Archive for August 2010

Cartea „Vocea Ortodoxiei” (Document la care încă se lucrează)

25 August 2010

Descărcaţi în format PDF cartea „Vocea Ortodoxiei” apăsând CLICK AICI. Vă anunţ că documentul este încă incomplet. Pentru orice modificare sau adăugare de capitole noi, vă vom ţine la curent prin articolele publice pe blog. (more…)

Insistenţe de schimbare a calendarului bisericesc

25 August 2010

Din cartea „Vocea Ortodoxiei”

CAPITOLUL 5

Insistenţe de schimbare a calendarului bisericesc

O dată apărut noul calendar Grigorian, sau cum mai este numit „de stil nou”, în apusul papistăşesc a fost alcătuită şi adoptată o nouă pascalie Grigoriană. Deşi catolicii şi filozofii apuseni apărau prin calcule matematice şi prin dovezi neclare, astronomice, reforma calendarului grigorian, un lucru ieşea din atenţia catolicilor, fapt pentru care Biserica Ortodoxă nu avea cum să primească acest calendar. Această mare greşeală era că hotărârea Canonului 7 Apostolesc şi Canonul 1 al Sinodului din Antiohia fusese ignorate total. Astfel, nu se mai ţinea cont nici de luna Pascală şi nici de Paştile Iudaic. Acest lucru făcea ca noua inovaţie a catolicilor să fie defapt o contrazicere a Sfinţilor Apostoli, a Sfinţilor Părinţi şi a Sfintelor Sinoade.

Pentru Biserica Ortodoxă, apariţia calendarului Grigorian nu însemna mai nimic. Pentru oamenii de rând, fie ei profesori sau filozofi, problema era mult mai diferită şi uneori provoca tulburare. Asta pentru că Biserica Ortodoxă nu avea de ce să accepte o inovaţie catolică, întrucât comparativ cu apusenii, Ortodoxia avea deja toate stabilite de către Sfinţii Părinţi. Nu era necesară primirea acestei reforme, ci dimpotrivă, era foarte problematică. Tipicul şi rânduielile erau deja stabilite de peste 1000 de ani, Pascalia şi Sinaxarele nu puteau fi modificate iar modificarea acestora însemna o totală dezorientare şi cădere în abateri de la Dogmele Bisericii, de pildă: Data Sfintelor Paşti, care este rânduială dogmatisită de Sfintele Sinoade Ecumenice, precum Sfintele Canoane, după cum aflăm şi din Canonul 1 al Sfântului Sinod din Antiohia! Pentru catolici, reforma avea doar dovezi matematice, şi acestea neclare; dar, bazându-se pe „încrederea” papală, s-a adoptat cu mici dificultăţi acest nou calendar. Biserica Catolică după ce s-a despărţit de trupul cel nedespărţit al Sfintei Biserici Soborniceşti şi Apostoleşti, a simplificat foarte mult rânduielile şi tipicul, s-au anulat Sfintele Canoane şi s-au ignorat foarte mult hotărârile Sfintelor Sinoade. Predania Bisericii a fost înlocuită cu ideologii papistăşeşti, iar mentalitatea a fost transfigurată într-un fel de gândire a papei pentru toţi, adică o manipulare fără eşec. Monopolul pe care încerca papa să-l pună şi peste Biserică Ortodoxă a fost supravegheat cu atenţie încă de la anul 222, când încă apusenii nu se separase de Biserică, până în anul 1054, când papa a impus Bisericii Ortodoxă să se supună primatului papal şi să accepte ideile sale, care erau în foarte mari abateri de la Sfânta Evanghelie şi total dezaxate de la Predania Sfintelor Sinoade, drept pentru care s-a produs erezia papistăşească şi dezbinarea acestora de Biserica Lui Hristos. Monopolul a fost intenţionat şi după ce papistăşismul a fost dat anatemei şi ereziile nu au contenit să apară în întreaga „biserică” catolică.

După moartea cruntului papă Inochentie, urcă pe tronul papistăşesc papa Grigorie. Papa Inochentie, ca şi mulţi alţi capi ai papistăşismului, ura de moarte pe creştinii ortodocşi. În vremea acestui papă a fost inventată aşa-numita „Sfânta Cercetare”. Aceasta era una dintre cele mai crunte ritualuri papale. În acest ritual erau arşi de vii ortodocşii care nu se supuneau ascultării de papă şi continuau să urmeze Predaniei Sfinţilor Părinţi. Urmaşul său, papa Pius al V-lea, preluând acelaşi scaun pătat de sângele nevinovat al ortodocşilor, a dus mai departe lupta împotriva Bisericii Lui Hristos în dorinţa de a o supune picioarelor papei. Şi în vremea acestui păgânesc papă au fost arşi şi chinuiţi cu sălbăticie pravoslavnici creştini şi cei ce se opuneau persecutării şi arderii de vii a unor oameni vinovaţi de păcatele lor sau nu. După papa Pius a urcat la tronul cruzimii papa Grigorie al XIII-lea.

Precum au fost înaintaşii săi, papa Grigorie, iubitor de patimi ruşinoase precum spunea scriitorul Iacob Tiano, se încânta fără măsură de filozofiile şi vorbele deşarte ale astronomilor. De la anul urcării sale pe tronul papal, din 1572, papa Grigorie a făcut o misiune foarte dură în Apus. A construit şcoli unde a adunat pe toţi copii familiilor sărace ale străinilor greci sau de alte naţii, care erau veniţi în Roma, unde erau învăţaţi idile papei şi supunerea la poruncile acestuia. Pe lângă acestea, papa Grigorie a continuat lupta împotriva celor ce nu voiau să se supună sub picioarele sale. În vremea sa au fost ucişi creştini ortodocşi care se opuneau ereziilor papale, protestanţi care nu erau de acord cu afacerile nelegiuite ale papei, chiar şi copii fără de un an. În semn de înfricoşare, în Roma, papa Grigorie a introdus o monedă pe care era chipul său şi pe spatele acestea un înger de foc, ţinând în mână o sabie.

În vecinătatea curţii Belvedere din Vatican, papa Grigorie impune construirea unui turn pe care-l numeşte „Turnul Vânturilor”. În acest turn a fost zugrăvit un meridian unde astronomul Luigi Lilio avea să calculeze şi să arate că echinocţiul nu mai coincidea cu Pascalia Ortodoxă, adică nu mai cădea la 21 martie. Înainte de aşi termina proiectul, Luigi Lilio moare, iar locul său este luat de alţi astronomi, întrucât papa Grigorie dorea cu orice preţ să dovedească cum că Sfinţii Părinţi de la Sinodul întâi Ecumenic de la Niceea greşise calculele pascale şi se amăgise în imperfecţiune. Aceştia adoptă învăţătura lui Scaliger (1484 – 1558), care spunea următoarele: „Am văzut mai înainte, precum socoteşte Biserica Răsăritului, că ciclul solar este o perioadă de 28 de ani, cel lunar de 19 ani, iar indictionul de 15 ani. Aceste 3 cicluri vestite în calendarul ordinar, înmulţite împreună dau renumita perioadă iuliană de 7980 de ani, adică: 28 x 19 x 15 = 7980 ani, care conţine toate diferitele combinări ale celor 3 cicluri, combinări care nu se mai pot întâlni deloc mai mult de o dată în acelaşi chip.

Vestita această perioadă de 7980 fu pusă în arătare în al XVI-lea veac de către acel Iulius Scaliger, care arătă că dintre toate numerele cuprinse între 1 şi 7980 numai numărul 4714, el singur se bucură de proprietatea că împărţit unul după altul (succesiv) prin 28, 19 şi 15, fiecare împărţire dă drept rest numerele 10, 2 şi 4. De aici se arată de ce papistaşii pun 9 la ciclul solar în loc de 28 – precum pun ortodocşii –, iar 1 la ciclul lunar în loc de 19 şi 3 la indiction în loc de 15.

Numărul 4714 la apusenii papistaşi însemnează primul an al erei creştine, care-i mai zic ,,perioadă iuliană”. De aici zic ei că anul 4713 corespunde cu anul 0 când S-a născut Hristos Domnul, socotind: 4713 + 1924 = 6639; pe când ortodocşii în calendarul iulian numără, nu 4714, ci 5508 ani de la zidirea lumii până la naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, socotind: 5508 + 1924 = 7432, după Biblie – Facere – şi ca început logic al socotirii ciclurilor solar şi lunar[1]”.

Deşi papistaşii au susţinut şi încă susţin că inovaţia noului calendar grigorian este cea mai corectă măsură de timp, totuşi, datorită faptului că învăţăturile şi calculele lor „corecte” nu au dus decât la împlinirea unor calcule matematice doar de ei cunoscute, sau mai bine zis, îndreptăţite. De pildă, Canonul 7 al Sfinţilor Apostoli interzice ca Paştile creştinesc să fie ţinut în acelaşi timp cu evreii. Dacă în săptămâna canonică, adică după prima lună pascală şi după echinocţiu, cade paştile evreiesc, Paştile nostru canonic va fi în următoarea săptămână, pentru a nu se serba în acelaşi timp cu ereticii jidovi care nu cinstesc pe Mântuitorul Iisus Hristos şi care cinstesc în loc de Învierea Sa, ieşirea din Egipt, din robia lui Faraon. Datorită unor grave abateri canonice, calendarul grigorian nu numai aceste greşeli le cuprinde, adică acelea de a serba Paştile în aceeaşi săptămână cu evreii, pentru că aşa arată calculele „corecte” ale astronomilor papei Grigorie. O altă greşeală, de data aceasta legată nu numai de Pascalie, ci de legătura care se face între Pascalie şi Calendar, pentru a arăta cu adevărat că Pascalia a fost creată pe baza calendarului, iar la rădăcina Pascaliei stă corectitudinea gândirii Sfinţilor Părinţi. Această greşeală se vădeşte concret în prima săptămână după Rusalii – Praznic cu dată oscilantă care cade în funcţie de data Paştilor, nu de Sinaxar. Pentru a înţelege mai bine această greşeală trebuie să o dezbatem mai cu exactitate şi să înţelegem că nu este o dogmă calendarul, dar asta nu înseamnă că tot ce nu este dogmă trebuie schimbat, sau dacă s-ar fi schimba, să vedem cât dezastru şi câtă necanonicitate poate produce.


[1] Cartea „Boldurile Sfintei noastre Biserici Ortodoxe de Răsărit” – din Sf. Munte Athos, Partea a V-a, c. 1, p. 5.

Despre calendar

23 August 2010

Din cartea „Vocea Ortodoxiei”

de Veniamin Ilie

Cap. 4

DESPRE CALENDAR

Calendarul, adică măsurarea limitată a timpului, apare din necesitate omenească, facilitând cunoştinţele omului referitoare la scurgerea de neoprit a timpului. Întemeietorul calendarului este însuşi Dumnezeu Creatorul, care a pus hotarele timpului cu măsură. La început au fost întemeiate orele, jumătăţile de zi (12 ore), prin hotarul despărţitor al luminii de întuneric, şi săptămâna, când s-au desăvârşit cele 7 zile. Scurgându-se timpul, de la început către veşnicie, au apărut lunile şi anii. Încă de la început omul a numărat zilele pe care le petrecea pe pământ, fiind pentru el o povară a ispăşirii păcatului săvârşit prin neascultare de porunca Lui Dumnezeu. Nu numai lumea a fost creată după calendarul întemeiat de Dumnezeu, ci şi existenţa lumii, a vieţii pe pământ, de la naştere până la moarte. Mamelor le-a dat hotar de nouă luni după zămislire, ca să nască fii lor. Iată cum însuşi Dumnezeu, mustrând pe poporul lui Israel pentru păcatele lor şi arătându-le că nici prin osândă nu s-au pocăit, foloseşte termenul calendaristic „luni”: „V-am lipsit de ploaie cu trei luni mai înainte de seceriş; şi peste o cetate am revărsat ploaia, iar peste alta nu; peste un ţinut a plouat, iar în cel care n-a plouat, s-a uscat holda. Şi s-au pornit doua-trei cetăţi către o altă cetate ca să bea apă, dar nu s-au săturat! Şi voi tot nu v-aţi întors către Mine[1]”. De asemenea, Dumnezeu a mai grăit şi în alte locuri ale Sfintei Scripturi, rostind aceşti termeni calendaristici. Iată că încă de la început a existat un calendar pe baza căruia se numărau anii. Este cunoscut că anii evreieşti se numărau descrescător şi nu cum îi numărăm noi astăzi. Despre calendarul poporului evreu ar fi bine să vorbim, dar nu în această carte, ci când va rândui bunul Dumnezeu să cunoaştem şi acest amănunt important. Ceea ce ne interesează pe noi cel mai mult este calendarul Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti.

În anul 325 d.Hr. Sfinţii Părinţi adunaţi la Sinodul întâi Ecumenic de la Niceea, în vremea marelui Împărat Constantin cel Mare şi a maicii sale Elena, s-a dezbătut problema calendarului în Biserica Lui Hristos. În primele secole ale creştinismului apăreau foarte multe disensiuni legate de serbarea Paştilor, datorită zilei oscilante fixate de Sfinţii Apostoli[2]. Astfel, pentru a pune capăt tulburării ce se făcea din această pricină, Sfinţii Părinţi au adoptat calendarul Iulian, pe care l-au analizat şi l-au descoperit, prin luminarea Sfântului Duh, ca fiind cel mai corect pentru stabilirea datelor Sfintelor Paşti până la sfârşitul veacurilor, ca toţi creştinii din toată lumea să prăznuiască Sfintele Paşti în aceeaşi zi, şi nu în zile diferite, sau în zile în care s-ar încălca Sfintele Canoane şi Predania Bisericii.

Calendarul Iulian, poartă numele împăratului Iulius Cezar. Acest calendar a fost întocmit cu 46 de ani înainte de Naşterea Domnului. În acea vreme, învăţaţii imperiului Roman descoperise câteva erori în calendarul pe care-l folosise romanii până la acea vreme. Pe atunci era împărat Iulius Cezar. Acest calendar avea la bază anul egiptean ce cuprindea 365 de zile.

Astronomii angajaţi de împăratul Iulius Cezar, în frunte cu astronomul Alexandrin Sosigene au calculat cu atenţie anul şi au aflat cu exactitate care era greşeala. Anul calendaristic avea o diferenţă de 6 ore întârziere faţă de anul solar, ceea ce însemna o zi la patru ani. Astfel, pentru a îndrepta această greşeală a egiptenilor, Alexandrin Sosigene adaugă o zi în calendar, la fiecare patru ani, la sfârşitul lunii Februarie. Astfel, anul calendaristic nu mai rămânea în urmă faţă de calendarul tropic. Reforma calendaristică nu a durat mult timp. În anul 10 î.Hr. împăratul Augustus face modificări acestui calendar. Astfel, lunile Aprilie, Iunie, Septembrie şi Noiembrie să numere 30 de zile, iar lunile Ianuarie, Martie, Mai, Iulie, August, Octombrie şi Decembrie să fie de 31 de zile, luna Februarie rămânând de aceeaşi dimensiune oscilantă, după cum a aşezat Alexandrin Sosigene. Acesta este calendarul care a fost adoptat de Sfinţii Părinţi de la Sinodul întâi Ecumenic de la Niceea pentru stabilirea Pascaliei.

La Sfântul Sinod întâi Ecumenic din Niceea (325), pe lângă Calendar s-a alcătuit şi o Pascalie care să fie urmată până la ziua cea din urmă a omenirii, sau mai bine zis, până la sfârşitul Veacurilor. Pascalia cuprinde data Sfintelor Paşti pe o durată de 532 de ani. După ce se isprăvesc cei 532 de ani ai Pascaliei, aceasta se repetă, întocmai hotărârilor Sfântului Sinod Ecumenic din Niceea.

Iată câteva din hotărârile Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi referitoare la Pascalie:

Canonul 7 Apostolesc: Dacă vreun episcop ori prezbiter, ori diacon, Sfânta zi a Paştilor mai-nainte de primăvăreasca isimerie (Echinocţiul de primăvară) cu iudeii o va săvârşi, să se caterisească.

Canonul 60 Sinodul din Cartagina (anul 418): În toţi anii să ne adunăm spre a ne întreba împreună. Şi când la un loc ne vom aduna, atunci se va vesti ziua sfintelor Paşti prin locţiitorii care se vor afla în sinod.

Canonul 81 Cartagina: A plăcut, ca ziua cinstitelor Paşti să se arate tuturor prin subscrierea celor închipuite (formăluite). Iar ziua sinodului să se păzească aceeaşi, care s-a hotărât la sinodul cel din Iponia. Adică cea mai înainte de 10 a calendelor lui septembrie. Că datorie este a se scrie către cei mai întâi ai tuturor eparhiilor. Ca, când cheamă la sineşi sinod, pe

ziua aceasta să o păzească.

Canonul 1 Sinodul din Antiohia (anul 341): Toţi cei ce îndrăznesc a dezlega hotărârea sfântului şi marelui sinod, cel adunat în Niceea, în fiinţa bunei cinstiri a preaiubitorului de Dumnezeu împăratului Constantin, pentru sfânta sărbătoare cea mântuitoare a Paştilor, să fie neîmpărtăşiţi, şi lepădaţi de Biserică de vor stărui împotrivindu-se mai cu prigonire celor bine dogmatisite. Şi acestea să fie zise pentru mireni. Iar dacă vreunul dintre preoestoşii Bisericii, episcop, sau prezbiter, sau diacon după hotărârea aceasta ar îndrăzni pentru răzvrătirea popoarelor şi tulburarea Bisericilor, a se osebi, şi cu iudeii a săvârşi Paştile, pe acesta sfântul sinod din dată acum străin de Biserică l-a judecat, ca pe unul ce nu numai luişi s-a făcut pricinuitor de păcat, ci şi multora de stricăciune şi de răzvrătire. Şi nu numai pe unii ca aceştia îi cateriseşte de Liturghie, ci i pe cei ce vor cuteza a se împărtăşi cu aceştia după caterisire. Iar cei caterisiţi să se lipsească şi de cinstea cea dinafară, pe care o au câştigat sfântul canon, şi preoţia lui Dumnezeu.

La Sinodul întâi Ecumenic s-a hotărât ca data Sfintelor Paşti să fie într-un interval de 35 de zile, adică de la 22 Martie, iar cea mai târzie dată fiind de 25 Aprilie. Aceste date oscilante de datorează unor reguli impuse de Sfinţii Apostoli, şi anume:

  1. Data Paştilor nu trebuie să fie mai devreme de echinocţiul de primăvară;
  2. Paştile Creştinesc nu trebuie să cadă niciodată în acelaşi timp cu paştile evreilor;
  3. În prima duminică după ce apare luna pascală.

Aceste trei puncte de reper impuse de Sfinţii Apostoli s-au luat în considerare la Sinodul Întâi şi de asemenea, pe baza acestor hotărâri s-au stabilit cele 35 de tabele Pascale care indică cu exactitate data Echinocţiului, a lunii pascale şi desăvârşit data Sfintelor Paşti.

Calendarul şi Pascalia au rămas nedespărţite timp de 1257 de ani. În vremea papei Grigorie al XIII-lea, al latinilor catolici, la anul 1582, au început presiuni asupra unei noi reforme a calendarului. De data aceasta reforma nu avea să implice doar cauze civile, politice sau economice, ci cauze bisericeşti. Astronomii angajaţi de Papa Grigorie în analizarea reformei pe care avea să o facă. Reforma s-a produs cu mici probleme în anul 1582 în Biserica Catolică, ulterior fiind acceptată de către toate bisericile catolicilor. Această reformă avea să fie impusă şi Bisericii Ortodoxe de către misionari trimişi de Vatican, care persecutau clericii şi credincioşii cu un prozelitism bazat doar pe calcule ştiinţifice şi filozofie, mai puţin pe dovezi clare şi care să nu încalce hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice şi Locale. Fiind aceste presiuni în tot răsăritul, Patriarhul Ecumenic Ieremia al Constantinopolului întruneşte un Sfânt Sinod în anul 1583, la care au participat şi fericiţii Patriarhi Sofronie al Ierusalimului şi Silvestru al Alexandriei. În cadrul acestui Sfânt Sinod s-au dezbătut probleme legate de eresul papistăşesc şi de pericolul acceptării calendarului grigorian în Biserica Ortodoxă. Decizia acestui Sfânt Sinod a fost foarte dură şi necruţătoare faţă de cei ce ar fi îndrăznit a nu asculta de Sfintele Sinoade şi a le încălca hotărârile dumnezeieşti, păzind filozofiile şi calculele papei Grigorie, unul dintre papii care a persecutat sub orice chip pe creştinii ortodocşi. Iată ce au hotărât Sfinţiţii Părinţi la Sinodul acesta: „Oricine nu urmează învăţăturile Sfintei noastre Credinţe strămoşeşti, după cum au aşezat şi cele şapte Sfinte Soboare Ecumenice, care au hotărât pentru Sfintele Paşti şi pentru Calendar şi care bine le-au legiuit să le urmăm, şi va voi să urmeze după pascalia şi după calendarul cel născocit de ateii lui papa sau se va împotrivi la toate acestea şi va voi să strice dogmele şi tradiţiile, pe care ni le-au predat Sfinţii Părinţi ai Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, să fie dat anatemii şi scos afară din rândul creştinilor Sfintei noastre Biserici cârmuite de Domnul nostru Iisus Hristos. (…) Şi când va sosi vremea, însuşi sângele vostru să-l vărsaţi, ca să păstraţi credinţa care ne-au lăsat-o Sf.  Părinţi; şi mărturisirea voastră să o păstraţi şi să vă feriţi de aceştia. Să vă ajute Domnul nostru Iisus Hristos şi smeritele noastre rugăciuni să fie cu voi cu toţi. Amin[3]”.

Catolicii au adoptat calendarul Gregorian în ordinea următoare:

Roma şi Franţa la anul 1582;

Polonia – 1586;

Ungaria – 1587;

Germania – 1700;

Anglia – 1752;

Trecând aproape două secole de la inovarea calendarului Grigorian, catolicismul adoptând în toate laturile sale reforma Grigoriană, Biserica Ortodoxă începea să fie mult mai mult strâmtorată şi atacată de idei catoliciste. Astfel, pentru a păzi clerul şi poporul Ortodox, la anul 1756, Patriarhul Ecumenic, Chiril, al Constantinopolului, adunând Sfântul Sinod pentru a doua oară dezbătând problema calendarului grigorian şi a prozelitismului făcut de misionarii catolici. Şi de această dată Sfântul Sinod a anatematisit pe toţi cei ce vor cuteza să primească inovaţiile papistăşeşti şi modernismele acestora, învăţături născocite nu după Predania Sfinţilor Apostoli şi a Sfintelor Sinoade, ci după filozofii fără de temei Ortodox.

Cu toate insistenţele catolicilor, Biserica Ortodoxă a rămas unită în cuget şi în duh, fără să primească inovaţiile acestora, ci păzind în continuare predania Sfinţilor Părinţi de la Sfântul Sinod Ecumenic din Niceea.


[1] Amos IV, 7.

[2] Canonul 7 Apostolesc.

[3] Canonul 7 al Sinodului adunat în Constantinopol la anul 1583.

Anunţ

23 August 2010

Îi anunţ pe toţi cititorii blog-ului http://www.veniaminilie.wordpress.com că activitatea online a fost reluată. Blog-ul va fi actualizat cel puţin o dată la o săptămână, cu excepţia săptămânilor în care vom avea mai multe articole de publicat, iar o singură zi nu va fi suficientă. Spre deosebire de activitatea de până acum, am schimbat puţin programul postărilor. Aceasta datorită unor alte ocupaţii care nu pot fi lăsate în aşteptare.

În acelaşi timp vă anunţ că lucrez în continuare la reproducerea cărţilor din limba slavonă în limba română. În prezent lucrez la Liturghier şi la Sf. Evanghelie. Se simte lipsa ajutoarelor; însă, revenind în ţară, nădăjduiesc să aflu sprijin de la dumneavoastră, care cunoaşteţi acastă limbă veche şi uitată de mulţi.

Doamne ajută!

Despre Timp

20 August 2010

Din cartea „Vocea Ortodoxiei”

de Veniamin Ilie

Cap. 3

Despre Timp

La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Timpul a fost creat mai târziu. Abia în ziua a 4-a apar corpurile cereşti. Deci, începutul începuturilor nu este începutul timpului. Aşadar, nu pământul a fost făcut după timp, ci înainte de timp. În ziua întâi a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, în a doua zi a făcut tăria, despărţitura apelor, în a treia zi a făcut uscatul şi a despărţit apele de ape, a dat verdeaţă pământului şi pomi roditori cu felurite feluri de plante, roditoare sau neroditoare, toate spre folos. Abia în a 4-a zi a făcut Dumnezeu astrele: soarele, luna, stelele. Iată că nu dintru început a fost soarele la răsărit, arătând începutul zilei, şi nici luna la începutul nopţii. Cu toate acestea, cele 3 zile trecuse. Este greşit spus că timpul se roteşte după astre, ci astrele după timp, iar pământul este centrul creaţiei universului, pentru că mai întâi a fost făcut împreună cu cerul, dar cerului i s-a acordat doar prima zi pentru a fi desăvârşit, pe când pământului i s-au acordat toate cele 6 zile, fără ziua a şaptea, când s-a odihnit. Până şi omul a fost creat tot prin acordarea unei alte zile pământului, adică crearea stăpânitorului pământului.

Când Iosua a ridicat s-a rugat, poruncind soarelui şi lunii să stea în loc[1], luptând împotriva amoreilor, a stătut soarele în loc până ce a biruit poporul Lui Dumnezeu, pentru că noaptea era primejdioasă în lupta acestui popor tiran. Ei bine, deşi soarele a stat în loc, timpul nu s-a oprit, pentru că timpul nu se roteşte după soare, ci soarele după timp. Această idee că soarele arată timpul şi-a făcut-o omul primitiv, când avea nevoie de semne pentru a cunoaşte orele zilei, când apare soarele şi când dogoreşte mai tare, când răsare luna şi când nu mai pot lucra. Dacă am spune că soarele face timpul, am spune că şi ceasornicul (orologiul) este centrul timpului. Ar fi greşit să spunem acest lucru, întrucât timpul apare înaintea soarelui şi a astrelor, iar măsurarea timpului apare datorită nevoii fireşti a omului de a cunoaşte părţile zilei.

Timpul a fost creat o dată cu pământul de către Dumnezeu Creatorul, care era înainte de timp, după cum spune Scriptura: „la început a făcut…” ceea ce denotă că era înainte de început. Astfel, dacă timpul a fost făcut în acelaşi timp cu pământul, ar fi fără prihană să spunem că timpul este dimpreună cu pământul, în acelaşi pas, şi aşa şi este adevărat, pentru că astrele stau în locul lor cel rânduit în a patra zi a creaţiei lumii. Pământul nu are nevoie de astre ca să existe; dar omul, care a fost făcut mai târziu, în ziua a şasea, are nevoie şi de lună şi de soare şi de stele, şi de restul creaţiei din cele cinci zile dinaintea sa. Timpul nici pe departe nu are nevoie de astre, ci astrele de timp. Astrele au fost aşezate cu măsură, iar pământul rotindu-se, le găseşte după un interval de 24 de ore în acelaşi lor, iar într-un an, adică într-un interval de 365 de zile, le întâlneşte din toate părţile şi feţele lor (nord, sud, est, vest). Măsurarea timpului s-a stabilit înainte de apariţia astrelor, întrucât cu măsură a făcut Dumnezeu cerul şi pământul – în prima zi – şi tot cu măsură a făcut şi celelalte până la crearea astrelor, care tot cu măsură de timp le-a făcut, adică fiecare în câte o zi. Deci, ziua era înainte de apariţia corpurilor cereşti (soare, lună şi stele), ceea ce arată că nu soarele pune începutul zilei, ci ziua, care a fost mai-nainte de soare, pune început rotaţiei pământului, adică mişcarea sa în jurul celor făcute după el. Soarelui Dumnezeu i-a rânduit timp în care să lumineze o parte a pământului, şi timp să lumineze cealaltă parte a pământului, tot acest proces ceresc şi pământesc făcându-se în fix 24 de ore. În prima jumătate a zilei, o parte a pământului este luminată de soare, iar în cealaltă jumătate este luminată de lună. Este indiferent dacă luna în anumite zile din an luminează mai multe ore pământul, iar soarele mai puţin, adică în zilele de iarnă, pentru că tot în interval de 24 de ore, pământul îşi face rotaţia completă pe care o repetă în fiecare zi. Ajungând la acest context, putem spune că timpul nu se naşte din astre, ci astrele se mişcă după timp. Chiar şi pământul se supune timpului, deşi a fost creat o dată cu timpul, pentru că în fiecare an, adică 325 de zile, îşi face rotaţia completă. De asemenea, astrele se supun timpului, întrucât lumina lor se vede în intervalele de timp stabilite de către Creatorul lor şi al nostru.

Măsura timpului a fost descoperită abia mai târziu de la crearea cerului şi pământului, adică în ziua în care Dumnezeu a creat Dumnezeu soarele, luna şi stelele. Abia în a patra zi putem cunoaşte pentru prima dată o formă vizibilă de măsurare a timpului. În primele 3 zile, măsura a fost dumnezeiască şi nevăzută. De aici se naşte măsurarea timpului de către om, pentru că soarele răsare o singură dată în zi, iar la al doilea răsărit începe a doua zi. Astfel se poate şti cu exactitate şi fără de nici un decalaj decursul zilelor, săptămânilor, lunilor şi anilor. Şi când a oprit Dumnezeu soarele în loc, ca poporul cel ales să biruiască lupta împotriva amoreilor, s-a cunoscut că astrul ceresc nu a luminat pământul o singură zi, ci până ce a biruit poporul Lui Dumnezeu pe acel păgân. Dacă nu ar fi măsurat lumina după timp, ci timpul după lumină, ar fi apărut un decalaj de câteva ore, care în câteva sute de ani ar fi denaturat calendarul şi am fi început primăvara în altă lună decât martie, iar Paştile le-am fi serbat nu când toate sunt înflorite şi pregătite să rodească, ci la culegerea roadelor. Ei bine, deşi atunci soarele a stătut în loc, timpul nu s-a oprit, ci a mers mai departe şi s-a cunoscut câte ore stat soarele în locul său. Este evident că înţelepţii acelor vremii cunoşteau câte ore sunt într-o zi şi astfel nu s-a pierdut din calendar nici o zi. Este clar că poporul lui Dumnezeu ajunsese cu înţelepciunea foarte departe, întrucât apăruse deja şi formele de scriere ale cărţilor. Nici orologiile nu erau în întârziere de apariţie, ci erau deja folosite încă din vechime anumite forme, fie prin pendulare fie prin umbre generate de poziţia soarelui sau a lunii.

Mai înainte spuneam că omul are nevoie de astre şi de măsurarea timpului. Ei bine, doar cât se află în trup, şi nu tot timpul, ci doar cât este treaz, pentru că adormind, noaptea, în câteva fracţiuni de secundă el pierde şirul orelor. Uneori noaptea i se pare mai lungă, alte ori mai scurtă, aceasta datorită viselor, oboselii sau comodităţii. Aici aş face o paranteză pentru a spune şi că un vis nu este de o noapte sau de când adoarme omul şi până se trezeşte, ci doar o mică parte nemăsurabilă dintr-o secundă. Revenind la subiectul nostru, trebuie să mai spunem că sufletul se află în timp, dar nu are nevoie de zile pentru a parcurge veşnicia sa, întrucât sufletul are început, adică la naştere, dar nu are sfârşit o dată cu moartea trupească, ci este veşnic, adică se aseamănă cu Dumnezeu, este o parte îndumnezeită, pentru că Dumnezeu a creat pe om după chipul său şi l-a creat perfect şi Sfânt. Abia prin păcat omul a ajuns la imperfecţiune, aşadar la moarte; dar, nu moarte completă, ci doar trupească. Cât timp sufletul vieţuieşte în trup, omul are nevoie de măsurarea timpului, cu toate acestea, după plecarea sa din trup, adică după moartea trupului, toată veşnicia se poate calcula ca fiind o singură zi, întrucât nu răsare soarele şi nici nu apune, arătând zilele, iar luna nu arată nopţile, ci totul este veşnic şi fără de măsură. Am putea spune foarte corect că timpul este nesfârşit şi nu poate fi măsurat. Cerul şi pământul au fost făcute o dată cu timpul, dar timpul nu are sfârşit. De asemenea, apele care au fost create la început, îşi găsesc sfârşitul ca şi plantele, animalele, păsările, ca şi orice trup. Ei bine, timpul nu-şi găseşte niciodată sfârşitul. Începutul timpului îl găsim în ziua dintâi a facerii lumii, însă, sfârşitul timpului nu există, ci este veşnic. Acestea le aflăm, în alte ordini de idei, şi în învăţăturile Fericitului Augustin sau a Sfântului Ioan Damaschin, chiar şi în învăţăturile Sfântului Vasilie cel Mare şi a altor Sfinţi Părinţi.

Timpul, ca şi celelalte creaţii, a fost făcut din nimic. Se poate spune că datorită originii sale (din nimic[2]), timpul este inutil? Nicidecum. Tot ce a creat Dumnezeu este cu folos şi foarte important. Până şi cele mai mici corpuri, care nu se văd, sunt foarte importante. Cei ce socotesc calendarul a fi inutil pentru mântuire, socotesc greşit. Nu că timpul ar aduce mântuirea sau ar ajuta pe om să se mântuiască. Ei bine, dacă stăm să ne gândim, nici apa şi nici hrana nu aduc mântuirea; însă, dacă hrana este atribuită cu folos, sau apa este bătută cu necesitate, atunci sunt de folos. Viaţa omului este folositoare pentru veşnicia sufletului, pentru că în trup omul îşi pregăteşte viaţa cea veşnică, mântuirea sufletului. În Vechiul Testament era rânduit ca pentru un oarecare păcat să se aducă o jertfă după un anumit număr de zile. Dacă nu se împlineau zilele acelea, nu era jertfa bine primită înaintea Lui Dumnezeu. De asemenea, în perioada de după Învierea Domnului, Sfinţii Părinţi au rânduit prin Sfintele Canoane ca după un număr de zile să se isprăvească osteneala şi pocăinţa pentru păcate. Pentru catehumeni era perioada postului mare. Dacă aceştia nu îndeplineau toate condiţiile în cele 40 de zile, nu puteau să se învrednicească de Sfântul Botez în ziua Sfintelor Paşti. Am putea spune că timpul este inutil? Nicidecum. De asemenea, nici măsurarea timpului nu este inutilă, ci cu folos şi ajută la mântuirea sufletului, deşi nu aduce mântuirea. Precum nici timpul nu a adus creaţia, ci creaţia a fost făcută în timp, adică în număr de 6 zile.

Vorbind o dată cu un episcop despre problema calendarului bisericesc, mi-a spus că „nu omul a fost făcut pentru calendar, ci calendarul pentru om”. Ei bine, drept a grăit; însă, căuta să îndrepte această învăţătură spre ideea că nu contează dacă sărbătoreşti praznicele după un calendar sau altul, ci felul în care le prăznuieşti. Această învăţătură este defapt o erezie, pentru că deşi omul nu a fost creat pentru calendar, nu înseamnă că omul nu trebuie să se supună rânduielilor Bisericii Ortodoxe. Dacă întemeietorul calendarului, Dumnezeu Creatorul, a făcut lumea într-un număr de 6 zile, iar a 7-a s-a odihnit, asta arată că s-a ocârmuit după un anumit calendar, pentru a nu depăşi numărul zilelor săptămânii. Zilele au fost egale, s-a supus şi calculelor pe care le-a întocmit. Un arhitect care stabileşte proiectul casei, dacă nu se supune proiectului pe care însuşi l-a creat, greşeşte. Calculele după care a creat proiectul nu au fost întemeiate de el, ci au existat. Iată că nu putem face nimic fără rânduială; iar, omul fără de rânduială, spune Sfântul Apostol Pavel, să nu îl facem prieten nouă.

Femeia, naşte pruncul după exact nouă luni de la zămislirea acestuia. Dacă îl naşte mai devreme, acesta nu se naşte desăvârşit, ci după o vreme încep să apară probleme grave de sănătate, unii prunci fiind atât de prematuri încât să nu se poată adapta vieţii, şi mor înainte de vreme. Un pom rodeşte când îi vine vremea sa. Dacă omul culege rodul înainte de vreme, rodul nu este încă bun, nu este copt complet. Iată că măsura timpului este importantă, este necesară pentru a cunoaşte când vremea este bună sau nu. De asemenea, posturile cele mari, rânduite de Biserica Ortodoxă, nu sunt aşezate după o idee sau după un calcul, ci după cum a aşezat Sfântul Duh prin Sfinţii Părinţi, iar schimbarea lor este echivalentă cu culegerea roadelor înainte de vremea lor. De asemenea, dacă pomul rodeşte înainte de vremea sa, roadele se coc înainte de vremea lor, dar nu sunt de folos, unele chiar se strică şi nu pot fi întrebuinţate în nici un fel. Tot aşa şi postul. Dacă cineva începe un post înainte de vremea lui, îl sfârşeşte asemenea, înainte de vreme. Ori, dacă îl lungeşte sau îl scurtează, pierde echilibrul în care a fost rânduit acel post. Astfel, ori face distanţa prea mare între posturi, ori le intercalează, ori le pune în zilele unor sărbători în care este impus de Sfinţii Părinţi să nu se postească, fapt care este foarte grav. Atât despre acestea acum. La vremea cuvenită, când vom ajunge la capitolul acesta, legat de intervalele de timp din posturi sau dintre acestea, vom vorbi mai pe larg.

Revenind la subiectul anterior, trebuie să mai spunem că deşi nu erau soarele şi luna în primele trei zile de la facerea lumii, exista o lumină care lumina pământul cu un hotar de timp rânduit de Dumnezeu, după cum spune şi Sfântul Vasilie cel Mare în Hexaimeron. Deci, păgânii dornici să combată învăţătura Sfintei Scripturi şi să dea curaj inovaţiilor evoluţioniste, de fiecare dată au născocit câte o ideologie. Din nefericire, papalitatea nu a ţinut cont de acest amănunt şi s-a bazat foarte mult pe ideile astrologilor şi filozofilor păgâni. Drept pentru care, noul calendar care avea să apară la anul 1582, modifica rânduiala Bisericii după calcule păgâne ale unor eretici evoluţionişti. Greşelile aveau să se descopere atunci, după cum se vede în Canoanele Sinodului Constantinopolitan din anul 1583, întrunit în vremea Prea Fericitului părinte Eremia, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului. Despre această problemă vom vorbi pe larg când vom ajunge la capitolul despre calendarul Bisericesc în Biserica Creştină.

Aşadar, fără a greşi cumva, putem mărturisi fără îndoială că timpul, fiind creat de Dumnezeu, este de mare folos, iar fără acesta, omul nu se poate mântui. Este o unealtă pe care omul şi-o poate întrebuinţa spre mântuire sau spre pierzare. Dacă timpul este împărţit cum se cuvine, iar împărţirea se dedică Lui Dumnezeu şi nu se abate de la învăţăturile Bisericii, atunci este folositor spre mântuirea sufletului. Unii, din voinţa de a nu susţine aşa-zisele idei „stiliste”, spun că timpul nu aduce mântuire şi nici măsura timpului. Ei bine, cu toţii ştim că mântuirea se dobândeşte prin faptele cele mântuitoare, dar fără îndoială aceste fapte se săvârşesc în timp. Pruncilor li se dă după timp hrană uşoară, ca să nu moară, şi tot după timp cresc şi primesc hrana cea tare pe care o pot digera, nu ca atunci când erau de lapte. De asemenea, celor ce încă sunt la începutul cunoaşterii învăţăturilor Bisericii, nu li se dau în faţă învăţăturile cele mai grele, pentru a le răstălmăci, ci pun început celor uşoare; iar după ce săvârşesc învăţarea acestora şi se dovedesc pricepuţi şi capabili să primească şi învăţături mai grele, atunci li se dau. Cum? După un timp. De asemenea, posturile cele rânduite în Biserică au timpul lor. Dacă cineva posteşte înainte de rânduială, sau dacă posteşte în zilele cele rânduite să nu se postească[3], atunci aceştia nu se învrednicesc de primirea Sfintelor Taine, pentru că nu au urmat rânduielii Bisericii. Când postul Sfinţilor Apostoli durează 8 zile, iar cineva posteşte mai-nainte de începutul cel rânduit de Pascalie, atunci posteşte fără rânduială în săptămâna de harţi de după Pogorârea Sfântului Duh, care iarăşi este greşit şi nu se dezleagă nici la Sfânta Împărtăşanie şi nici postirea nu se socoteşte ca postire, întrucât postul începe la ziua rânduită de Sfintele Sinoade şi este hotărâre irevocabilă şi de netăgăduit. În timpul postului omul culege roadele postirii şi după ce trece timpul rânduit pentru a se înfrâna de la bucate, primind dezlegare la toate bunătăţile, nu se ispiteşte din ele, pentru că a păzit rânduiala cum se cuvine şi primeşte întărire prin rugăciunile Sfinţilor Părinţi. Celor ce nu postesc începând cu zilele cele rânduite de Sfinţii Părinţi, nu sunt în rânduială, ci zac în neascultare, care este păcat de moarte. Deci, păzind rânduiala şi timpul cel rânduit de Sfintele Sinoade, păzeşti Poruncile şi Scriptura, adevereşti cu adevărat că Dumnezeu a creat cerul şi pământul, la început, toate cele văzute şi cele nevăzute. Atunci te vei numi cu adevărat creştin-ortodox.


[1] Iosua X, 12

[2] Pentru că din nimic a creat Dumnezeu totul.

[3] Zile care sunt însemnate cu „harţi”.