Rămânem singuri şi fără de Ceea ce a fost cândva…

by

CUGETARE TRISTĂ

Stau şi mă gândesc la ceea ce a fost şi unde s-a ajuns. Nu pot să mă abţin şi să scriu exact cuvântul ce-l gândesc. Este mai important să vorbeşti exact ceea ce simţi, decât să filozofezi. La urma urmei, cugetul nu se exprimă decât simplu şi aşa cum simte. Cugetarea mea este mult prea cunoscută pentru cei ce trăiesc aceste vremuri triste. Ortodoxia!

Am prins, fraţilor, vremuri atât de triste, încât de ne-am da seama secolul în care trăim, ne-am da seama că nu mai este nimic din ceea ce a fost, lacrimile nu s-ar conteni a se opri din ochii noştri. Dar, de ce atâta suferinţă sufletelor noastre triste? Pentru că viaţa este grea şi plină de încercări, ispite şi necaz. Nu este nimic altceva bucuria, decât o iluzie mult mai vremelnică decât orice altă iluzie.

În primele veacuri creştine, Sfinţii îşi dădeau viaţa să fie creştini, acum toţi şi-ar da viaţa să ia funcţii mari, chiar şi în Biserică. Inimile oamenilor s-au răcit, fie Arhierei, Preoţi, Monahi, acesta este adevărul că nu mai sunt cum erau cândva. Din nefericire, fraţilor, rămânem atât de singuri, încât nu ne putem da seama. Va veni şi vremea aceea când vom rămâne şi fără Arhierei şi fără Preoţi şi cu adevărat vom fi singuri.

Ne-am bucurat de toate bunătăţile de pe pământ, de toată veselia ne-am îndestulat, dar inimile noastre nu se vor desfăta încă atât de aici în colo, ci ne vom afunda în jale. Vine ultimul potop, vine ultima strigare a omului. Acum diavolii sunt în lume. Suntem înconjuraţi de ispititori. Nu mai avem nici stâlpi de care să ne ţinem, nici scut unde să ne adăpostim ca pruncii la pieptul maicii lor. A venit vremea când pruncii vor păzi Mama sufletelor lor.

Corabia Mântuirii încă mai pluteşte lin şi lipsită de primejdie, dar în interior tăcerea spune ceva: nu mai are cine să lupte ajungă acolo unde trebuie, nimeni nu-şi mai dă silinţa ce şi-o dădeau Sfinţii Părinţi. E drept, aşa a voi Dumnezeu să  fie ultimul veac, şi iată-l că bate la uşă.

Mulţi dintre cei ce-şi dau seama de ce scriu aceste rânduri, m-ar judeca pentru ceea ce simt, dar tristeţea ce mă pătrunde cu fiori, se datorează unui fapt important din viaţa Bisericii. O ultimă rază de lumină se stinge şi avem să rămânem în întuneric. Este drept scris că „întunericul nu o a cuprins-o”, dar acum nu o mai găsim. Este adevărat, Lumina nu se va stinge definitiv niciodată! Însă, noi văzându-o, ne-am îndepărtat de dânsa şi ne-am coborât în întuneric. Pentru faptele noastre se întâmplă toate acestea.

Mă simt în Biserică, în aceste clipe, asemenea unui prunc ce îşi vede mama care pleacă de la el, se duce şi nu mai vine. Câtă jale! Fraţilor, cu adevărat vom rămâne singuri! Singuri să străjuim şi să păzim ce am primit de la Sfinţii Părinţi. Să nu deznădăjduim, căci mântuirea va fi celor ce nu se vor îndepărta, ci acelora ce vor rămâne! Dar, din păcat nu acolo unde s-ar părea acum că trebuie rămas, ci acolo unde nu ne închipuim noi acum. Unde Dumnezeu va rândui să poposească Corabia Mântuirii.

Cuvinte scrise fără rost, cuvinte fără de folos, acestea toate mă ajută să mă întristez mai mult decât cum sunt acum. Toate acestea mă fac să simt încă o dată că rămânem singuri şi trebuie să ne jelim. Nu mai avem nici Părinţi, nici Fii, nici Casă, nici Pâine. Suntem singuri, părăsiţi şi de toţi strâmtoraţi. Nu trebuie să ne deznădăjduim! A venit vremea când fiul Fiului Omului nu are unde să-şi plece capul, nu este umăr unde să-şi plângă suferinţa, nu este fântână de unde să ia apă să-şi spele lacrima de pe obraz. Iată că suntem aceia.


%d blogeri au apreciat asta: