Archive for Iunie 2011

Părintele Irinarh Ţurcanu (1928 – 2011)

28 Iunie 2011

Durerea sufletească ce mă cuprinde, nu o pot exprima în cuvinte! Plecarea părintelui Irinarh, dintre noi, mă marchează enorm iar ochii cu greu se stăpânesc de lacrimi. În Duminica Ortodoxiei a fost ultima dată când l-am văzut pe părintele Irinarh, cu ocazia călătoriei în Republica Moldova. Parcă simţeam nevoia să-l mai întreb una, alta. Vocea lui caldă dădea mulţi fiori sufletului meu, chiar dacă nu exteriorizam ceea ce simţeam, bucuria duhovnicească şi totodată o tristeţe ce nu mi-o puteam defini nici măcar mie. Atunci am gândit să-l înregistrez predicând, să-i fac mai multe fotografii, chiar dacă nu prea era prietenul aparatului de fotografiat, fiind atât de simplu, încât orice îi distrăgea atenţia de la cugetarea sa, era cu greu de primit. Dar, pentru a nu mâhni pe nimeni, accepta ideea să fie fotografiat. Cu adevărat, gândirea de atunci „mă bucur” acum că am avut-o, căci cu adevărat toate aceste amintiri frumoase, acum îmi alină suferinţa plecării dintre noi a „Duhovnicului desculţ” cum îl numeam adeseori când discutam despre dânsul. Această „poreclă” i-am pus-o, copilăreşte, pentru că nu era prea des încălţat, ci umbla mai mult desculţ. Am o fotografie unde se văd „pantofii” părintelui, dar el nu avea nicio socoteală, căci era concentrat la a da slavă Lui Dumnezeu, cântând şi cugetând. Predica pe care am înregistrat-o atunci, nu o pot da public acum, pentru că nu este într-un format acceptabil pentru pagina această de internet, şi va trebui să să-i modificăm formatul. O ascult de multe ori când sunt singur, şi privesc chipul său strălucitor ca soarele, lumină vie pentru noi toţi.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Vă las în continuare câteva fotografii cu Părintele Irinarh, să vă aline suferinţa celor ce l-aţi cunoscut. Mare om! Mare duhovnic! Mare durere în sufletele noastre!

Veşnica lui Pomenire

27 Iunie 2011

VEŞNICĂ LUI POMENIRE!

„Fericită este înaintea Domnului, moartea cuviosului Lui”

Iubiţi fraţi creştini,

Învăluiţi în tristeţe şi îndoliaţi, vă aducem la cunoştinţă că Preacuviosul Părintele nostru Irinarh (Ţurcanu) a trecut la cele veşnice. Părintele Irinarh a rămas în inimile noastre ca un mare mărturisitor al Lui Hristos, bun duhovnic şi chip al blândeţii. Tuturor ne va lipsi Părintele Irinarh!

Născut în anul 1928, părintele Irinarh a străbătut tot secolul XX şi s-a remarcat inclusiv în secolul XXI prin smerita sa prezenţă între pravoslavnicii creştini. L-a cunoscut pe Hristos din pruncie şi l-a urmat până în cea din urmă zi. A lepădat orice pe lume pentru a-i sluji Mântuitorului, ca şi monah, dar în primul rând ca model vrednic de urmat pentru noi toţi.

Astăzi, 14/27 Iunie 2011, părintele Irinarh a părăsit această lume vremelnică, mutându-se pentru totdeauna la viaţa cea veşnică, veselindu-se împreună cu toţi Sfinţii, în Împărăţia Lui Dumnezeu, datorită vieţii sale exemplare şi pline de sfinţenie.

Dacă ar fi cu putinţă, i-aş zice:

Părinte Irinarh, mă bucur că v-am cunoscut, iar lipsa Preacuvioşiei voastre se va simţi atât în sufletele celor ce v-au fost mereu aproape, cât şi în sufletele noastre, ale celor ce v-am fost alături prin rugăciuni, rareori întâlnindu-ne şi slujind împreună! Îmi cer iertare pentru că nu v-am înţeles întotdeauna şi mă voi ruga neîncetat pentru Sfinţia voastră! Nu ne era de folos să avem un aşa măreţ duhovnic la pomelnicul celor adormiţi, căci aveam mare nevoie de Preacuvioşia voastră, căci trecând vremea, ne mor toţi Sfinţii şi rămânem singuri, între ispite şi încercări; dar, aşa a rânduit Dumnezeu să vă mutaţi la veşnica odihnă, după 83 de ani de vieţuire în dreapta credinţă pe acest pământ trecător! Pentru ultima dată vă spun: blagosloviţi şi iertaţi, şi nu uitaţi a vă ruga şi pentru noi, aceşti neînsemnaţi păcătoşi!

Părintele Irinarh a ocupat rangul de Protosinghel în Arhiepiscopia noastră, fiind hirotonit în toate treptele clericale de către ÎPS. Andrian. Ne va lipsi tuturor acest mare şi smerit Sfânt.

Dumnezeu să-l odihnească în pace, să-l numere împreună cu drepţii, iar când va veni vremea, să-l numere împreună cu Sfinţii săi, măcar pentru sfânta viaţă ce a dus-o pe acest pământ! Dumnezeu să-l ierte!

Veşnica lui pomenire!

Pr. Veniamin Ilie

Răspuns

24 Iunie 2011

RĂSPUNS LA ÎNTREBĂRILE ADRESATE DE CĂTRE DOMNUL MIHALCEA VALENTIN

Domnule mulţumim email-ului pe care ni l-aţi trimis. Voi da răspuns doar la câteva dintre întrebările dumneavoastră şi cu bucurie voi încerca într-un articol viitor să vă dau răspuns şi la celelalte. Mă simt nevoit, sau mai bine zis îndatorat să vă răspund acestor întrebări, pentru că sunt puţine dintre subiectele pe care le cunosc.

Care este istoria Bisericii Ortodoxe Ruseşti, conduse de Mitropolitul Damaschin?

Dintru început, Biserica Ortodoxă apare totodată cu trimiterea/pogorârea Sfântului Duh la/peste Sfinţii Apostoli. Ea se formează ulterior din toţi creştinii dreptslăvitori din întreaga lume şi, ca o corabie nebiruită, se poartă de aproape două milenii, deasupra tuturor valurilor zbuciumate, sau liniştite, ale omenirii. Acestea constând în eresuri, perioade de prigoană, dar şi perioade de înflorire, Ex. perioada de domnie a împăratului Constantin cel Mare.

 Dintre ereziile care a pus în primejdie viaţa bisericească, au fost, următoarele:

  1. 1.      Schimbarea calendarului (1924)
  2. 2.      Căderea ruşilor (oficiali) în erezia Serghianismului (1917), rămânând ROCOR-ul singura unitate bisericească canonică, cu episcopii în întreaga lume.
  3. 3.      Aderarea sinoadelor de stil nou la CMB respectiv Mişcarea Ecumenică – Ecumenismul (1962)
  4. 4.      Trădarea Ortodoxiei de către mulţi ierarhi ai ROCOR-ului şi unirea lor cu serghianiştii (2001 – 2006)
  5. 5.      Căderea Mitropolitului Antonie Orlov în erezie (2007).

Pentru a nu repeta istoricele care le-am mai scris pe blog, voi începe de la ultima erezie, 2001 – 2006, care a fost şi punctul de plecare al Sinodului Bisericii noastre.

În anul 2001, câţiva ierarhi din ROCOR, au început să promoveze în Sf. Sinod idei cu privire la unirea ROCOR-ului cu Patriarhia Moscovei. Ideile nu aveau nici un temei canonic, mai cu seamă că P.M. era/este în erezia serghianismului şi cea a ecumenismului, fapt pentru care nu se putea vorbi despre un raport de comuniune între cele două instituţii. La această problemă, Mitropolitul Vitalie Ustinov (n.1910 – d.2006), ultimul Mitropolit Canonic al ROCOR-ului (1986 – 2006), pentru a feri Biserica de erezie, a înfiinţat o comisie care să arate întregii Biserici primejdia de unire cu eretica Patriarhie.

ROCOR-ul, după cum ştim, avea mulţi ierarhi infiltraţi încă din perioada bolşevismului, fapt pentru care se petreceau multe abateri prin eparhiile lor şi chiar influenţând şi pe alţi ierarhi. Aceştia s-au înmulţit atât de mult, încât marea majoritate ajunseseră Arhierei de seamă ai ROCOR-ului. În 2006 aceştia au luat hotărârea de a se uni cu P.M. fapt pentru care ROCOR-ul avea să rămână doar cu câţiva Episcopi, în frunte cu Mitropolitul Vitalie, care a continuat istoria ROCOR-ului şi a lăsat Biserica neclintită, aşa cum a primit-o în oblăduire în 1986. În toamna lui 2006 Mitropolitul Vitalie trece la cele veşnice, lăsând în urma sa o ierarhie solidă, deşi nu atât de numeroasă ca la început.

Care a fost motivul apariţiei acestui Sinod? De ce nu mai este Mitropolit, Anthony Orlov? Unde sunt ceilalţi Ierarhi care au fost lângă Mitropolitul Vitalie?

După trecerea la cele veşnice a Mitropolitului Vitalie Ustinov, este ales un nou Mitropolit al RosPŢ, în persoana ÎPS. Antonie Orlov. La scurt timp după numirea sa, se hirotonesc noi Episcopi: PS. Ştefan, PS. Damaschin (Balabanov) şi PS. Ioan (Zinoviev).

La începutul anului 2007, Mitropolitul Antonie Orlov cade într-o erezie asemănătoare celei în care au fost ademeniţi majoritatea Ierarhilor vechiului ROCOR. Doar unul dintre ierarhi se opune acestei erezii (de susţinere a unei organizaţii serghianiste din Rusia), anume: PS. Damaschin Balabanov. La scurt timp se adaugă şi PS. Ioan Zinoviev. Aceştia iau hotărârea de a întrerupe comuniunea cu Mitropolitul Antonie şi cu susţinătorii eresului neo-serghianist.

În vara lui 2006, cei doi ierarhi hirotonesc un nou ierarh dreptslăvitor, în persoana Preasfinţitului Grigorie. Aceştia trei hirotonesc noi Episcopi, de-a lungul timpului, dintre care, au rămas în Sf. Sinod ca nişte stâlpi puternici de susţinere ai Bisericii Lui Hristos, printre care: IPS. Andrian al Rep. Moldovei, PS. Onufrie al Belarusului, PS. Mihail al Belgorodului, şi alţi ierarhi. De amintit este faptul că în anul 2007 a fost ales ca Mitropolit al Bisericii Lui Hristos, IPS. Damaschin Balabanov, primul ierarh care s-a opus ereziei neo-serghianiste în care avea să cadă Mitropolitul Antonie Orlov.

Mitropolitul Vitalie a avut doi ierarhi susţinători, care au rămas alături de el până la moartea trupească, adică: Arhiepiscopul Antonie Orlov şi Episcopul Victor Pivovarov, care ulterior a fost numit Arhiepiscop, când a fost ales Mitropolit, Antonie Orlov. Arhiepiscopul Victor Pivovarov se opune mult mai târziu ereziei Mitropolitului Antonie Orlov, dar, rămâne singur şi nu reuşeşte să ia decizia de a se uni din nou cu Sfântul Sinod, nici până la momentul actual.

Care este poziţia Sinodului, faţă de Ecumenism?

Sfântul Sinod RosPŢ, după întemeierea actualei forme de oblăduire sinodală, ia o serie de decizii, spre întărirea Bisericii. Cunoscut este faptul că ROCOR-ul a dat an de an anateme afurisiri asupra ecumenismului; dar, cu toate acestea, unii dintre ierarhii infiltraţi, care mai târziu aveau să-şi arate diavolescul scop, semnau Anatemele, dar slujeau cu ecumeniştii. Această abatere era un mod general de a vorbi despre vechea ierarhie. Pentru a pune capăt eresului, Mitropolitul Damaschin şi ceilalţi Ierarhi, decid ca nici un ierarh sau cleric să nu mai slujească cu alţi clerici din alte confesiuni, fie ele auto-intitulate „ortodoxe”; să nu fie primite ca valide tainele ecumeniştilor, iar clericii hirotoniţi de episcopii ecumenişti să fie hirotoniţi şi să primească toate Sf. Taine, precum şi mirenii.

În perioada vechiului ROCOR au fost primiţi în Biserică, mulţi creştini, veniţi de la Biserici de Stil Nou, doar prin Sfânta Taină a Spovedaniei, cum a fost şi cazul Ep. Nicolae, care a fost primi în ROCOR în perioada de oblăduire a Mitropolitului Filaret. Aceste cazuri au fost primite de Sf. Sinod prin iconomie, pentru că mulţi ajunseseră ierarhi şi clerici, iar o altă procedură, fără a se aplica principiul iconomiei, era imposibilă. Dar, s-a stabilit ca dincolo de aceste cazuri, să nu se mai facă nici un fel de pogorământ.

Ce părere aveţi despre deciziile Sfântului Sinod, pentru că am văzut câteva contestaţii legate de acest subiect, pe blog-ul sfinţiei voastre?

În principiu, deciziile Sfântului Sinod sunt categoric bune, nu sunt abateri canonice, nu sunt erezii, ci dimpotrivă, ei caută cele mai potrivite soluţii de apărare a Ortodoxiei, fapt pentru care apreciez munca Arhiereilor Bisericii noastre.

Singurul lucru cu care nu putem fi de acord, este faptul că PS. Serafim a fost promovat ca „titular” după ce a săvârşit o sumedenie de abateri şi grave erezii. Ei bine, nu putem fi de acord nici cu recunoaşterea unor clerici hirotoniţi de acesta, care pur şi simplu nu au ce căuta în cler, fiind simpli mireni, şi chiar mai simpli decât toţi ceilalţi, în sensul că nu au nicio pregătire nici măcar particulară, nu pricep nimic din ceea ce înseamnă dogmatică, patristică şi chiar nu au nicio noţiune despre pastorală. La o familie din Braşov, Episcopul Serafim a declarat că el face preoţi pe oricine, pentru a avea un număr mare. Această afirmaţie l-a costat cu izgonirea din acea casă de către creştinii proprietari, oameni care au realizat că Episcopul are o conduită eretică şi bolnăvicioasă, întrucât preoţia nu este nici o cârpă, nici o meserie, care se aruncă pe la toate colţurile…

Pentru a nu fi judecată contestaţia, voi preciza şi motivul pentru care nu-l mai recunoaştem pe Episcopul Serafim nici măcar ca simplu mirean ortodox, ci pur şi simplu ca un eretic: în perioada Sfintelor Paşti a slujit cu clerici hirotoniţi de ecumenişti, încălcând deciziile Sfântului Sinod şi Sfintele Canoane ale Sfintelor Sfinţilor Apostoli şi Părinţi.

Noi am declarat de câteva ori, şi încă susţinem declaraţia că am întrerupt orice fel de slujire cu acest ierarh eretic, asemenea celor ce au trădat Ortodoxie, nu îl pomenim la Sfintele Slujbe şi nu primim tainele săvârşite de acesta. Decizia noastră este totodată o dezicere faţă de erezie şi lucrătorii acesteia, şi de asemenea un protest în atenţia Sfântului Sinod pentru a se lua măsurile cuvenite şi canonice, nu să permită tocmai acum, repetarea istoriei, când ROCOR-ul era plin de eretici şi nimeni nu lua nici o măsură, până când ereticii au răpit majoritatea valorilor Bisericii. Noi avem încredere că Sf. Sinod va avea grijă şi va lua deciziile cele mai corecte şi de asemenea pot spune că nu ştim cu exactitate care a fost scopul ultimelor decizii, nădăjduind ca ele să aibă un efect viitor favorabil Sfintelor Canoane şi apărări Ortodoxiei de ereticii asemenea Episcopului Serafim.

Rămâneţi în continuare sub omoforul Arhiepiscopului Adrian, sau doriţi să mergeţi într-o altă jurisdicţie?

Tulburarea ce s-a făcut în Biserica noastră de către Episcopul Serafim, nu a pricinuit în nici un fel unitatea bisericească. Dimpotrivă, IPS. Andrian a căutat mereu să fie bine pentru Biserica noastră şi să nu tolereze nici un fel de abatere. Ce-i drept, nu am fost de acord cu faptul că nu s-a opus acum ca ereticul să mai rămână în Sinod; dar, nădăjduim că Înaltpreasfinţia sa va avea grijă să apere Biserica şi să o păzească de eretici, înlăturând neghina când va ajunge la maturitate, precum Sfinţii Părinţi au luat măsuri asupra lui Arie mult mai târziu decât anul în care acesta a început să răspândească erezii în Biserică, iar decizia luată a dezrădăcinat neghina ajunsă la maturitate, ca să arate puterea şi lucrarea Sfântului Duh în Biserică, prin Arhiereii pravoslavnici, făcând imposibilul posibil.

Noi din totdeauna am fost sub omoforul IPS. Andrian. Acesta a fost şi este chiriarhul Eparhiei noastre, Serafim fiind doar un Vicar al său. În prezent, Serafim „ascultă” de Ucraina. Am marcat cuvântul „ascultă” vizând faptul că el nu ştie ce înseamnă ascultare şi nu are smerenie nici măcar să asculte de deciziile dogmatice ale Sf. Sinod cu privire la ecumenism, după cum spune Mântuitorul: Acest norod, doar cu buzele mă proslăveşte”. Asemenea şi el, doar cu buzele critică ecumenismul, în timp ce slujeşte cu ecumeniştii şi cu produsul (hirotoniţii) ecumeniştilor, numindu-i ortodocşi adevăraţi cu taine valide, atât pe mireni, pe care-i primeşte la împrătăşit după ce s-au împrătăşit la ecumenişti, au mâncat şi s-au desfătat de felurite patimi, fără a ţine cont de Sfintele Canoane referitoare la lepădarea mirenilor/clericilor de erezie.

Fără a intra mult în detalii sau polemici, precizez că aşteptăm decizia viitorului Sfânt Sinod. Dacă nici de această dată nu se vor lua deciziile canonice, suntem nevoiţi să respectăm mai vârtos, Sfintele Canoane care zic:

Canonul 10 al Sfintilor Apostoli ~ „Dacã cineva s-ar ruga, chiar si în casã cu cel afurisit (scos din comuniune) acela sã se afuriseascã.”

Canonul 45 al Sfintilor Apostoli ~ „Episcopul, presbiterul sau diaconul, dacã numai s-ar ruga împreunã cu ereticii, sã se afuriseascã, iar dacã le-a permis acestora sã sãvîrseascã ceva ca si clerici (sã sãvîrseascã cele sfinte), sã se cateriseascã.”

Canonul 46 al Sfintilor Apostoli ~ „Episcopul sau presbiterul care primesc botezul sau jertfa ereticilor, poruncim sã se cateriseascã. Cãci ce întelegere poate sã fie între Hristos si Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?”

Canonul 6 al Sinodului V local de la Laodiceea (343) ~ „Nu este îngãduit ereticilor a intra în casa lui Dumnezeu dacã stãruie în eres.”

Canonul 32 al Sinodului V local de la Laodiceea ~ „Nu se cuvine a primi binecuvîntãrile ereticilor, care sunt mai mult absurditãti decît binecuvîntãri.”

Cu alte cuvinte, vom conteni a săvârşi Sfânta Liturghie, conform acestor Sfinte Canoane, chiar şi cu cei nepătaţi, dar care slujesc cu acest eretic, sau alţi eretici ce defăimează Biserica şi sfidează Sfântul Duh şi Sfintele Canoane. Un eretic este pricină de pierzare chiar şi pentru un Sinod întreg, întrucât drăcească luptă poartă şi niciodată nu slujeşte Lui Hristos, decât laudelor lumii, iar când vine vorba de lupta cea bună, trece în tabăra ereticilor şi luptă Biserica Lui Hristos cu opusul tuturor armelor pe care el ştie că le deţine Aceasta. De aceea considerăm că trebuie aplicat Canonul, înainte de o altă rătăcire.

Noi, acum, suntem mult mai puţini decât era ROCOR-ul cândva. Dar, trebuie să ţinem cont că lupta noastră deşi este puternică şi verticalitatea ierarhilor noştri nu poate fi schimbată de un singur om/eretic. Totuşi, o altă rătăcire şi o altă cernere ar fi fatală pentru Biserica Lui Hristos, căci prin dezbinarea celor puţini s-ar aduce în nefiinţă Biserica, lucrare total satanică şi contra Mântuirii. Destul că Biserica a pierdut atâţia ierarhi! Nu este nevoie să stăm să privim cu ereticii îşi fac treaba lor, iar noi nu luăm nici o măsură!

Este timpul şi vremea să arătăm cu adevărat că suntem Mărturisitorii Adevăratei Credinţei şi luptăm chiar şi cu preţul vieţii, pentru apărarea Sfintei Ortodoxii, pe care Sfinţii Părinţi cu sângele lor au păzit-o şi ne-au predat-o şi nouă. Deci, nu se cuvine să o trădăm, dar nici să stăm neputincioşi, având, noi, atâtea arme lăsate de Sfinţii Părinţi şi Sfintele Sinoade: Predania, Dogma, Sfintele Canoane, Sfânta Tradiţie. Aceste arme de neînvins sunt cele mai puternice şi cu ele vom putea birui orice eres, orice primejdie, dacă nu le clintim sau falsificăm.

Încheiere:

La celelalte întrebări voi răspunde în viitorul apropiat, şi voi avea grijă să nu fie nimic greşit. De aceea am nevoie şi de puţin timp la dispoziţie, fiind implicat şi în alt probleme de zi cu zi. Mulţumesc pentru Mail-ul trimis şi vă rog să ne scrieţi ori de câte ori aveţi vre-o nelămurire sau vedeţi ceva greşit în articolele noastre.

Cu multă bucurie,

Pr. Veniamin Ilie.

FOTO: Mitropolitul Vitalie Ustinov (1910 – 2006)

20 Iunie 2011

Arhiepiscop Vitalie Ustinov alături de Mitropolitul Filaret

Arhiepiscopul Vitalie Ustinov alături de Mitropolitul Filaret

(Mitropolitul Vitalie, în ultimul an al vieţii sale pămâneşti

Pe drumul către Împărăţia Lui Dumnezeu. Mitropolitul Vitalie a trecut la cele veşnice în anul 2006, după o lungă viaţă petrecută în monahism, în preoţie, în Arhierie şi apoi în bătrâneţi grele, mult apăsate de strâmtorările vremelnice ale păgânătăţii. Mitropolitul Vitalie a rămas în Biserica noastră ca o oglindă a sfinţeniei şi un călător ce niciodată nu şi-a contenit paşii săi spre apărarea Dreptei Credinţei.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

SURSA FOTO: Site-ul oficial al Arhiepiscopului Victor Pivovarov

Cuvântare despre Păcatele împotriva Sf. Duh

20 Iunie 2011

Cuvântare despre păcatele împotriva Sf. Duh

De Pr. Veniamin Ilie

După cum ne învaţă Mântuitorul nostru Iisus Hristos, păcatele cele mai mari, săvârşite de om, sunt cele împotriva Sfântului Duh, despre care ne Însuşi ne spune: „dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va sa fie” (Matei XII, 32). Cu alte cuvinte, păcatele împotriva Sfântului Duh, îl îndepărtează total pe om de Dumnezeu şi îl face o unealtă a diavolului, lipsit de raţiunea plăcută înaintea Lui Dumnezeu.

Prin bunăvoinţă omul se poate lepăda de orice păcat sau patimă, având stăpânire asupra voirii sale, după cum l-a înzestrat Dumnezeu; însă, lupta de a se lepăda cineva de păcatele împotriva Sfântului Duh este foarte mare, am pute spune că este o luptă chiar martirică, în care omul încearcă şi bineînţeles voieşte să se schimbe total, ceea ce nu este deloc uşor pentru mulţi oameni.

Diavolul este foarte inventiv şi găseşte tot felul de piedici care să nu-i poată lăsa pe oameni să iasă din lanţurile patimilor, întrucât el are ca scop fundamental îndepărtarea omului de Dumnezeu, astfel încât, astfel încât moartea să nu-l apuce în virtute, ci în păcate, ca astfel să fie coborât fără de voie din Ierihonul fărădelegii, în iadul deznădejdii şi al veşnicelor chinuri. Despre înşelare, Sfântul Teofan Zăvorâtul, spunea: „Şi cât de cumplită şi sfâşietoare va fi starea celui care va vedea atunci că a fost înşelat.”  Într-adevăr, omul nu conştientizează niciodată faptele rele pe care le săvârşeşte, iar când îşi dă seama, alege mai vârtos să se încurajeze pe sine că tot ceea ce face el, este bine.

Întâiul păcat împotriva Sfântului Duh, este: Nădejdea prea mare în mila Lui Dumnezeu. Acest păcat, din nefericire, este săvârşit de foarte mulţi oameni care consideră în mintea lor înşelată de diavol, că orice păcat ar săvârşi, Dumnezeu este bun şi milostiv şi le va ierta lor. Ei bine, această gândire o au necredincioşii şi cei ce nu cunosc adevărul despre mântuirea sufletului. Într-adevăr, Dumnezeu este milostiv; dar mai mult de atât este drept şi dreptatea Lui nu se aseamănă nicidecum cu dreptatea oscilantă a omului, care are fire omenească şi gândire limitată.

Dumnezeu este milostiv cu toţi şi drept întru toate. Aceeaşi judecată a tocmit pentru toată suflarea şi nici un om, nici sfânt de ar fi, nu este mai mult sau mai puţin privilegiat; dimpotrivă, pentru toţi este o singură Lege, Un singur Dumnezeu, un singur Botez, o singură Credinţă şi o singură Biserică, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: un Domn, o Credinţă, un Botez (Efeseni IV, 5).

La cea de-a doua venire a Mântuitorului, când va veni ca un Judecător, şi nu cum a venit prima oară smerit şi în haine sărăcăcioase, ci înfricoşător şi drept, se va arăta pentru prima şi ultima dată Dreptatea Lui Dumnezeu, căci toţi vor da socoteală pentru faptele lor şi niciunul din ei nu va trece nejudecat şi nici o faptă nu va trece nepedepsită sau fără de răsplata cuvenită, întocmai celorlalţi ce au săvârşit asemenea fapte. Atunci se va arăta cu adevărat Dreptatea Lui Dumnezeu, în mod egal pentru toţi.

Această încurajare spre păcat vine fără de îndoială de la diavol, şi are ca scop înşelarea celor ce nu cunosc învăţăturile Sfintei Evanghelii. Dacă nu ar fi fost dată opreliştea spre păcat, atunci Adam nu ar fi căzut, Legea nu s-ar fi dat. Poruncile care-l opresc pe om de la păcat, ne arată cu certitudine că Dumnezeu nu este deloc lăsător cum îşi închipuie omul, ci îngăduieşte tuturor toate; însă, la vremea cuvenită toţi vor da socoteală pentru păcatele săvârşite, iar această socoteală va aduce după sine osândă veşnică, în focul cel întunecat şi nestins al iadului, sau veselie în Împărăţia Lui Dumnezeu.

(Va urma)

Rămânem singuri şi fără de Ceea ce a fost cândva…

10 Iunie 2011

CUGETARE TRISTĂ

Stau şi mă gândesc la ceea ce a fost şi unde s-a ajuns. Nu pot să mă abţin şi să scriu exact cuvântul ce-l gândesc. Este mai important să vorbeşti exact ceea ce simţi, decât să filozofezi. La urma urmei, cugetul nu se exprimă decât simplu şi aşa cum simte. Cugetarea mea este mult prea cunoscută pentru cei ce trăiesc aceste vremuri triste. Ortodoxia!

Am prins, fraţilor, vremuri atât de triste, încât de ne-am da seama secolul în care trăim, ne-am da seama că nu mai este nimic din ceea ce a fost, lacrimile nu s-ar conteni a se opri din ochii noştri. Dar, de ce atâta suferinţă sufletelor noastre triste? Pentru că viaţa este grea şi plină de încercări, ispite şi necaz. Nu este nimic altceva bucuria, decât o iluzie mult mai vremelnică decât orice altă iluzie.

În primele veacuri creştine, Sfinţii îşi dădeau viaţa să fie creştini, acum toţi şi-ar da viaţa să ia funcţii mari, chiar şi în Biserică. Inimile oamenilor s-au răcit, fie Arhierei, Preoţi, Monahi, acesta este adevărul că nu mai sunt cum erau cândva. Din nefericire, fraţilor, rămânem atât de singuri, încât nu ne putem da seama. Va veni şi vremea aceea când vom rămâne şi fără Arhierei şi fără Preoţi şi cu adevărat vom fi singuri.

Ne-am bucurat de toate bunătăţile de pe pământ, de toată veselia ne-am îndestulat, dar inimile noastre nu se vor desfăta încă atât de aici în colo, ci ne vom afunda în jale. Vine ultimul potop, vine ultima strigare a omului. Acum diavolii sunt în lume. Suntem înconjuraţi de ispititori. Nu mai avem nici stâlpi de care să ne ţinem, nici scut unde să ne adăpostim ca pruncii la pieptul maicii lor. A venit vremea când pruncii vor păzi Mama sufletelor lor.

Corabia Mântuirii încă mai pluteşte lin şi lipsită de primejdie, dar în interior tăcerea spune ceva: nu mai are cine să lupte ajungă acolo unde trebuie, nimeni nu-şi mai dă silinţa ce şi-o dădeau Sfinţii Părinţi. E drept, aşa a voi Dumnezeu să  fie ultimul veac, şi iată-l că bate la uşă.

Mulţi dintre cei ce-şi dau seama de ce scriu aceste rânduri, m-ar judeca pentru ceea ce simt, dar tristeţea ce mă pătrunde cu fiori, se datorează unui fapt important din viaţa Bisericii. O ultimă rază de lumină se stinge şi avem să rămânem în întuneric. Este drept scris că „întunericul nu o a cuprins-o”, dar acum nu o mai găsim. Este adevărat, Lumina nu se va stinge definitiv niciodată! Însă, noi văzându-o, ne-am îndepărtat de dânsa şi ne-am coborât în întuneric. Pentru faptele noastre se întâmplă toate acestea.

Mă simt în Biserică, în aceste clipe, asemenea unui prunc ce îşi vede mama care pleacă de la el, se duce şi nu mai vine. Câtă jale! Fraţilor, cu adevărat vom rămâne singuri! Singuri să străjuim şi să păzim ce am primit de la Sfinţii Părinţi. Să nu deznădăjduim, căci mântuirea va fi celor ce nu se vor îndepărta, ci acelora ce vor rămâne! Dar, din păcat nu acolo unde s-ar părea acum că trebuie rămas, ci acolo unde nu ne închipuim noi acum. Unde Dumnezeu va rândui să poposească Corabia Mântuirii.

Cuvinte scrise fără rost, cuvinte fără de folos, acestea toate mă ajută să mă întristez mai mult decât cum sunt acum. Toate acestea mă fac să simt încă o dată că rămânem singuri şi trebuie să ne jelim. Nu mai avem nici Părinţi, nici Fii, nici Casă, nici Pâine. Suntem singuri, părăsiţi şi de toţi strâmtoraţi. Nu trebuie să ne deznădăjduim! A venit vremea când fiul Fiului Omului nu are unde să-şi plece capul, nu este umăr unde să-şi plângă suferinţa, nu este fântână de unde să ia apă să-şi spele lacrima de pe obraz. Iată că suntem aceia.

Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi!

10 Iunie 2011

Sursa: http://img0.liveinternet.ru/images/attach/c/2//66/753/66753361_big11.jpg

 

Cuvant la Duminica a VI-a dupa Pasti

6 Iunie 2011

CUVÂNT LA DUMINICA VI DUPĂ PAŞTI

(A orbului din naştere)

de Preot Veniamin Ilie

Una dintre cele mai cumplite neputinţe omeneşti este aceea de a nu vedea de la naştere. În această neputinţă zăcea la intrarea în Templul din Ierusalim un orb, după cum ne relatează Sf. Ap. şi Evanghelist Ioan în Pericopa Evanghelică ce s-a citit astăzi. Ar fi greu de descris suferinţa acelui om, care niciodată nu văzuse frumuseţile create de Dumnezeu, lumina zilei fiind pentru el de neobservat, acelaşi de-a pururea întuneric.

În toată vremea cât a stat pe acest pământ, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a făcut nenumărate minuni şi binefaceri. Văzându-l şi pe acest orb, la poarta Templului, cerând milostenie, pentru că fiind orb, nu putea să-şi câştige pâinea cea de toate zilele şi să-şi asigure un trai decent prin lucrul mâinilor sale, Domnul, cel plin de milă, s-a apropiat de el, a scuipat jos, a făcut o alifie din pământ, apoi i-a uns locul unde trebuia să fi ochii – luminătorii trupului. Deci, i-a spus lui să meargă să se spele la Scăldătoarea Siloamului, care era suficient de departe ca el să nu-l vadă la faţă pe Mântuitorul, pe ce-l ce avea să-i dăruiască ceea ce nimeni nu-i mai dăruire: vederea.

Pentru a nu căuta la laudele şi slava lumii, Hristos a plecat şi l-a lăsat pe orbul din naştere. Aceasta a făcut-o Domnul ca să ne arate nouă că orice bine am săvârşi, să nu aşteptăm lauda cea deşartă a lumii, ca nu cumva, bucurându-ne de cele vremelnice, să pierdem fericirea cea veşnică. Despre cei ce caută slava deşartă. Mântuitorul spunea: „si-au luat plata lor” (Matei VI, 2) şi de altă răsplată, în Împărăţia Lui Dumnezeu, nus e vor mai învrednici.

Trezindu-se din uimirea ce-l cuprinsese pe acel orb, care începuse şi el să vadă frumuseţile pământului, pe care odinioară dorea să le zărească, şi-a adus aminte că trebuie să-i mulţumească Aceluia ce-i dăruise vederea; dar, nu avea unde să-l găsească. Atunci a început să meargă şi să arate tuturor că orb era şi acum vedea. Mare uimire s-a făcut, căci de mulţi ani stătea la uşa templului să ceară milostenie, iar lumea se obişnuise cu el orb, nu văzător şi umblând singur.

Fariseii şi cărturarii voind să afle dacă nu cumva Hristos l-a vindecat pe acel orb, au început să umble cu vicleşuguri. Găsindu-l pe acesta, l-au întrebat cum a dobândit vederea; iar el le-a spus lor doar că un om Iisus a făcut tină din pământ şi l-a vindecat. De precizat este faptul că în ziua aceea era Sâmbăta, iar la jidovi, Sâmbăta era zi de odihnă. Deci, fariseii spuneau că Hristos nu este de la Dumnezeu, pentru că nu ţine ziua sâmbetei cum o ţineau ei. Aceştia încercau să-i explice omului că Iisus este un om păcătos, că nu poate face minuni şi altele asemenea, pentru a-l determina să nu se facă ucenic al Lui. Dar el le-a răspuns lor: „De este păcătos nu ştiu; un singur lucru ştiu că am fost orb şi că acum văd”. Ei au insistat încă o dată, iar omul le-a răspuns lor: „De ce vreţi să auziţi iarăşi a doua oară ce v-am zis? Voiţi să vă faceţi şi voi ucenici ai Lui?” Atunci sau înfuriat şi i-au zis: „Noi suntem ucenici ai lui Moise. Ştim că Dumnezeu i-a grăit lui Moise, iar pe acesta nu-l ştim de unde este”. Ar fi putut să ştie cine este Hristos, dacă ar fi avut minţile lipsite de întunericul mândriei, căci despre Hristos vorbise toţi Proorocii Vechiului Testament, inclusiv Moise.

Fariseii nu numai că se temeau de Hristos, ci şi minunile lui încercau cu tot dinadinsul să le răstălmăcească pentru a duce lumea în derută. Se temeau ca nu cumva poporul să-l urmeze pe Hristos, iar ei să nu mai aibă de unde face neguţătorii în Templu. Temerea lor era lumească şi plină de voia diavolului, de aceea nu-l primeau în inimile lor nici pe însuşi Dumnezeu, ci căutau doar câştigurile cele spurcat pline de pierzare, cum sunt şi în zilele noastre mulţi făţarnici şi farisei îmbrăcaţi în veşminte, din păcate.

După o vreme, Hristos l-a întâlnit pe cel ce fusese orb şi-l vindecase, şi l-a întrebat pe el: „Crezi în Fiul Lui Dumnezeu?” Atunci omul i-a răspuns: „Cine este, Doamne, ca să cred în el?” Hristos i-a zis lui: „Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este!” Cuprins fiind de bucurie, omul i-a spus Mântuitorului: „Cred, Doamne!” Cu adevărat mare era credinţa lui, căci şi în faţa fariseilor şi-a păstrat cuvântul şi nu s-a îndoit niciodată că numai Dumnezeu poate săvârşi astfel de minuni.

Aflăm din Sfânta Evanghelie că Hristos a săvârşit multe minuni, cât a stat pe acest pământ, a vindecat slăbănogi, leproşi, ologi, a dăruit vedere orbilor, auz surzilor; dar, cea mai mare binefacere săvârşită omenirii, este mântuirea! Acest orb se născuse aşa nu pentru a ispăşi păcatele părinţilor, ci ca să se arate prin el puterea Lui Dumnezeu şi Dumnezeul Cel adevărat, Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, singurul care poate face minuni.

Prin această minune vedem cu ochii minţii orbirea din care şi noi am fost izbăviţi, adică aceea de a nu-l cunoaşte pe Dumnezeu, căci venind în lume cuvântul Lui Dumnezeu, am cunoscut şi noi care este credinţa cea adevărată, am văzut lumina Sfintei Învieri şi ne-am luminat sufletele cu Sfânta Evanghelie. De aceea, răspuns nu vom avea când vom merge înaintea Dreptului Judecător, să dăm socoteală pentru toate faptele câte le-am săvârşit, şi trebuie să ne îndreptăm grabnic, ca nu cumva să ne sălăşluim în focul cel întunecat şi nestins al Iadului.

Iată că noi nu am fost lăsaţi pe acest pământ să rătăcim în întunericul necredinţei, ci ne-a luminat Dumnezeu, descoperindu-ni-se prin Sfânta Evanghelie. Se cuvine să ne bucurăm de aceasta, totodată să punem început bun spre mântuire, căci o dată cu cunoaşterea Legii, vin şi consecinţele călcării Legii Lui Dumnezeu, care sunt în Iadul cel veşnic. De aceea trebuie să fim mereu pregătiţi sufleteşte, postind, rugându-ne, făcând milostenie, că nu ştim nici ziua nici ceasul când va veni vremea să plecăm dina ceastă lume trecătoare.

(Prima parte)