzurare, pentru creştinii căzuţi, erezia este o agonie sufletească din care se pot ridica.

Fiecare cult în parte avea o rânduială ce-o numeau „botez”, fie tăiere împrejur la evrei, fie într-alt chip la religiile idolatrice. Pentru a se împiedica primirea acestor botezuri, Sfinţii Apostoli au hotărât: „Episcopul, sau Presbiterul, eretice sc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte Credinciosului cu necredinciosul?” [4] Fireşte, în deosebi făceau referire la botezul evreilor, existând o dilemă la acea vreme cum că Mântuitorul s-a tăiat împrejur, după tradiţia Vechiului Testament. Dar, Mântuitorul nu a făcut aceasta pentru a ne arăta nouă cum să ne botezăm, ci pentru că era nevoie de Mesia, cel din urmă împlinitor al legii lui Moise, după care ne-a adus Legea Lui Dumnezeu – Sfânta Evanghelie. De aceea, ei nu era admis ca un Creştin să se boteze de două ori, după cum spun: „Episcopul, sau Prezviterul, pre cel ce are Botez după adevăr, de-l va boteza din început, sau pre cel spurcat de cei decinstitori de Dumnezeu, de nu îl va boteza, să se caterisească; ca unul ce-şi bate joc de Crucea şi moartea Domnului şi nu deosebeşte pre Ierei (preoţi) de către mincinoierei.” [5]La acea vreme nu erau apăruţi ereticii, toţi fiind întru aceeaşi Biserică. De aceea, se face referire la Botezul săvârşit de ereticii închinători la idoli şi în deosebi pe acela al evreilor.

Încă din primul secol au început să apară ereziile în lume. Cel mai marcant timp în care Biserica s-a luptat împotriva ereziei a fost anul 325, unde Sfântul Sinod Întâi Ecumenic[6] s-a adunat pentru a combate erezia lui Arie[7]. Ulterior, altă perioadă grea pentru Biserică a fost apariţia ereziei nestorianismului[8]. Au mai fost şi alte erezii care au zguduit Biserica Lui Hristos; dar, s-au întors în nefiinţă, aşa cum au fost înainte să se ridice anumiţi aşa-zişi învăţaţi care interpretau Scripturile după placul lor, adesea doar după literă, nu şi după duhul literelor. Au mai fost şi alţi eretici, chiar foarte mulţi, dar nu-i mai amintim pe fiecare. Legat de botezul ereticilor, adică al celor pe care-i numeau „donatişti”[9] iată ce găsim: „A plăcut, ca să întrebăm pe fraţii, şi siniereii noştri Sirikie şi Simplician, pentru singuri pruncii, cei de donatişti botezaţi, nu cumva aceasta, care de a lor voie nu o au făcut, rătăcirea născătorilor îi va opri spre a nu spori la slujirea Sfântului Jertfelnic, când se vor întoarce către Biserica lui Dumnezeu cu mântuitoare voinţă”.[10]Iar în tâlcuirea acestui Canon găsim următoarele: „…În canonul acesta hotărăşte sinodul din Cartagina ca să întrebe pe sinepiscopii cei din Italia, cu ce chip să primească pe pruncii cei botezaţi de ereticii donatişti, şi de se cade a se face aceştia ierei având botezul ereticilor, când se vor întoarce la dreapta slăvire venind în vârstă şi în minte. Iar în canonul 66 rânduieşte, că aceştia să se primească la dreapta slăvire prin punerea mâinilor arhiereului, ori a iereului, şi prin anatematisirea rătăcirii donatiştilor, fără a se boteza de a-l doilea”.[11] Canonul acesta se referă doar la pruncii botezaţi de eretici, care sunt primiţi în Biserică, devenind maturi şi dându-şi seama de greşeala lor, stând în afara Bisericii. Însă, iată ce găsim în continuare, tot la acelaşi Sfânt Sinod: „Cei mici – adică pruncii –  de donatişti botezaţi, care încă n-au putut a cunoaşte pierzarea rătăcirii lor, după ce ar veni la vârsta cea primitoare de socoteală, cunoscut fiindu-le adevărul, şi răutatea acelora urându-o, către soborniceasca Biserica lui Dumnezeu care este revărsată prin toată lumea, după vechea rânduială să se primească unii ca aceştia din numele rătăcirii prin punere peste ei a mâinii, nefiind datorie a se opri despre rânduiala clerosirii (…) precum învaţă Sfântul Apostol zicând: „Un Dumnezeu, o credinţă, un Botez” (Efeseni: 4,5) şi ceea ce este datorie odată a se da nu-i slobod a se repeta, după ce se va anatematisi numele rătăcirii, prin punerea mâinii peste ei se vor primi în Biserica cea una (…) cele preadrepte ale soborniceştii Biserici cunoscându-le, toate Sfintele Tainele acelea, cu iubirea adevărului le-au crezut şi le-au primit. Unora ca acestora, (care sunt clerici, adică Episcopi sau Preoţi) când cercarea îi va arăta cu bună viaţă, şi fără îndoială li se va întări (dezlega) spre slujba celor sfinte, şi mai ales întru atât de mare nevoie fiind lucrurile, nimeni nu poate să nu le dea voie la aceasta”.[12] Categoric, nu era vorba doar de prunci, pentru că se face referire şi la preoţi. Unii ar putea interpreta că Sfinţii Părinţi primeau botezul pruncilor pentru că nu aveau pricepere; însă, este vorba şi de clerici, Episcopi şi Preoţi, care ar fi avut maturitatea de a cunoaşte erezia, chiar în timpul în care o mărturiseau. Canonul acesta nu încalcă Pravila Sfinţilor Apostoli care impune să nu se primească tainele ereticilor, deşi aici dezleagă la slujire, după o perioadă de încercare pentru lămurire. Totuşi, Apostolii se refereau la tainele ereticilor evrei şi ale idolatricilor, de asemenea şi alţi Sfinţi Părinţi şi Sinoade fac referire la „botezul ereticilor”.

Au fost unele cazuri când Biserica a primit Botezul unor eretici şi al altora nu; au fost cazuri când au primit hirotoniile unor eretici, alte ori doar Botezul. Pentru o lămurire, iarăşi vom cerceta Cârma Bisericii Lui Hristos, unde aflăm răspuns: „Cei din eresuri, adică din navatiani, sau fotiniani, ori din patrusprezeceni ce se întorc, ori catehumein ar fi ori credincioşi de ai lor, să nu se primească, mai înainte de a anatematisi tot eresul, iar mai cu deadinsul pe acela întru care se ţine, şi atunci pe cei ce se ziceau la dânşii credincioşi, învăţându-i Simbolurile Credinţei, şi ungându-i cu Sfânta Mir, aşa să se împărtăşească cu Sfintele Taine”[13]Pe ereticii care botezau într-alt chip decât cel al Naşterii, în numele Sfintei Treimi, după cum am spus la început, Sfintele Sinoade i-au primit prin Botez, iar pe cei ce botezau prin trei afundări, în numele Sfintei Treimi, deşi aveau concepţii greşite legate de domă, ei păstrau felul săvârşirii Botezului, în trei afundări, nu într-alt chip. Cu toate acestea, Iată ce găsim în tâlcuirea acestui Canon: „Asemenea cu canonul al 7-lea al sinodului 2 zice şi acesta, că navatianii şi fotinianii şi patrusprezecenii întorcându-se la ortodoxie, să nu se primească, la împărtăşirea Tainelor până ce vor anatematisi toate eresurile, iar mai cu deadinsul pe al lor (…) Fiindcă aceia se botezau întocmai, ca şi cei ortodocşi, şi pentru aceasta nu trebuie a se boteza a doua oară”.[14]

BOTEZUL NEO-CALENDARIŞTILOR

Schimbarea Calendarului într-adevăr a fost o schismă, pentru că nu găsim Dogmă în Calendar, deşi este rânduială Bisericească şi nu o putem schimba ori lepăda. Calendarul trebuie păstrat după cum au rânduit Sfinţii Părinţi şi nu după cum a vrut să demonstreze Papa Grigorie prin calcule matematice înşelătoare. Orice om care cade în Anatemele Sfintelor Sinoade, este catalogat drept eretic. Însă, erezia aceluia nu înseamnă că schimbă Dogma Sfintei Treimi. Cu toate acestea, în chip vădit se face părtaş ereziei, după cum urmează: Oricine nu urmează învăţăturile Sfintei noastre Credinţe strămoşeşti, după cum au aşezat şi cele şapte Sfinte Soboare Ecumenice, care au hotărât pentru Sfintele Paşti şi pentru Calendar şi care bine le-au legiuit să le urmăm, şi va voi să urmeze după pascalia şi după calendarul cel născocit de ateii lui papa sau se va împotrivi la toate acestea şi va voi să strice dogmele şi tradiţiile, pe care ni le-au predat Sfinţii Părinţi ai Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, să fie dat anatemii şi scos afară din rândul creştinilor Sfintei noastre Biserici cârmuite de Domnul nostru Iisus Hristos”.[15] Aşadar, oricine schimbă rânduiala Ortodoxiei pentru a urma născocirilor papistaşilor, cade în Anatema, din care se poate ridica doar prin anatematisirea ereziei, care se face la Mirungere, adică ungerea cu Sfântul şi marele Mir, după cum amintesc şi alte Canoane din Pidalion, nu doar cele menţionate până aici, unde este indicat ca primirea anumitor eretici să se facă prin această Taină.

Noi nu putem repeta Botezul neo-calendariştilor, câtă vreme este săvârşit prin cele trei afundări complete, în numele Sfintei Treimi. Vedem că Sfinţii Părinţi primeau botezul săvârşit de unii eretici, chiar dacă aceştia batjocoreau pe Hristos, dar îl aminteau în botezul săvârşit de ei. Aici apare principiul Iconomiei. Diferenţa dintre eretici nu este dogmatică, pentru că oricare se îndepărtează de Biserică şi face schismă, sau erezie, nu stă în corabia Mântuirii şi nu poate intra în Împărăţia Lui Dumnezeu. Dar, există o limită a iconomiei, care se rezumă doar la Botez, nu şi la împărtăşirea la un loc cu ereticii, până nu se leapădă de erezia lor şi vin la Biserică. Nu este admis repetarea Botezului, mai cu seamă atunci când este săvârşit conform Ortodoxiei, chiar şi de nişte eretici. Iată ce ne învaţă Pidalionul, Cârma Bisericii Ortodoxe: „botezul altor eretici l-a primit, şi al altora nu. Însă pe lângă cuvântul iconomiei au stătut şi a doua pricină, pentru care a făcut aşa. Iar aceasta este, căci, ereticii aceia al căror botez le-au primit soboarele acestea, păzeau neschimbat felul, şi materia Botezului ortodocşilor, şi se botezau după forma soborniceştii Biserici; Iar ereticii aceia, al cărora botez nu l-au primit, au schimbat săvârşirea Botezului şi o au stricat, adică chipul felului, să zicem aşa, chemarea, sau întrebuinţarea materiei, adică a afundărilor şi a ieşirilor din apă”.[16]

Neo-calendariștii nu sunt eretici din pricina calendarului. Aceasta este doar o schismă; însă, ei sunt eretici pentru ecumenism, slujind cu ereticii la un loc şi împărtăşindu-se din aceleaşi daruri, împotriva tuturor Hotărârilor Sfintelor Soboare, căzând din numirea de „Sobornicească Biserică”. Aceştia recunosc botezul Papistaşilor, pe care Pidalionul îi numeşte „nebotezaţi” pentru că ei botează prin stropire şi nu prin cele trei afundări, după cum au rânduit Sfinţii Apostoli să fie chipul naşterii celei de-a doua.  Aceştia, adică neo-calendariştii, se primesc la Biserica Lui Hristos doar prin Sfântul şi Marele Mir, care nu au primit botez prin stropire, cum practică şi neo-calendariştii făcându-se cu totul eretici. Noi nu avem permisiunea să repetăm Boterzul în trei afundări, şi nu o facem! Botezul este naşterea; dar, mărturisirea vine abia la Mirungere, când se leapădă şi anatematiseşte tot eresul, desăvârşind Botezul şi îndreptându-se din starea ereziei, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi.

[1] Fapte, X, 44; Corinteni, I, 16

[2] Sf. Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor: 2,22,4

[3] Pidalion – 1844; din nota de subsol de la Canonului 46 al Sf. Apostoli

[4] Pidalion, anul 1844, Canonul 46 al Sfinţilor Apostoli

[5] Pidalion, anul 1844, Canonul 47 al Sfinţilor Apostoli

[6] Toţi Episcopii Creştini din toată lumea

[7] Preotul Arie grăia împotriva Sfntei Treimi, zicând că există doar un Dumnezeu, adică Tatăl

[8] Episcopul Nestorie mărturisea că Hristos nu a fost Om şi Dumnezeu în acelaşi timp

[9] Donatiştii s-au despărţit de Biserică în anul 311 şi au revenit în anul 411

[10] Pidalion, anul 1844, Canonul 55 al Sfântului Sinod întrunit în Cartagina

[11] Pidalion, anul 1844, extras din tâlcuirea Canonului 55 al Sfântului Sinod întrunit în Cartagina

[12] Pidalion, anul 1844, Canonul 66 al Sfântului Sinod întrunit în Cartagina

[13] Pidalion, anul 1844, Canonul 7 al Sfântului Sinod întrunit în Laudiceea

[14] Pidalion, anul 1844, extras din tâlcuirea Canonului 7 al Sinodului din Laudiceea

[15] Canonul Întâi al Sfântului Sinod întrunit în anul 1583 la Ţarigrad (Constantinopol)

[16] Pidalion, anul 1844, extras din tâlcuirea Canonului 46 al Sfinţilor Apostoli

HIROTONIA EPISCOPULUI MATEI DE BRESTHENA

matthew of bresthena

După schimbarea Calendarului Bisericesc, în Grecia nu au rămas Episcopi care să păstreze rânduiala calendaristică a Sfântului Sinod Întâi Ecumenic de la Niceea. Aşadar, preoţii şi credincioşii greci se coordonau singuri, după Pravilele impuse de Sfinţii Părinţi, dar, fără să aibă susţinerea unei Ierarhii Vechi-Calendariste.

În anul 1935, la aproximativ 11 ani după schimbarea Calendarului, trei Episcopi neo-calendarişti din Grecia, hotărăsc să se separe de Biserica oficială a Greciei, care adoptase calendarul nou în uzul liturgic, devenind primii Arhierei ai vechilor calendarişti.

În faţa mulţimii adunate, cei trei Episcopi fac mărturisire de Credinţă împotriva noului Calendar şi, astfel, devin primii ierarhi vechi calendarişti din Grecia. Aceştia au fost: Episcopul Hrisostom de Florina, Episcopul Gherman de Demetrias şi Episcopul Hrisostom de Zakynthos. Aceştia trei au hirotonit noi Episcopi pentru a păstori aproximativ un milion de credincioşi de Stil Vechi din Grecia: Gherman de Kyklades, Hristofor de Megaris, Policarp de Diavleia şi Matei de Bresthena.

Situaţia din Grecia nu a fost chiar prielnică dezvoltării Bisericii de Stil Vechi, ba chiar nici măcar favorabilă pentru a rămâne în această formă iniţială. Astfel, cei 8 Episcopi se separă între ei, unii aderă la stilul nou, alţii sunt arestaţi şi închişi pentru mărturisirea de credinţă împotriva guvernului nou-calendarist şi în peajma anilor 1940 rămân doar doi Episcopi, Hrisostom de Florina, primul lor Episcop şi nou-hirotonitul Episcop Matei de Bresthena. Dar, nici în această formă nu rămâne organizarea, întrucât apare o altă schismă care a provocat şi mai mare tulburare în Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din Grecia.

Motivul care a stat la baza separării Episcopului Matei de Mitropolitul Hrisostom de Florina este strict legat de repetarea tainelor noilor calendarişti, inclusiv botezul. Chiar pe pagina oficială a Episcopului Kirikos din Grecia, care a fost hirotonit de Sinodul Mateit condus de „Mitropolitul” Nicolae la acea vreme, găsim următoarele: „Hrisostom de Florina – nu credea că succesiunea apostolică ar trebui să continue în stilul vechi. Și-a trădat 1935 Mărturisirea Ortodoxă de Credință și a învăţat în chip eretic, că tainele noilor calendarişti au fost valide” (http://genuineorthodoxchurch.com/1948consecrations.htm).

În anul 1948 Episcopul Matei, separat de Mitropolitul Hrisostom de Florina, hirotoneşte de unul singur pe Episcopul Spiridon. Ei argumentează că hirotonia nu s-ar fi putut săvârşi de către doi sau tre Episcopi, conform Canonului 1 al Sf. Apostoli (din Pidalion), pe motiv că era prigoană în Grecia… şi amintesc că Episcopul Gherman de Kyklade era arestat… dar, totuşi, din toţi 8 Episcopi, nu era firesc măcar unul să fi rămas pe lângă acest Episcop Matei, care să se opună unei anumite erezii? Prin asta vreau să arat că grecii încă de la început au fost dezbinaţi între ei, chiar şi vechi calendarişti. Era firesc că aceşti Episcopi renunţase la Eparhii bogate de la neo-calendarişti pentru a trece la Biserica de Stil Vechi, era evident că se făcuse anumite sacrificii; dar, totuşi, nici ceilalţi nou-hirotoniţi nu au rămas în comuniune unul cu altul, ceea ce arată că fiecare şi-a purtat de grijă singur şi a încercat să adune un grup de credincioşi şi preoţi în jurul lor, pentru putea supravieţui perioadei grele de după război.

TEMEIURILE ECLESIOLOGIEI MATEITE

Mateiţii, spun că Hrisostom de Florina recunoştea botezul celor de pe stilul nou, un lucru foarte grav dacă privim o latură a Pidalionului pe care ne-o indică ei, fără să citim şi contextul Canonului respectiv, sau chiar al mai multor Canoane şi hotărâri. Într-adevăr, Ereticii nu deţin lucrarea Darului Sfântului Duh în pseudo-bisericile lor, nici preoţie lucrătoare, nici arhierie, nimic! Dar, totuşi, de ce Episcopul Hrisostom de Florina recunoştea Botezul unor eretici? Spun mateiţii pentru că ar fi fost infiltratul noilor calendarişti în Biserica Ortodoxă de Stil Vechi şi de aceea ar fi afirmat următoarele: „Noi asiguram toate autoritățile bisericești și de stat, să aivă deplină cunoștință că suntem o simplă instituţie care păstrăm calendarul vechi și nu reprezentăm o Biserică rebelă, în niciun caz nu vom înfiinţa altă Biserică sau să Hirotonim noi Episcopi” Nu există o dovadă certă că Mitropolitul Hrisostom de Florina ar fi spus acest lucru în mod public. Este adevărat, pentru a stopa progoana guvernului împotriva Bisericii de Stil Vechi, era firesc să încerce cumva să înduplece autorităţile; dar, de la a fi „înţelept ca şarpele şi curat ca porumbelul” şi până la afirmaţia că Hrisostom de Florina a murit pe stilul nou, este o aberaţie, întrucât creştinii care l-au urmat şi au rămas în Eparhia lui, au fost pe stil vechi. Dar, pentru a argumenta anumite lucruri, mateiţii apelează adesea la o formă brutală, violentă şi chiar abordând tactici psihologice pentru a duce în eroare chiar şi minţile celor cunoscători şi bine documentaţi.

Legat de Botezul Ortodox şi cel al ereticilor, iată ce găsim în Pidalion: „Latinii sunt nebotezaţi, pentru că nu păzesc cele trei afundări la cel ce se botează , precum din început au primit de la sfinţii Apostoli dreptslăvitoarea Biserică.” (Notă de subsol  după Canonul 46 al Sf. Apostoli, Pidalionul din anul 1844). Iată, în continuarea subiectului nostru, ce găsim la un alt Canon din Pidalion: „A plăcut, ca să întrebăm pe fraţii, şi siniereii noştri Sirikie şi Simplician, pentru singuri pruncii, cei de donatişti botezaţi, nu cumva aceasta, care de a lor voie nu o au făcut, rătăcirea născătorilor îi va opri spre a nu spori la slujirea Sfântului Jertfelnic, când se vor întoarce către Biserica lui Dumnezeu cu mântuitoare voinţă. (Canonul 55 Cartagina, din PIDALIONUL de la anul 1844). Şi iarăşi găsim legat de Botez la tâlcuirea acestui al 55-lea Canon al Sinodului de la Cartagina: „…În canonul acesta hotărăşte sinodul din Cartagina ca să întrebe pe sinepiscopii cei din Italia, cu ce chip să primească pe pruncii cei botezaţi de ereticii donatişti, şi de se cade a se face aceştia ierei având botezul ereticilor, când se vor întoarce la dreapta slăvire venind în vârstă şi în minte. Iar în canonul 66 rânduieşte, că aceştia să se primească la dreapta slăvire prin punerea mâinilor arhiereului, ori a iereului, şi prin anatematisirea rătăcirii donatiştilor, fără a se boteza de a-l doilea.” (Din PIDALION, tâlcuirea Canonului 55 al Sinodului din Cartagina).De asemenea, găsim în continuare, la canonul 66 al aceluiaşi Sinod: „Ca cei mici de donatişti botezaţi, care încă n-au putut a cunoaşte pierzarea rătăcirii lor, după ce ar veni la vârsta cea primitoare de socoteală, cunoscut fiindu-le adevărul, şi răutatea acelora urându-o, către soborniceasca Biserica lui Dumnezeu care este revărsată prin toată lumea, după vechea rânduială să se primească unii ca aceştia din numele rătăcirii prin punere peste ei a mâinii, nefiind datorie a se opri despre rânduiala clerosirii (…) precum învaţă Sfântul Apostol zicând: „Un Dumnezeu, o credinţă, un Botez” (Efeseni: 4,5) şi ceea ce este datorie odată a se da nu-i slobod a se repeta, după ce se va anatematisi numele rătăcirii, prin punerea mâinii peste ei se vor primi în Biserica cea una (…) cele preadrepte ale soborniceştii maice Biserici cunoscându-le, toate Sfintele Tainele acelea, cu iubirea adevărului le-au crezut şi le-au primit. Unora ca acestora, (care sunt clerici, adică Episcopi sau Preoţi) când cercarea îi va arăta cu bună viaţă, şi fără îndoială li se va întări spre slujba celor sfinte, şi mai ales întru atât de mare nevoie fiind lucrurile, nimeni nu poate să nu le dea voie la aceasta” (Canonul 66 al Sfântului Sinod din Cartagina, din PIDALION).

Aşadar, oare, nu toţi ereticii sunt într-aceeaşi stare? Cum am putea să spunem că unii sunt buni, iar alţii răi? Ori, unii pot fi primiţi ca şi botezaţi, chiar şi venind de la eretici, ori că li se va da voie să slujească, după o vreme de încercări şi cercetare din partea Bisericii? Am putea spune că în Pidalion găsim temeiuri ecumeniste? Dar, să fim cu luare aminte şi să vedem ce mai găsim în acelaşi context: „Cei din eresuri, adică din navatiani, sau fotiniani, ori din patrusprezeceni ce se întorc, ori catehumein ar fi ori credincioşi de ai lor, să nu se primească, mai înainte de a anatematisi tot eresul, iar mai cu deadinsul pe acela întru care se ţine, şi atunci pe cei ce se ziceau la dânşii credincioşi, învăţându-i Simbolurile Credinţei, şi ungându-i cu Sfânta Mir, aşa să se împărtăşească cu Sfintele Taine” (Din Pidalion, Canonul 7 al  Sinodului din Laudiceea).

Totuşi, cei de pe stil nou sunt eretici pentru schimbarea Calendarului şi a Pascaliei, ulterior pentru aderarea la erezia Ecumenismului. Dar, totuşi, Donatiştii pentru ce erau socotiţi eretici? Aceştia defapt, erau numiţi eretici pentru faptul că un Episcop din provincia nord-africană Numidia, anume Episcopul Donatus Magnus, a hirotonit Episcopi de unul singur, pentru că celălalt Episcop, anume Episcopul Caecilian căzuse în timpul prigoanelor în diverse păcate care-i interziceau să mai slujească. Deşi Sinodul hotărâse să-l hirotonească Episcop, Donatus şi ceilalţi preoţi nu l-au primit. Aşadar, Donatus hirotoneşte un Episcop în anul 311, apoi împreună înfiinţează Sinodul numit acum al „Donatiştilor”. Iată că acesta era motivul pentru care donatiştii erau socotiţi eretici, pentru că hirotonise un Episcop de către altul. Totuşi, în anul 411, Sinodul întrunit în Cartagina îi primeşte pe Episcopii Donatişti în treptele în care erau, deşi îi aminteşe ca fiind eretici.

În foarte multe hotărâri ale Sfinţilor Părinţi găsim termenul de eretici la modul general chiar şi pentru cei ce nu fac ascultare de un Mitropolit ori Arhiepiscop. Observăm sărăcia limbajului, sau am putea spune indenţia de a arăta că nici în schismă nu există mântuire, cum nu există nici în erezie; deci, scopul nostru fiind viaţa ceea veşnică, este firesc să putem afirma că nici ereticii şi nici schismaticii nu se mântuiesc, de vreme ce au căzut din Corabia Mântuirii noastre. Dar, să vedem ce mai găsim în continuare, la Pidalion: „botezul evnomianilor, şi al savelianilor nu l-au primit, iar pe al arienilor şi al macedonenilor l-au primit, de vreme ce de o potrivă, şi evnomianii, şi arienii, şi macedonenii sunt cu totul cumpliţi eretici?” (…) „Botezul altor eretici l-a primit, şi al altora nu. Însă pe lângă cuvântul iconomiei au stătut şi a doua pricină, pentru care a făcut aşa. Iar aceasta este, căci, ereticii aceia al căror botez le-au primit soboarele (Sinoadele), păzeau neschimbat felul şi materia Botezului ortodocşilor şi se botezau după forma soborniceştii Biserici; Iar ereticii aceia, al cărora botez nu l-au primit, au schimbat săvârşirea Botezului şi au stricat-o, adică chipul felului, sau întrebuinţarea materiei şi a afundărilor”. (Din PIDALION, la jumătatea Tâlcuirii Canonului 46 al Sf. Apostoli).

Iată că în Pidalion, care este Cârma Ortodoxiei, ne indică modul cum trebuie să primim pe retici şi de ce nu trebuie să repetăm botezul ereticilor care săvârşesc prin trei afundări, nu într-alt fel sau cu altă materie. Este chiar o erezie să trecem peste aceste Sfinte Canoane! După cum am mai amintit, se folosea adesea la modul general termenul de „eretici” şi pentru schismatici şi pentru apostaţi; nu era musai ca ereticii despre care vorbeau Sfinţii Părinţi să facă o erezie, şi când spunem erezie ne referim doar la cei ce schimbă dogmatisirea Sfintei Treimi. Ori, schimbarea Calendarului a avut loc în chip eretic; dar, totuşi, nu au schimbat în 1924 dogma legată de Sfânta Treime. Deci, vedeam în Pidalion că spuneau despre arieni şi macedonieni că-i primeau la Ortodoxie fără să le repete botezul. Totuşi, aceste două structuri eretice batjocoreau Sfânta Treime din pricina concepţiilor lor greşite; dar, totuşi, iată că pentru Sfinţii Părinţi nu este important modul cum mărturisesc ei, ci felul cum botează! De ce? Pentru că Mărturisirea de Credinţă nu vine la Botez, ci se face la Mirungere, cum nici Harul nu s-a dat Bisericii la Botezul în Iordan, ci la Pogorârea Sfântului Duh, închipuit acum prin Mirungere. Un lucru este firesc de ce Episcopul Matei adoptase această idee greşită şi chiar eretică de repetarea Botezului (indiferent de cine-l făcea, chiar şi prin trei afundări de era) pentru că el, înainte de schimbare, fusese un simplu ieromonah în Sfântul Munte, un pustnic am putea spune. Nu avea capacitatea de a gândi cum o făceau Sfinţii Părinţi şi nu putea să echilibreze teologic anumite teme canonice, pentru că nu avusese când şi unde să facă acest lucru. De asemenea, mateiţii din România, în mare parte din ei s-au axat doar pe citirea Pidalionului, în mod sectar, precum citesc sectarii biblia, şi nu au deprins tâlcuirile aşa cum trebuie. Ei nu observă că sunt numiţi eretici şi schismaticii şi ereticii, ei nu observă că botezul unor eretici trebuie primit, chiar pe unii trebuie să-i primim cu hirotonia acelor eretici, cum spune Pidalionul despre donatişti. Asta pentru că nu au adus modificare dogmei şi pot reveni la Ortodoxie mult mai uşor, decât cei ce au început să batjocorească pe Sfânta Treime sau să dogmatisească în mod greşit. Şi totuşi, şi dintre hirotoniţii ereticilor sau botezaţii arienilor, Sfinţii Părinţi ne arătau cât de benefică şi importantă este iconomia în Biserica Lui Hristos. Dar, nu este vorba de iconomie când primeşti un botez prin trei afundări de la eretici, este o impunere a Sfinţilor Părinţi: „Un Dumnezeu, o credinţă, un Botez” (Efeseni: 4,5) şi ceea ce este datorie odată a se da nu-i slobod a se repeta, după ce se va anatematisi erezia” (din Canonul 66 al Sfântului Sinod din Cartagina, din PIDALION).

Pentru a distrage atenţia celor care l-au urmat pe Episcopul Matei, aşa-numiţii „mateiţi” au spus că Hrisostom de Florina ar fi recunoscut botezul celor de pe stil nou pentru că era infiltratul lor în conducerea şi stăpânirea comunităţilor vechi-calendariste, ceea ce nu este deloc aşa! Iată, am argumentat Canonic de ce Episcopul Matei erea în erezie. Poate ar fi prea mult spus să-l numim eretic, devreme ce el din neştiinţă făcea această dezbinare în Biserica  de Stil Vechi din Grecia, introducând repetarea Botezului celor de pe stil nou. Este o dovadă destul de certă în privinţa inculturii acestui Episcop, pe care ulterior mateiţii înşişi l-au canonizat, cum se practică în mai toate schismele, să-şi canonizeze fondatorii. Dar, să nu omitem un singur lucru: arienilor şi macedonienilor, care batjocoreau Sfânta Treime, li se recunoştea Botezul, şi celor ce batjocoresc calendarul să nu-l recunoaştem? Adică este mai mare dogmă a calendarului, decât a Sfintei Treimi? De la aceste subiecte, mateiţii au atacat foarte mult Adevărata şi singura Biserică Ortodoxă Autocefală şi cu Sinod propriu, care a rămas în Dreapta Credinţă după anul 1924, adică ROCOR (Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora).

DOUĂ CUVINTE… DIN CE SPUN MATEIŢII DESPRE ROCOR?

În primul rând mateiţii atacă ROCOR pentru că nu repetă Botezul celor de pe stil nou. Oricum, era mult mai mare osânda Sfintelor Canoane decât bârfele mateiţilor… Am argumentat destul de clar de ce nu trebuie şi nu vom repeta niciodată botezul celor de pe stil nou, sau al altora, câtă vreme este făcut prin trei afundări! Pentru că nu este important ce mărturisesc ei despre Tatăl, devreme ce botează prin trei afundări, sau ce mărturisesc ei despre Fiul şi Sfântul Duh, ci este important modul cum practică botezul şi pe care l-au primit Sfinţii Părinţi ca fiind Botez şi nu a dezlegat la repetarea afundărilor, cum au practicat mateiţii din incultură şi habotnicism extremist. Biserica a fost aşa şi când s-a scris Pidalionul de la 1844, şi când s-a inventat calendarul, în 1582, dar şi atunci când erau arienii, macedonienii, donatiştii şi aşa mai departe. Nu putem noi să venim şi să spunem că Biserica nu a fost bună până acum şi trebuie să o schimbăm. Să fim noi capabili să ducem mai departe Ortodoxia aşa cum trebuie, nu să facem extreme.

Alt cuvânt greu la adresa ROCOR-ului este faptul că primul Mitropolitul al Sinodului, ÎPS. Antonie Krapovitsky a editat un catehism şi a comis o oarecare greşeală, pe care ei au şi catalogat-o ca fiind erezie… Este aberant să ataci pe cineva la prima greşeală. Oricum, Mitropolitul Antonie a fost unul într-un Sinod de 17 Episcopi şi nu a impus acea greşeală Bisericii. Câtă vreme a fost în ROCOR, adică până la sfârşitul vieţii sale, a mărturisit Ortodoxia aşa cum trebuie, nu a modificat. Şi chiar de ar fi fost să fie un Episcop, care să fie mai exagerat în cercetarea dogmelor şi ar fi făcut o greşeală, nu putem ataca un Sinod întreb ce păstra Dogma cea bună şi dreaptă, pentru că acela căzuse într-o oarecare neştiinţă; precum nu putem nici să impunem ROCOR-ului să ia mii de hotărâri pentru fiecare dintre cei câteva mii de preoţi ce erau în ROCOR şi printre ei se mai iveau câte unul ce greşea. Ori, mateiţii ştiu să impună, să arate cu răutate „greşelile” altora şi să le numească erezii, în timp ce ei chiar sunt eretici, cu sau fără voia lor. Mai mult fără de voie, am putea spune, pentru că şi-au format „credincioşii” în aşa fel încât să creadă doar ceea ce le spun ei şi că toţi au schimbat istoriile, numai ei spun adevărul. Dar, iată ce adevăr spun matreiţii… Ei afirmă că Episcopul Matei a apelat la un anume Arhiepiscop Ştefan din Europa (care avea Eparhie în Austria), pentru a veni la hirotonia Episcopului Spiridon, să nu o săvârşească de unul singur. Ei susţin că acest Episcop făcea parte din sinodul condus de Mitropolitul Serafim Lyade, care a devenit membru al Sinodului ROCOR în anul 1930. Mateiţii spun că Serafim Lyade şi ceilalţi Episocpi s-au separat de ROCOR, mare atenţie: în anul 1948, pentru că a fost primit Episcopul român Teofil Ionescu care chipurile, spun ei, ar fi ţinut pe stil nou… Ei bine, adevărul este contrar minciunilor lor! Serafim Lyade moare în anul 1950 iar Teofil Ionescu este hirotonit Episcop abia în anul 1954!!! Deci, argumentul mincinos ne arată că ei în oricine lovesc, folosesc minciuna, nu argumentul real. Cum am spus şi despre Botezul ereticilor, şi despre erezia lui Antonie Khrapovitsky, care defapt fusese o părere personală a lui ce nu a rămas definitivă, oricine având dreptul să greşească, dar să nu persiste în greşeală; pe când mateiţii persistă de mai bine de jumătate de secol… şi aici mă refer la toate cele 4 grupări care spun că sunt urmaşii lui Matei, nu doar Kirikos, ce apare abia după anul 2000. De asemenea, am argumentat nu doar botezul, ci şi faptul că Serafim Lyade nu avea cum să se separe în 1948 pentru un Episcop ce aderă la ROCOR la 4 ani după moartea lui… Este absurd, dar, din păcate găsim asta în multe dintre istoricele publicate de mateiţi. Este principalul lor argument de a ataca ROCOR-ul. Ei nu mai spun că Teofil Ionescu a aderat ca preot la ROCOR, el fiind hirotonit în România anilor 1921, iar când a plecat în Europa a fost ieromonah la Paris, într-o Eparhie ce ceruse din anul 1945 să treacă pe stil vechi şi să se unească cu Sfântul Sinod ROCOR, pe atunci cu sediul în Serbia. Ei nu mai amintesc că Teofil Ionescu a fost hirotonit la 4 ani după moartea lui Serafim Lyade şi ulterior, prin preajma anilor 1958 a început să revină la stilul nou, după ce ajunsese Episcop… Oare, putem amputa acest lucru ROCOR-ului? Oare, nu şi în Grecia anului 1935 s-au strecurat între preoţi candidaţi la Hirotonie ce doreau să ajungă Episcopi, erau parşivi şi apoi fugeau? De ce trebuie doar ROCOR-ului reproşat că Teofil Ionescu a trecut înapoi pe stil nou? De asemenea, Sinodul ROCOR a combătut şi ce începuse să facă acest Episcop cu altul, Ioan Covaliov, ce adoptase ritul „ortodox vestic” ce cuprindea slujirea în veşminte vestice, asemănătoare catolicilor, fapt pentru care Episcopul Ioan a fost povăţuit să revină la Ortodoxie, nu caterisit în acea secundă cum fac grecii, de sunt atâtea grupări. ROCOR-ul deţinea un Sinod de Episcop într-adevăr Episcopi! Arhierei cu gândire înaltă, nu limitaţi precum mateiţii care confundă una cu alta şi până la urmă toate li se par una… Ori, ce ar fi fost dacă ROCOR l-ar fi caterisit pe Serafim Lyade când a fost păcălit de nazişti să cedeze toate Bisericile în proprietatea ministerului cultelor din Germania, după care a fost otrăvit? Sinodul ROCOR l-a luat în Voivodin, Serbia, în anul 1942, unde era sediul Sinodului la acea vreme. Acesta a fost tratat corespunzător până în anul 1943, apoi după ce şi-a revenit, a locuit mai mult în Serbia decât în Germania, fiind fidel ROCOR-ului pentru faptul că nu l-au tratat cu răutate când merita şi nu l-au caterisit, când a căzut în capcanele comuniştilor. Aşadar, dacă ar fi apelat la tacticile practicate de mateiţi, l-ar fi caterisit; dar, am fi avut încă de pe atunci zeci de grupări. Dar, un Sinod raţional a păstrat o Ortodoxie curată multe decenii, nu s-au separat unii de alţii încă de la primul an de după apariţia Sinodului, cum au făcut grecii, ce totuşi îndrăznesc să dea sfaturi altora.

Alt lucru pe care-l reproşează aceste grupări mateite, Sinodului ROCOR este faţă de faptul că nu au făcut o mărturisire de Credinţă contra calendarului nou… Era necetsar, dacă ROCOR nu a acceptat niciodată calendarul nou???

Iată mărturisiri ale Sinodului ROCOR faţă de schimbarea Calendarului, pe care evident, mateiţii nu le amintesc, le tăinuiesc cu interes:

 „În urma dezbaterilor Sfântului Sinod, s-a hotărât să nu fie acceptat noul calendar, care este greşit, lăsând problema calendaristică şi celelalte probleme, după cum au considerat Sfintele Sinoade Ecumenice” (Hotărârea Sf. Sinod ROCOR din anul 1923, din Telegrama Mitropolitului Antonie către Patriarhia Antiohiei).

„Noul calendar este un pericol pentru a atrage poporul nostru în mod abuziv către ritul vestic (veşminte papistăşeşti) şi catolicism” (…) Ei bine, schimbarea („îndreptarea”) Calendarului nu este un lucru important de făcut… „Este clar că nu se poate accepta Calendarul de stil nou, fiind un adevărat pericol.”(Din hotărârea Sf. Sinod ROCOR din anul 1953).

„Stilul Nou este inacceptabil pentru noi; dar, mai cu seamă pascalia vestică (papistăşească) şi chiar un compromis, precum nici calendarul grec (adică stilul nou cu Pascalie de Stil Vechi) nu poate fi acceptat!”(Extras din Hotărârea Sf. Sinod ROCOR din anul 1959).

Mateiţii, cereau Sinodului ROCOR să facă mărturisire de Credinţă contra Calendarului nou pentru că aşa văzuse ei la cei trei Episcopi. În gândirea lor limitată şi lipsită de prea multă pricepere… credeau că aşa este practica şi că după anul 1924 toţi trebuie să se dezică de calendarul nou… Ei bine, acei trei Episcopi din Grecia, s-au lepădat de stilul nou la 11 ani după schimbarea calendarului, timp în care ei slujise pe stil nou, păstrase calendarul nou, chiar se împărtăşise cu episcopi ce slujeau deja cu catolici. Deci, mai aveau succesiune, ori nu? Evident, la această întrebare mateiţii găsesc răspuns. Şi noi, am găsit mai devreme, în argumentele despre Botez, căci şi hirotonia unora este bună, precum şi a altora; ori, a face noi cărări extremiste şi de dragul dea fi dur, violent şi agresiv, nu este deloc o dovadă de Ortodoxie. Aşadar, ROCOR-ul nu avea de ce să facă acea mărturisire de Credinţă şi lepădare de stilul nou, pentru că nu acceptase niciodată stilul nou!!! Cum să te lepezi şi să te pocăieşi pentru că grecii stătu-se pe stilul nou, dacă tu nu ai stat? Este o altă dovadă de prostie la superlativ, chiar răutate. În lipsa de argumente care nu se pot demonta, cum au fost cele de până acum, ei apelează la orice truc psihologic de a minţi în chip vădit şi chiar public, la nivel oficial, prin cărţi, reviste şi chiar în eclesiologia lor! Dar totuşi, nu am avut până acum cine să ne informeze şi să ne deschidă ochii.

ROCOR a fost un Sinod paşnic, un Sinod Sfânt şi format din Episcopi cu trăiri alese, nu plini de mândrie şi răutate. Nu mă satur duhovniceşte să privesc fotografiile Arhiereilor de la înfiinţarea Sinodului Autocefal ROCOR, în anul 1921, singura Biserică autocefală care a rămas în Dreapta Credinţă după anul 1924, nu ca grecii, 11 ani pe stil nou şi apoi ei sunt cei mai buni, nu ROCOR-ul care nu acceptase niciodată calendarul nou! Ei amputează ROCOR-ului că primea Episcopi şi preoţi de la alte Patriarhii. Este o mare diferenţă între faptul de a primi un rătăcit la Ortodoxie şi între situaţia grecilor care înşişi au fost rătăciţi 11 ani şi apoi au apărut în Biserica de Stil Vechi făcând un Sinod de 8 Episcopi care până în anul 1948 nu prea mai slujeau doi la un loc… fiecare separându-se şi făcându-şi o Eparhie proprie. Şi ce am putea face? Să nu-i primim? Să-i lăsăm în rătăcire? Să repetăm botezul prin trei afundări, dacă în Pidalion scrie că nu? Să-i fi hirotonit din nou, un Sinod cu Episcopi în etate, cu experienţă de slujire îndelungată ca şi arhierei, cu capacitatea de a aplica rânduiala cea mai bună pentru Ortodoxie? Ar fi trebuit să facă toate acestea, şi botezul din  nou, şi hirotonie, pentru că aşa vedea Matei în Pidalion?

Legat de repetarea botezului, ori a dogmatisirii calendarului, mai mult decât simplul fapt că trebuie păstrat, fiind pur şi simplu cuprinsul Mineielor… Episcopul Matei nu a avut discernământul canonic cuvenit unui Episcop, fapt pentru care a născut o grupare extremistă, bolnavă din punct de vedere duhovnicesc care caută să argumenteze chiar orice cu jocuri psihologice de a transforma minciuna în adevăr. Dar, ereziile cu timpul au apărut şi cu timpul au dispărut; aşa şi această grupare, îşi va da seama la un moment dat şi va merge la ROCOR, aşa cum a făcut Episcopul Matei la Episcopul Ştefan să-i ceară prin scrisoare… Este evident, am detaliat motivul pentru care ROCOR nu a acceptat să participe la înfiinţarea unei astfel de Biserici mai mult sectare în Grecia, decât Ortodoxe. Dar, totuşi, câte unul, câte mai mulţi, ne rugăm să-i lumineze Maica Domnului cu rugăciunile Ei către Mântuitorul, să vină la Ortodoxie şi ei şi să se alăture Bisericii Adevărate, nu a unor „clone” ce au apărut după ani şi au căutat câteva argumente prin Pidalion să-şi justifice eresurile ca fiind adevăruri de credinţă, cum fac sectarii cu Biblia.

SINODUL MATEIT, O LISTĂ TOTALĂ A CANONICITĂȚII

Am cunoscut acest Sinod în anul în care am plecat de la mitropolia de Milano, când însumi mi-am pus semne de întrebare în privința provenienței hirotoniei lor din ROCOR, fapt confirmat mai apoi de Arhierei care au stat alături de Mitropolitul Vitalie şi care mi-au argumentat că Evloghios nu a fost hirotonit în ROCOR şi nu a fost vorba de o recunoaştere a tainelor lor. Eu şi cei din Milano am fost în divergenţe foarte mari şi asta se vede public! Acum am rămas la statutul de a ne respecta ca şi oameni, de a-şi vedea fiecare de mântuirea proprie. Cât despre Sinodul mateit, este o poveste lungă.

Am plecat de la Evloghios în anul 2009 şi am început să caut toate grupările din întreaga lume să văd ce concepţii au fiecare. Istoria mea a fost scrisă de mai multe persoane, dar datele nu coincid întru toate, nici măcar ca şi idee fundamentală… Ei bine, voi da curs „polemicii” mateiţilor legată de persoana mea.

Am fost ucenic al Părintelui Arhimandrit Teofilact Murgoci până la trecerea lui la Domnul. Acesta mi-a deschis ochii să văd ce se ascunde în spatele ereticului Sinod de la Slătioara şi adevărul că Mitropolia aceasta nu mai are nimic în comun cu Biserica pe care a întărit-o Sfântul Ierarh Glicherie, din ale cărui Sfinte Moaşte păstrez şi eu un fragment, cu mare evlavie şi dragoste. Dacă nu ar fi fost el, noi nu am fi ştiut ce înseamnă Ortodoxia!

După moartea părintelui Teofilact am început să caut Adevărata Biserică. Era evident ca pentru un tânăr de 17 ani să am şi căderi, să iau decizii pripite; dar, iată că am ajuns până unde am avut ascultarea de la Părintele Teofilact care mi-a zis că ROCOR-ul este singura Biserică Ortodoxă, adică partea Sinodului care nu s-a unit cu Patriarhia Moscovei şi a rămas în dreapta Credinţă.

Între anii 2007 şi 2008 am fost la  mai multe grupări, DAR NU CA MEMBRU, nu am intrat în câte „biserici” s-a vehiculat prin presă! Singura unde am intrat a fost Mitropolia din Milano, de unde am plecat în aproximativ un an! De menţionat este faptul că eu nu locuiam acolo, ci la 300 km de Milano, la Spezia, unde aveam loc de muncă. Mergeam la două săptămâni de slujeam. Indignarea mea a fost legată de un anume Partenie care avea anumite trăsături „feministe” în comportament, şi după conflictul cu acesta, cu care nu am fost de acord, am părăsit mitropolia Milaneză.

În acelaşi an 2009 am cercetat şi alte Biserici din Italia să văd ce eclesiologii şi istorii au, dar nu era nimic de găsit canonic în Italia. Am început să caut Episcopi greci, să văd care este CURATA ORTODOXIE GREACĂ de care se tot povestea. Aşa l-am cunoscut pe Episcopul Partenie din Cipru (şi păstrez toată corespondenţa cu dânsul). Acesta susţinea că mateiţii sunt cei mai buni. Din întâmplare am aflat că mateiţii nu sunt cei conduşi de Episcopul Kirikos, care fusese caterisit de Sinodul lui Nicolae din Grecia pentru că furase anumite documente din arhiva acestui Sinod mateit. În acelaşi an l-am cunoscut pe un Episcop din Sinodul Mitropolitului Hrisostom de Teba! AM AVUT O LUNGĂ PERIOADĂ DE DIALOG CU ACEŞTIA, chiar până am trecut cu ROCOR.

După ce am cunoscut cât de primejdios este Sinodul „mateit” şi faptul că nu are o justificare canonică, am continuat să caut Biserica Lui Hristos. Aceştia nu sunt Biserică Ortodoxă din mai multe puncte de vedere, pe care le voi expune pe parcursul acestor dezvăluiri.


%d blogeri au apreciat asta: