Cuvant la Duminica a VI-a dupa Pasti

by

CUVÂNT LA DUMINICA VI DUPĂ PAŞTI

(A orbului din naştere)

de Preot Veniamin Ilie

Una dintre cele mai cumplite neputinţe omeneşti este aceea de a nu vedea de la naştere. În această neputinţă zăcea la intrarea în Templul din Ierusalim un orb, după cum ne relatează Sf. Ap. şi Evanghelist Ioan în Pericopa Evanghelică ce s-a citit astăzi. Ar fi greu de descris suferinţa acelui om, care niciodată nu văzuse frumuseţile create de Dumnezeu, lumina zilei fiind pentru el de neobservat, acelaşi de-a pururea întuneric.

În toată vremea cât a stat pe acest pământ, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a făcut nenumărate minuni şi binefaceri. Văzându-l şi pe acest orb, la poarta Templului, cerând milostenie, pentru că fiind orb, nu putea să-şi câştige pâinea cea de toate zilele şi să-şi asigure un trai decent prin lucrul mâinilor sale, Domnul, cel plin de milă, s-a apropiat de el, a scuipat jos, a făcut o alifie din pământ, apoi i-a uns locul unde trebuia să fi ochii – luminătorii trupului. Deci, i-a spus lui să meargă să se spele la Scăldătoarea Siloamului, care era suficient de departe ca el să nu-l vadă la faţă pe Mântuitorul, pe ce-l ce avea să-i dăruiască ceea ce nimeni nu-i mai dăruire: vederea.

Pentru a nu căuta la laudele şi slava lumii, Hristos a plecat şi l-a lăsat pe orbul din naştere. Aceasta a făcut-o Domnul ca să ne arate nouă că orice bine am săvârşi, să nu aşteptăm lauda cea deşartă a lumii, ca nu cumva, bucurându-ne de cele vremelnice, să pierdem fericirea cea veşnică. Despre cei ce caută slava deşartă. Mântuitorul spunea: „si-au luat plata lor” (Matei VI, 2) şi de altă răsplată, în Împărăţia Lui Dumnezeu, nus e vor mai învrednici.

Trezindu-se din uimirea ce-l cuprinsese pe acel orb, care începuse şi el să vadă frumuseţile pământului, pe care odinioară dorea să le zărească, şi-a adus aminte că trebuie să-i mulţumească Aceluia ce-i dăruise vederea; dar, nu avea unde să-l găsească. Atunci a început să meargă şi să arate tuturor că orb era şi acum vedea. Mare uimire s-a făcut, căci de mulţi ani stătea la uşa templului să ceară milostenie, iar lumea se obişnuise cu el orb, nu văzător şi umblând singur.

Fariseii şi cărturarii voind să afle dacă nu cumva Hristos l-a vindecat pe acel orb, au început să umble cu vicleşuguri. Găsindu-l pe acesta, l-au întrebat cum a dobândit vederea; iar el le-a spus lor doar că un om Iisus a făcut tină din pământ şi l-a vindecat. De precizat este faptul că în ziua aceea era Sâmbăta, iar la jidovi, Sâmbăta era zi de odihnă. Deci, fariseii spuneau că Hristos nu este de la Dumnezeu, pentru că nu ţine ziua sâmbetei cum o ţineau ei. Aceştia încercau să-i explice omului că Iisus este un om păcătos, că nu poate face minuni şi altele asemenea, pentru a-l determina să nu se facă ucenic al Lui. Dar el le-a răspuns lor: „De este păcătos nu ştiu; un singur lucru ştiu că am fost orb şi că acum văd”. Ei au insistat încă o dată, iar omul le-a răspuns lor: „De ce vreţi să auziţi iarăşi a doua oară ce v-am zis? Voiţi să vă faceţi şi voi ucenici ai Lui?” Atunci sau înfuriat şi i-au zis: „Noi suntem ucenici ai lui Moise. Ştim că Dumnezeu i-a grăit lui Moise, iar pe acesta nu-l ştim de unde este”. Ar fi putut să ştie cine este Hristos, dacă ar fi avut minţile lipsite de întunericul mândriei, căci despre Hristos vorbise toţi Proorocii Vechiului Testament, inclusiv Moise.

Fariseii nu numai că se temeau de Hristos, ci şi minunile lui încercau cu tot dinadinsul să le răstălmăcească pentru a duce lumea în derută. Se temeau ca nu cumva poporul să-l urmeze pe Hristos, iar ei să nu mai aibă de unde face neguţătorii în Templu. Temerea lor era lumească şi plină de voia diavolului, de aceea nu-l primeau în inimile lor nici pe însuşi Dumnezeu, ci căutau doar câştigurile cele spurcat pline de pierzare, cum sunt şi în zilele noastre mulţi făţarnici şi farisei îmbrăcaţi în veşminte, din păcate.

După o vreme, Hristos l-a întâlnit pe cel ce fusese orb şi-l vindecase, şi l-a întrebat pe el: „Crezi în Fiul Lui Dumnezeu?” Atunci omul i-a răspuns: „Cine este, Doamne, ca să cred în el?” Hristos i-a zis lui: „Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este!” Cuprins fiind de bucurie, omul i-a spus Mântuitorului: „Cred, Doamne!” Cu adevărat mare era credinţa lui, căci şi în faţa fariseilor şi-a păstrat cuvântul şi nu s-a îndoit niciodată că numai Dumnezeu poate săvârşi astfel de minuni.

Aflăm din Sfânta Evanghelie că Hristos a săvârşit multe minuni, cât a stat pe acest pământ, a vindecat slăbănogi, leproşi, ologi, a dăruit vedere orbilor, auz surzilor; dar, cea mai mare binefacere săvârşită omenirii, este mântuirea! Acest orb se născuse aşa nu pentru a ispăşi păcatele părinţilor, ci ca să se arate prin el puterea Lui Dumnezeu şi Dumnezeul Cel adevărat, Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, singurul care poate face minuni.

Prin această minune vedem cu ochii minţii orbirea din care şi noi am fost izbăviţi, adică aceea de a nu-l cunoaşte pe Dumnezeu, căci venind în lume cuvântul Lui Dumnezeu, am cunoscut şi noi care este credinţa cea adevărată, am văzut lumina Sfintei Învieri şi ne-am luminat sufletele cu Sfânta Evanghelie. De aceea, răspuns nu vom avea când vom merge înaintea Dreptului Judecător, să dăm socoteală pentru toate faptele câte le-am săvârşit, şi trebuie să ne îndreptăm grabnic, ca nu cumva să ne sălăşluim în focul cel întunecat şi nestins al Iadului.

Iată că noi nu am fost lăsaţi pe acest pământ să rătăcim în întunericul necredinţei, ci ne-a luminat Dumnezeu, descoperindu-ni-se prin Sfânta Evanghelie. Se cuvine să ne bucurăm de aceasta, totodată să punem început bun spre mântuire, căci o dată cu cunoaşterea Legii, vin şi consecinţele călcării Legii Lui Dumnezeu, care sunt în Iadul cel veşnic. De aceea trebuie să fim mereu pregătiţi sufleteşte, postind, rugându-ne, făcând milostenie, că nu ştim nici ziua nici ceasul când va veni vremea să plecăm dina ceastă lume trecătoare.

(Prima parte)

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: