Archive for Iulie 2011

Peste 1.200 nou-născuţi ucişi în 2010 în Pakistan

26 Iulie 2011
Peste 1.200 nou-născuţi ucişi în 2010 în Pakistan

Edhi Foundation a tras un semnal de alarmă cu privire la uciderea nou-născuţilor în Pakistan, peste 1.200 de nou-născuţi fiind omorâţi în 2010, în această ţară, conform datelor oferite de fundaţie.

În anul anterior, 2009, s-au înregistrat cca. 1.000 de cazuri, informează CNN.

Cauzele atrocităţilor sunt obiceiurile locale conform cărora copiii născuţi în afara relaţiilor de căsătorie sunt consideraţi nelegitimi. De asemenea, cei mai mulţi dintre copiii ucişi (9 din 10) sunt fetiţe, părinţii considerându-le o povară.

„Uneori îi ştrangulează, alteori îi omoară cu cuţitul şi, uneori, găsim cadavre arse”, a declarat Anwar Kazmi, manager al Edhi Foundation, cel mai mare ONG privat din Pakistan. Multe dintre cadavrele micuţilor sunt aruncate apoi la groapa de gunoi, fiind mutilate adeseori de animalele de pe stradă.

Cazurile sunt investigate rareori de către poliţie, în condiţiile în care forţele poliţieneşti sunt slab instruite şi, frecvent, sunt lipsite de mijloacele necesare pentru desfăşurarea activităţii.

Multe dintre cadavrele copiilor ucişi rămân nedescoperite, consideră Kazmi. Cauzele fenomenului sunt însă mai profunde, printre factorii menţionaţi de liderul fundaţiei fiind sărăcia din Pakistan şi dezinteresul autorităţilor guvernamentale pentru educarea populaţiei, pentru crearea de locuri de muncă şi pentru asigurarea nevoilor de bază ale cetăţenilor.

Conform statisticilor ONU, 55 de milioane de pakistanezi sunt analfabeţi.

SURSA: www.semneletimpului.ro

CULMEA CINISMULUI: Agentia Europeana a Medicamentului recomanda vaccinul impotriva gripei AH1N1 DOAR IN CAZURI EXCEPTIONALE, DIN CAUZA EFECTELOR SECUNDARE GRAVE (NARCOLEPSIE)!

26 Iulie 2011
CULMEA CINISMULUI: Agentia Europeana a Medicamentului recomanda vaccinul impotriva gripei AH1N1 DOAR IN CAZURI EXCEPTIONALE, DIN CAUZA EFECTELOR SECUNDARE GRAVE (NARCOLEPSIE)!
Asa deci, dupa ce au isterizat efectiv o lume intreaga si au chemat-o, aproape fortat, la vaccinare,institutiile care ne poarta de grija, de la OMS la Agentia Europeana a Medicamentelor, sunt brusc responsabile si recomanda acelasi vaccin doar in situatii „cu adevarat exceptionale”! De ce? Pentru ca efectele secundare, de acum si oficial, sunt foarte grave!

Si cand te gandesti ca unii oficiali de la noi (recte, Adrian Streinu-Cercel) strigau in gura mare ca NU EXISTA efecte secundare, sau altii deja chemau politia ca sa se inchida „gura” asociatiilor si site-urilor ortodoxe ce protestau fata de manipularea gripei porcine…

EVZ: Au început să apară efectele adverse ale vaccinului împotriva gripei AH1N1

Persoanele care s-au vaccinat împotriva gripei AH1N1 au un risc foarte mare să sufere de o tulburare rară de somn (narcolepsie), drept pentru care Agenția Europeană a Medicamentului îl mai recomandă doar în situații cu adevărat excepționale. Tinerii par să fie cei mai vulnerabili.

În Marea Britanie, zece cazuri suspecte de narcolpsie au fost asociate cu vaccinul Pandemrix, produs de GlaxoSmithKleine. Alte cazuri suspecte au fost semnalate în Finlanda, Suedia și Islanda. În total, au fost raportate 335 de cazuri de narcolepsie de la începutul lui iulie anul acesta, toate asociate cu vaccinul.

Studiile efectuate au relevat un risc de narcolepsie cu 13% mai mare în cazul copiilor și tinerilor vaccinați împotriva gripei AH1N1. Persoanele care suferă de narcolepesie adorm brusc, pe neașteptate, ceea ce poate fi fatal. (…)

SURSA: http://www.razbointrucuvant.ro

„Dacă nu terminăm cu armele nucleare, ele ne vor termina pe noi”

26 Iulie 2011
„Dacă nu terminăm cu armele nucleare, ele ne vor termina pe noi”

  „Din punct de vedere legal, politic şi mai mult decât toate, moral, nu există nicio justificare astăzi pentru menţinerea armelor nucleare” a spus Arhiepiscopul Francis Chullikatt, Ambasadorul Vaticanului la Naţiunile Unite, reafirmând învăţătura creştină despre armele nucleare.

În 2002, Chullikatt a spus într-o conferinţă despre „Tratatul de Neproliferare a Armelor Nucleare„: „Nu există nicio justificare morală a doctrinelor militare care afirmă necesitatea permanenţei armelor nucleare. Delegaţia noastră doreşte să reafirme poziţia sa bine cunoscută: armele nucleare sunt incompatibile cu pacea pe care o căutăm în secolul 21. Ele nu pot fi justificate. Aceste arme sunt instrumente ale morţii şi ale distrugerii”.

Arhiepiscopul a numit „imorale” eforturile Statelor Unite de a îmbunătăţi armele nucleare, amintind de promisiunile neonorate ale preşedintelui Obama de a reduce armele nucleare, dar şi de alocarea a 80 de miliarde de dolari pentru dezvoltarea tehnicilor nucleare în următoarea decadă. Fiecare dolar din cei 80 de miliarde este un asalt împăotriva umanităţii, fiecare dolar reprezintă o respingere păcătoasă a vieţii şi a palnului creativ al lui Dumnezeu.

SURSA: http://www.doxologia.ro

Rugăciune rostită de un copil de 2 ani

23 Iulie 2011

Cezar Stratan, la doar 2 ani ştie să rostească rugăciunea Tatăl Nostru la perfecţie. Iată un copil rodit dintr-o familie renumită, dar care a fost capabilă să-şi crească copii în strânsă legătură cu Rugăciunea. Impresionant. Cinste familie Stratan!

Pr. Veniamin Ilie

HOMILY TWENTY-EIGHT

12 Iulie 2011

HOMILY TWENTY-EIGHT

 DELIVERED ON THE FEAST OF SS. PETER AND PAUL

LEADERS OF THE APOSTLES

Source text: http://genuineorthodoxchurch.com/

  THE COMMEMORATION of each of the saints on the appointed feastday is an occasion for town and country, citizens and their rulers to share in rejoicing, and brings great benefit to all who celebrate. “The memory of the just is praised”, says the wise Solomon (Prov. 10:7 Lxx), “When the righteous is praised the people will rejoice” (cf. Prov. 29:2 Lxx). If a lamp is lit at night, its light shines for the service and enjoyment of everyone present. Similarly, through such commemorations, each saint’s God-pleasing course, his blessed end, and the grace bestowed on him by God, because of the purity of his life, bring spiritual joy and benefit to the whole congre­gation, like a bright flaming torch set in our midst. When the land bears a good harvest everyone rejoices, not just the farmers (for we all benefit from the earth’s produce); so the fruits which the saints bring forth for God through their virtue delight not only the Husbandman of souls, but all of us, being set before us for the common good and pleasure of our souls. During their earthly lives, all the saints are an incentive to virtue for those who hear and see them with under­standing, for they are human icons of excellence, animated pillars of goodness, and living books, which teach us the way to better things. Afterwards, when they depart this life, the benefit we gain from them is kept alive forever through the remembrance of their virtues. By commemorating their noble deeds, we offer them that praise which, on the one hand, we owe them for the good they did our ancestors, but which, on the other, is also fitting for us at the present time, on account of the help they give us now.

2. When we call to mind what they accomplished, we add nothing to their good deeds. How could we, given that we are not even competent to depict their virtue as it really is? For the sake of the sublime rewards promised by God, they strove honourably to the limit of human nature and showed us a way of life that was equally sublime. We certainly do not augment their treasures by praising them – not at all! But we do increase their bounty to us by looking up towards them as lanterns aglow with divine light, and by understanding better and welcoming the beautifying power which comes from them.

3. If, as we have said, we commemorate each of the saints with hymns and appropriate songs of praise, how much more should we celebrate the memory of Saints Peter and Paul, the supreme leaders of the pre-eminent company of the apostles? They are the fathers and guides of all Christians: apostles, martyrs, holy ascetics, priests, hierarchs, pastors and teachers. As chief shepherds and master builders of our common godliness and virtue, they tend and teach us all, like lights in the world, holding forth the word of life (Phil. 2:15-16). Their bright­ness excels that of the other radiantly pious and virtuous saints as the sun outshines the stars, or as the heavens, which declare the sublime glory of God (cf. Ps. 18:1), transcend the skies. In their order and strength they are greater than the heavens, more beautiful than the stars, and swifter than both, and as regards what lies beyond the realm of the senses, it is they who reveal things which surpass the very heavens themselves and indeed the whole universe, and who make them bright with the light “in which there is no variableness neither shadow of turning” (cf. Jas. 1:17). Not only do they bring people out of darkness into this wonderful light, but by enlightening them they make them light, the offspring of the perfect light, that each of them may shine like the sun (Matt. 13:43), when the author of light, the God-man and Word, appears in glory.

4. The appearance to us this day of both these luminaries together brightens the Church, for their meeting produces a wealth of light, not an eclipse. It is not the case that one has a higher orbit and is placed above, while the other is lower down and passes under his shadow: Nor does one rule the day, the other the night, such that one would overshadow the other if they appeared opposite each other. Light is not produced by one and received by the other in such a way that the latter’s radiance would vary sometimes depending on the distance between them. Rather, both share equally in Christ, the everlasting source of eternal light, and have attained to the same height, glory and radiance. That is why the coming together of these lights signifies their solidarity and support for one another and illuminates the souls of the faithful twice over.

5. The first traitor, who incited the first man to desert God, saw Him Who had earlier made Adam, the father of the human race, later re-creating Peter as the father of all true worshippers. He not only saw; but also heard the Creator saying to Peter: “Thou art Peter, and upon this rock I will build My church” (Matt. 16:18). Once the prince of evil found this out, being the epitome of wicked envy, he tempted Peter, the first leader of God’s faithful people, as he had previously tempted Adam, the founder of the race of men. Realizing that Peter was endowed with intelligence and afire with love for Christ, he did not dare make a direct attack. Instead he came upon him from the right flank, cunningly deceiving him into being excessively eager. At the time of the saving passion, when the Lord told His disciples, “All ye shall be offended because of me this night” (Matt. 26:31), Peter disobediently contradicted Him. He also exalted himself above the others, saying that even if everyone else were offended, he would not be (Matt. 26:33). Because he had been beguiled into arrogance, he fell further than the rest, so that by humbling himself more than them he might eventually appear more radiant. Unlike Adam who was tempted, vanquished and completely brought down, Peter, having been tempted and led astray a little, overcame the tempter. How? Through his immediate condemnation of himself, his intense sorrow and repentance, and the medicine which brings forgiveness, tears. “A heart that is broken and humbled”, it says, “God will not despise” (Ps. 50:17), and “Godly sorrow worketh repentance to salvation not to be repented of” (2 Cor. 7:10), and “They that sow” their supplications “with tears shall reap” forgiveness “with rejoicing” (cf. Ps. 125:6).

6. Anyone who looks at Peter will see that through repentance and painful grief he not only adequately healed the denial into which he had been drawn, but he also completely rooted out of his soul that passion which had made him fall behind the others. Wishing to demonstrate this to everyone, the Lord, after His passion in the flesh for our sake and His rising on the third day, used those words to Peter which we read in today’s Gospel [for Orthros], asking him, “Simon, son of Jonah, lovest thou Me more than these” (John 21:15), meaning, “more than these disciples of mine”. But see how much humbler he has become. Whereas before, even without being asked, he set himself above the rest and said that even if all forsook the Lord, he would not; now; on being asked whether he loves Him more than the others do, he affirms that he loves Him, but leaves out the word “more”, saying “Yea, Lord; Thou knowest that I love Thee” (John 21:15,16, cf. 17).

7. What does the Lord do? Since Peter has shown that he has not lost his love for Him and has now acquired humility as well, He openly fulfils the promise made long before and tells him, “Feed My lambs” (John 21:15). When He was referring to the company of believers as a building, He promised to make Peter the foundation stone, saying, “Thou art Peter, and upon this rock I will build My church” (Matt. 16:18). On the other hand, when He was talking in terms of fishing, He made him a fisher of men with the words, “From henceforth thou shalt catch men” (Luke 5:10). But when He speaks of His disciples as sheep, He sets Peter over them as a shepherd, saying, “Feed My lambs, feed My sheep” (John 21:15-17). It is clear from this that the Lord’s desire for us to be saved is so great, that He asks of those who love Him only one thing: to lead us to the pasture and fold of salvation.

8. Let us long to be saved, and obey those who lead us in that direction through their words and deeds. As long as each of us wishes to take the road leading to salvation, the teacher, prepared by our common Saviour, is at hand, together with the giver of salvation, who, in His overwhelming love for mankind, is more than ready without being called or beseeched. Christ asks Peter three times so that three times he can reply affirming his faith, thus healing his threefold denial with his threefold confession. Thrice Christ appoints him over His sheep and lambs, placing under him the three categories of those being saved: slaves, hirelings and sons, or, alternatively, virgins, chaste widows and those honourably married. But when Peter was asked again and again if he loved Christ, the Scripture tells us he was grieved by the repeated questioning (John 21:17), supposing that the Lord did not believe him. Knowing that he loved Christ, aware that his questioner knew him better than he knew himself, and feeling under pressure, Peter not only confessed that he loved Him, but also proclaimed that the Lord he loved was “God over all” (Rom. 9:5), by saying, “Lord, Thou knowest all things; Thou knowest that I love Thee”, because only “God Who is over all” is all-knowing.

9. Once Peter had made this heartfelt confession, the Lord ordained him shepherd and chief pastor of His whole Church, and also promised to encompass him with such strength, that he who previously was unable even to stand being spoken to and questioned by a young girl (John 18:17), would endure unto death, even death on a cross. “Verily, verily, I say unto thee, When thou wast younger”, both physically and spiritually, “thou girdest thyself”, meaning, thou didst use thine own strength, “and walkest whither thou wouldest”, doing what thou didst like and living according to thy natural inclinations. “But when thou shalt be old”, having reached the peak of thy physical and spiritual age, “thou shalt stretch forth thy hands”. With these words, Christ indicates that Peter will die on a cross, and bears witness that his crucifixion will not be involuntary. “Thou shalt stretch forth thy hands, and another shall gird thee”, meaning strengthen, “and carry thee whither thou wouldest not”, that is to say, out of this life (cf. John 21:18). Our nature is unwilling to be dissolved in death, and Peter’s superhuman martyrdom also demon­strates our attitude as human beings to life. “Strengthened by Me”, Christ tells him, “thou wilt willingly endure all these things for My sake and bear witness to Me; for the desire to do so is not natural but supernatural to human nature”.

10. Peter was the sort of man who can be described in a few words. As for Paul, on the other hand, what tongue – or how many and what sort of tongues – can depict even to a limited extent his endurance unto death for Christ’s sake? He was put to death every day, or rather he was always dead, no longer alive himself, as he tells us, but having Christ living in him (Gal. 2:20). For love of Christ he not only counted everything in the present world as dung (Phil. 3:8), but even put things to come in second place compared to the Lord. “For I am persuaded”, he says, “that neither death, nor life, nor things present, nor things to come, nor height, nor depth shall be able to separate us from the love of God which is in Christ Jesus our Lord” (cf. Rom. 8:38-39). He had zeal for God, and was jealous over us with divine jealousy (2 Cor. 11:2). The only one to equal him in this was Peter, but hear how humble he is when he says of himself, “I am the least of the apostles, that am not meet to be called an apostle” (1 Cor. 15:9).

11. Given that Paul made the same confession of faith as Peter, and had the same zeal, humility and love, surely they received the same rewards from Him who measures everything with completely just scales, yardstick and plumbline. Anything else would be unrea­sonable. That is why the Lord told Peter, “Thou art Peter and upon this rock I will build My church” (Matt. 16:18), whereas He said to Ananias of Paul, “He is a chosen vessel unto Me, to bear My name before the Gentiles and kings” (Acts 9:15). Which name? Clearly the name we have been given, the name of Christ’s Church, which rests on the foundation stone of Peter. Notice that Peter and Paul are equal in prominence and glory; and both hold up the Church. Consequently the Church now bestows one and the same honour on both, and celebrates them together with equal esteem. As we consider the outcome of their lives, let us imitate how they lived, or at least how they were restored through humility and repentance, even if we cannot attain to their other great and exalted achievements, which are appropriate to great men and fitting for great men to emulate. In fact, some aspects of their lives are probably impossible for anyone to imitate. Amendment through repentance, however, is more appro­priate for us than for the great, since we all sin many times every day; and unless we lay hold of salvation through continuous repentance, we have no hope of it from any other source.

12. Repentance is preceded by awareness of our sins, which is a strong incentive to mercy. “Have mercy on me”, said the psalmist and prophet to God, “for I know mine iniquities” (Ps. 50:1, 3). Through his recognition of sin he attracted God’s compassion, and through his confession and self-condemnation he obtained complete forgiveness. “I said”, the psalmist tells us, “I will confess mine iniquities before the Lord against myself. And Thou forgavest the ungodliness of my heart” (Ps. 31:5), because acknowledgment of our sins is followed by condemnation of ourselves, which in turn is followed by that sorrow for our sins which Paul calls “godly sorrow” (2 Cor. 7:10). After godly sorrow confession and prayer to God with a contrite heart come naturally (cf. Ps. 50:17), as does the promise to keep away from evil from now on. This is repentance.

13. This is how Manasseh escaped being punished for his sins, even though he had fallen into many great and serious transgres­sions, and wallowed in them for years on end (2 Chr. 33:1-20). As for David, the Lord set aside his sin because of his repentance, nor did he deprive him of his prophetic gift. When Peter resorted to repent­ance, he not only recovered from his fall and obtained forgiveness, but was also appointed to protect Christ’s Church. As you see, Paul too was rewarded with this role after his conversion, once he had made progress and become more closely God’s own than the others. Repentance which is true and truly from the heart persuades the penitent not to sin any more, not to mix with corrupt people, and not to gape in curiosity at evil pleasures, but to despise things present, cling to things to come, struggle against passions, seek after virtues, be self-controlled in every respect, keep vigil with prayers to God, and shun dishonest gain. It convinces him to be merciful to those who wrong him, gracious to those who ask something of him, ready with all his heart to bend down and help in any way he can, whether by words, actions or money, all who seek his assistance, that through kindness to his fellow-man he might gain God’s love in return for loving his neighbour, draw the divine favour to himself, and attain to eternal mercy and God’s everlasting blessing and grace.

14. May we all attain to this by the grace of the only-begotten Son of God, to Whom belong all glory, might, honour and worship, together with His Father without beginning and the all-holy, good and life-giving Spirit, now and for ever and unto the ages of ages. Amen.

Homilies of Saint Gregory Palamas – Homily 28 On Saints Peter and Paul, celebrated June 29th according to the Orthodox Church Calendar – pp. 220-226

LOVITURI DATE BISERICII ORTODOXE DE STIL VECHI DIN ROMÂNIA

4 Iulie 2011

LOVITURI DATE BISERICII ORTODOXE DE STIL VECHI DIN ROMÂNIA

Comentarii  la articolul „Împărtăşirea pe Stil Vechi” al Părintelui Ilarion Argatu

De Pr. Veniamin Ilie

Părintele Ilarion Argatu a fost unul dintre marii duhovnici ai Bisericii Ortodoxe Române – de stil nou – care s-a făcut cunoscut în toată ţara prin predicile sale, prin viaţa sa şi mai ales prin „facerea de minuni”, căci multă lume alerga orbeşte spre el, ca la un sfânt, pentru a dobândi izbăvire de boli, necazuri, etc. Când am auzit şi eu despre acest vestit „duhovnic”, eram încă în BOR. Nu cunoscusem adevărata Biserică. În mintea mea de atunci, am gândit că acest om nu are toate bune, întrucât cei ce-mi povesteau despre el, îl lăudau că ştie să „deschidă cartea” şi că „are mult har” în asta. Acum faptul este consumat, omul mort, toate s-au dus. Important este că niciodată nu mi-a fost pe plac fabrica comunistă de „mari duhovnici” care a odrăslit mulţime de „făcători de minuni BOR-ului.

Citind pe internet despre Stilul Vechi, să văd ce mai apare noi, am descoperit acest articol în care sunt scrise „îndemnurile” Părintelui Ilarion Argatu cu privire la „Împărtăşirea pe Stil Vechi”, în care face o mulţime de aberaţii, greşeli dogmatice şi scorneşte unele minciuni pe care alţii, care nu-s pe stil vechi, nu şi-ar da seama de ele. Nu vreau să fac din asta o luptă pentru apărarea Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, ci doar a unui adevăr ce nu prea a fost criticat, din câte am văzut, ci foarte puţin. De aceea, dorinţa mea este să dau câteva comentarii complexe la falsele învăţături şi nebuneştile idei ale Părintelui Ilarion Argatu.

Pr. Ilarion Argatu: „Eu, am fost de vreo două ori pe la Slătioara, la centrul lor, să stau de vorbă cu cei mai mari şi chiar s-a întâmplat să călătoresc, odată, de Sf. Paşti, la Ierusalim, cu episcopul lor Silvestru. I-am îndemnat să revină sub ascultarea Sf. Sinod a Bisericii Ortodoxe Române. Dacă Glicherie a fost lipsit de minte, lipsit de smerenie şi supunere şi a făcut dezbinare şi despărţire, ieşind de sub ascultarea Bisericii, măcar ei de după el, să îndrepte această greşeală, să nu lase timpul să sape prăpastia şi mai mare, aşa cum s-a întâmplat cu Biserica de Apus sau Biserica Catolică, pentru că revenirea va fi din ce în ce mai imposibilă.”

Prăpastia cea mare a săpat-o de mult Sinodul Bisericii oficiale, nu numai prin schimbarea Calendarului, care a fost prima sapă dată în pământul de la temelia Bisericii, ci şi adoptarea numeroaselor eresuri cuprinse în ecumenism, slujirea cu ereticii, validarea/recunoaşterea tainelor ereticilor/schismaticilor, căsătoria mixtă (adică un ortodox şi un eretic), botezul prin stropire, raderea preoţilor, sodomizarea monahismului, scurtarea şi chiar desfiinţarea Posturilor Bisericeşti rânduite de Sfinţii Părinţi, etc. Acestea toate au dus la aşa-zisa neascultare a celor pe stil vechi faţă de Biserica Ortodoxă Română oficială, care de mult a căzut în erezie şi nu s-a ridicat deloc în aproape 100 de ani de acum. Anii au trecut, iar BOR-ul a evoluat în eres, din erezie spre erezie, abătându-se foarte mult de la Sfânta Predanie Ortodoxă. Acum, după atâţia ani, este o normalitate pentru majoritatea oamenilor să fie pe stil nou, atunci însă era o ruşine, căci reprezenta trădarea Ortodoxiei şi aplaudarea catolicismului – factorul generator al calendarului gregorian. Părintele Glicherie, în mărturisirea lui, a rămas necompromis şi lipsit de erezia neo-papistăşească, pentru că a întrerupt comuniunea liturgică şi nu s-a supus deciziilor eretice ale Sinodului BOR. Părintele Ilarion Argatu socoteşte neascultare acest fapt, ceea ce arată că acest „mare duhovnic” nu avea nici pe departe o pregătire pastorală şi noţiunile de drept canonic îi lipseau cu desăvârşire. Dacă ar fi citit Canonul 15 al Sinodului Local I-II din Constantinopol, ar fi ştiut că printr-o decizie a Sfinţilor Părinţi, sa dat libertatea nu numai clericilor, ci şi mirenilor, să se lepede de împreuna împărtăşire cu Sinodul sau cu Episcopul care săvârşeşte erezie, sau doar învaţă un neadevăr, pentru a rămâne Biserica vie şi nepătată, măcar prin „turma cea mică”, după cum o numeşte Mântuitorul, dacă marea majoritate s-ar duce după trădătorii Ortodoxiei. Aşadar, afirmaţia Părintelui Ilarion Argatu, ştim bine, este vicleană şi ascunde acest detaliu extrem de important pe care toţi comuniştii şi neo-calendariştii au evitat să-l pomenească, ca nu cumva să se vădească românilor că au fost înşelaţi.

Pr. Ilarion Argatu: „Le-am propus să meargă la Mitropolitul Moldovei şi să facă o înţelegere cu el, că sunt deschişi să revină sub ascultarea şi îndrumarea Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu condiţia ca: episcopii, preoţii, credincioşii, mănăstirile şi bisericile lor să rămână aşa pe stil vechi cum sunt astăzi şi nimic să nu se schimbe din administrarea şi organizarea pe care o au şi nu cred că nu ar fi găsit înţelegere, dimpotrivă, cu braţele deschise erau primiţi.”

Devreme ce aceştia s-au separat de slujirea cu cei ce au primit ereziile, este evident că până ce nu se vor îndrepta şi nu vor reveni la Ortodoxia adevărată, nu are cum să se plece cei de pe stil vechi unor eretici, mai mult decât Sfinţilor Părinţi. Mitropolia Moldovei s-a surpat singură prin primirea ereziilor neo-paistăşeşti şi prin slujirea în comun cu catolicii. Ar fi fost un compromis fatal propunerea lui Argatu pentru Mitropolitul Silvestru Onofrei. Prin intrarea în comuniune cu ereticii, ar fi şters cu buretele toată mărturisirea lor de până atunci, ceea ce era imposibil, întrucât Sfintele Canoane nu conteneau a se încălca în BOR, iar erezia propăşea pe zi ce trecea mai mult.

Pr. Ilarion Argatu: „La început s-au arătat încântaţi de părerea mea şi chiar apreciau că ar fi foarte bine, în felul acesta ar fi şi ei recunoscuţi de Patriarhia Ecumenică şi de Bisericile surori şi nu ar mai fi fost puşi în situaţia umilitoare de a fi consideraţi dezidenţi şi schismatici, însă, şi-au dat seama că nu Sf. Sinod ar fi fost cel mai greu de convins, ci pe proprii lor preoţi şi mai ales pe credincioşii pe care i-au înveninat şi îndoctrinat mereu cu argumente împotriva noastră: că preoţii noştri sunt spurcaţi, că anafora şi împărtăşania este spurcată, ş.a.m.d. Mi-au zis aşa: „ Ar fi bine să facem aşa cum ne-aţi sugerat, dar ce facem cu credincioşii noştri că ne omoară dacă aud!” Şi, uite aşa diavolul schismei îi ţin pe catolici cu mândria şi pe stilişti cu frica şi cu îndărătnicia.”

Aici vedem o mare minciună scornită de către acest „părinte duhovnic” al căruia zelotism lipsea cu desăvârşire. Niciodată credincioşii şi clericii ce au rămas pe stil vechi nu aveau cum să ceară să fie în comuniune cu Patriarhia, devreme ce ei fusese îndelung maltrataţi de comunişti şi de cei pe care-i trimiteau preoţii de pe stil nou, noaptea, la cei ce nu doreau să asculte de BOR şi să primească ereziile şi inovaţiile catolicismului, adoptate de Sinodul BOR. Argumentele din urmă cu privire la Preoţii de pe stil nou, sau anafura lor, sunt dea dreptul aberante, întrucât credincioşii pe stil vechi nu s-au îndepărtat de slujirea cu cei de stil nou din pricina anafurei acestora, ci pentru ereziile pe care le-au săvârşit prin schimbarea rânduielilor, apropierea de catolicism şi aderarea la ecumenism. Despre aceste adevăruri istorice, părintele Argatu continuă să tacă până în ziua în care a intrat în mormânt, mergând în faţa Dreptului Judecător cu minciuna pe buze şi cu sufletul în erezie, lipsindu-se de orice nădejde de mântuire, pentru că tot cel ce moarte în erezie, în păcatul acesta împotriva Sfântului Duh, se lipseşte de mântuire şi se învredniceşte de chinurile iadului.

 

_____________________

Articolul comentat a fost publicat în revista Pe treptele suirii către cer„, ediţia a 2 a, 2007.