ISTORIA РосПЦ De Pr. Veniamin Ilie

by

ISTORIE BISERICEASCĂ

De Pr. Veniamin Ilie

Cap. I.

Perioada de la încreştinarea Rusiei şi până la venirea comuniştilor la putere

Biserica Ortodoxă Rusească păstrează Succesiunea Apostolică încă din anul 988, de la Arhierei greci, aduşi de ţarul Vladimir pentru încreştinarea Rusiei şi hirotonirea primilor Arhierei şi Preoţi în imperiul Rus. De-a lungul timpului, Biserica Ortodoxă Rusească a fost numită Mitropolie, apoi Patriarhie, adunând în drumul său numeroşi Sfinţi cinstiţi în întreaga lume.

Libertatea de care s-a bucurat Biserica Ortodoxă Rusească nu a durat decât până la venirea comuniştilor la putere. În lupta lor de dezrădăcinare a Ortodoxiei, ca şi în celelalte state, comuniştii au adus mare tulburare în Rusia, provocând chiar şi schisme în rândul credincioşilor, prin viclenia lor iscusită.

Sfântul Ierarh Tihon, Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, fiind atunci la scaunul Patriarhal, a dat o dispoziţie prin care blagoslovea ca în regiunile unde ierarhii nu pot avea contact cu Moscova, datorită prigoanelor comuniste, să se întemeieze noi forme administrative de conducere, unde ierarhul cel mai mare să fie preia coordonarea vieţii şi activităţii Bisericeşti din acea zonă, bineânţeles şi hirotonirea de noi Arhierei sau preoţi. Unul dintre cei mai cunoscuţi este Mitropolitul Antonie, al Bisericii Ortodoxe Ruse de Sud, despre care scria şi Sfântul Ierarh Ioan Maximovici în cartea „Istoria Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor Rusiei”.

Datorită prigoanelor comuniste, ierarhii în frunte cu Mitropolitul Antonie – care erau în afara Rusiei când au venit prigonitorii comunişti – apelează la Patriarhul Dorotei, locţiitorul scaunului din Ţarigrad, care le dă blagoslovenia de a se îngriji de turma lor din Rusia şi din afara graniţelor, printr-un act datând din 29 Decembrie 1920.

Cap. II.

Înfiinţarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din Diaspora

În anul 1921 Mitropolitul Antonie este invitat în Serbia, de către Patriarhul Dimitrie, unde se şi stabilesc pentru o vreme bazele ierarhiei Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor Rusiei (ROCOR). Aici s-au adunat toţi Arhiereii şi toate părţile Bisericii Ruse din Străinătate, în jurul Mitropolitului Antonie.

Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora (ROCOR) nu s-a separat niciodată de Patriarhul Tihon, considerând că despărţirea de el este doar temporară, întrucât el era conducătorul Bisericii, deşi comuniştii reuşise să-l ţină la distanţă de către cei 24 de Episcopi din străinătate. Chiar în cadrul Sinodului din anul 1921, întrunit în localitatea Sremsky-Karlovtsy din Iugoslavia, s-au discutat problemele poporului Rus care rămăsese în Rusia şi suferea datorită chinuitorilor comunişti şi făcând apel la Conferinţa de la Geneva împotriva comuniştilor, de eliberare a poporului rus din robia ateistă.

La data de 31 August 1922, s-au adunat toţi Arhiereii Bisericii Ortodoxe din Diaspora, care au hotărât întemeierea Sinodului Episcopilor, al cărui preşedinte să fie cel mai vechi Arhiereu, Mitropolitul Antonie (Khrapovitsky) al Kievului. După tradiţie, în toate Bisericile şi Mănăstirile aparţinând de administraţia supremă a Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, se pomenea întâi Patriarhul Tihon, cu care niciodată nu au întrerupt comuniunea liturgică şi de rugăciune, iar apoi Mitropolitul Antonie.

De amintit este faptul că Mitropolitul Antonie a făcut apel atât la puterile eclesiastice, cât şi la cele laice pentru a apăra poporul rus batjocorit şi maltratat de comunişti. Insistenţele sale au dat roade, iar Patriarhul Tihon a fost eliberat din arest, chiar în timpul când comuniştii concepeau un proces de condamnare la moarte. Dar, eliberarea nu avea să fie îndelungată, întrucât Patriarhul Tihon a trecut la cele veşnice la 5 Aprilie 1925, la vârsta de 60 de ani, datorită prigoanei comuniste, fiind considerat Mucenic. El a fost canonizat în anul 1989 fiind prăznuit la data de 25 Martie.

Cap. III.

Mitropolitul Serghie şi căderea Patriarhiei Moscovei în erezie

După moartea Patriarhului Tihon, a fost ales ca locţiitor al scaunului Patriarhal Mitropolitul Petru de Krutitsk. Acesta fiindcă nu s-a subordonat comuniştilor şi nu a dorit să continue prigoana asupra Bisericii, ci să fie eliberată de sub stăpânire păgână, a fost arestat şi în locul său, a fost numit cu ajutorul şi influenţele negative ale bolşevicilor, Mitropolitul Serghie. După înlăturarea Mitropolitului Petru şi exilarea sa, Ierarhia Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora a continuat să-l pomenească ca întâistătător.

La data de 16/29 Iulie 1927, Mitropolitul Serghie face o declaraţie publică, în care afirmă recunoştea că regimul comunist este guvernul legal al Rusiei şi care apără drepturile oamenilor, declarând că „este un regim ale cărui bucurii sunt bucuriile noastre şi ale carui necazuri sunt şi necazurile noastre”. Ulterior, Mitropolitul Serghie avea să blagoslovească comuniştii cu numeroase proprietăţi ale Bisericii din Rusia.

Din vieţile Sfinţilor Ruşi, citim adesea cum erau trimişi să slujească în bisericile retrase, miliţieni comunişti îmbrăcaţi în veşminte, care apăreau în faţa oamenilor şi le prezenta situaţia: „Ori plecaţi afară, ori vă împuşc aici” Iar oamenii de disperare ieşeau afară, unde erau aşteptaţi de câte o armată întreagă ce-i executa pe toţi. De asemenea, în perioada Mitropolitului Serghie se renunţase la hirotonia prin punerea mâinilor, considerându-se o practică trecută de timp. Hirotonia era anulată şi înlocuită cu înscăunarea, semnarea actelor şi numirea în funcţie, nerespectând Sfintele Canoane şi pierzând Succesiunea Apostolică întreaga Biserică din Rusia.

Mitropolitul Serghie a trimis documente chiar şi la ierarhii Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, cerând să semneze pentru „loialitatea faţă de regimul comunist”. Din nefericire, Mitropolitul Evloghie de Petrograd şi Episcopul Veniamin au semnat actul şi s-au îndepărtat de Ortodoxie, dând slavă regimului ateu comunist care distrugea Biserica şi uneltea dezrădăcinarea Ortodoxiei. Mitropolitul Antonie şi toţi ceilalţi Episcopi ai Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, au refuzat să semneze documentul eretic, fiind totdeauna aproape duhovniceşte de credincioşii din Rusia care sufereau prigoanei şi nu dând slavă prigonitorilor, cum a procedat Mitropolitul Serghie, Mitropolitul Evloghie de Petrograd şi alţii asemenea.

Declaraţia Mitropolitului Serghie de „loialitate faţă de regimul sovietic” unii ar zice că a fost pentru a-i îndupleca pe comunişti să dea libertate Bisericii. Dimpotrivă, după declaraţia sa, au fost închise aproape toate Bisericile din Rusia şi multe dintre ele distruse sau transformate în grajduri pentru porci, depozite pentru armamente sau chiar întrebuinţări de batjocură. În tot acest timp Mitropolitul Serghie se bucura de cinste şi faimă, în timp ce bietul popor suferea cumplit persecuţiile.

Decretul Mitropolitului Serghie a fost trimis şi în închisori, acolo unde erau ierarhi sau preoţi, dar majoritatea ştiau de ce se află în legăturile comuniste şi nu au trădat Ortodoxia. Mulţi dintre ei, după cum scria şi Sfântul Ioan Maximovici, rupeau hârtiile şi preferau să moară decât să trădeze Ortodoxia, iar alţii au întrerupt cu orice chip comuniunea cu Mitropolitul Serghie, încetând chiar şi de al pomeni în rugăciuni, ca pe un vrăjmaş al Ortodoxiei şi prigonitor al Bisericii.

Cap. IV.

Biserica Ortodoxă Rusească rămâne întocmai cum a fost lăsată de Sfinţii Părinţi

Ierarhia Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora nu l-a socotit niciodată ca fiind locţiitor al scaunului Patriarhiei Moscovei pe Mitropolitul Serghie, deşi fusese un bun prieten al Mitropolitului Antonie. După ce Serghie a căzut în erezie, Mitropolitul Antonie i-a trimis o scrisoare de avertizare, întrucât se depărta de Ortodoxie şi trăda poporul Ortodox Rus.

În toate slujbele Bisericeşti, era pomenit ca adevărat locţiitor al scaunului Patriarhiei Moscovei, Mitropolitul Petru de Krutiţk, care ulterior a fost şi el Canonizat. După trecerea la cele veşnice a Mitropolitului Petru, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora (ROCOR) rămâne singura Biserică Ortodoxă Rusă canonică, întrucât Biserica mare, din Rusia, fiind sub stăpânirea sovietică, a rămas fără Arhierei canonici, fără succesiunea Apostolică şi fără întreaga ei însemnătate.

În Biserica Rusă – actuala Patriarhie Moscovită – ierarhii au fost schimbaţi cu agenţi de securitate, încă din vremea Mitropolitului Serghie, fără a avea vreo atribuţie duhovnicească, ci doar scopul de a stăpâni Biserica. Aceştia au rămas până în zilele noastre, prin urmaşii „hirotoniţi” de ei, fără succesiune Apostolică şi ducând mai departe scopul bolşevic, acum transfigurat în Ecumenism.

Cap. V.

Canonicitatea şi Succesiunea Apostolică a Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora

În anul 1921 Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora avea un număr de 24 de Arhierei în frunte cu Mitropolitul Antonie Khrapovitsky. Aceştia erau hirotoniţi în mare parte de Biserica Ortodoxă Rusă, înainte de anul 1927, adică de căderea Bisericii Ortodoxe Ruse sub asediul bolşevic şi căderea Patriarhiei Moscovei în erezia serghianismului. Ierarhia Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora era recunoscută la acea vreme de către toate Patriarhiile care încă erau în Dreapta Credinţă şi nu căzuse în Ecumenism sau serghianism, şi anume: Patriarhia Moscovei, prin Patriarhul Tihon; Patriarhia Serbiei, prin Patriarhul Dimitrie, Patriarhia Ierusalimului, prin Patriarhul Damianos, şi de asemenea Patriarhia Antiohiei şi Constantinopolului. Patriarhul Ierusalimului, Damianos a hirotonit împreună cu Mitropolitul Anastasie pe cel ce avea să fie Patriarhul Timotei.

Aşadar, în anul 1927, când Patriarhia Moscovei a căzut în erezie, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora nu era în nicio schismă, ci în perfectă comuniune cu întreaga Biserică Ortodoxă. După anul 1927 a întrerupt slujirea cu episcopii eretici şi fără de succesiune Apostolică. Defapt, Ierarhie nu-i pomenise niciodată pe aceştia ca Arhierei, ci ultimul Arhiereu pomenit de Biserică a fost Mitropolitul Petru, care a fost înlăturat de comunişti şi exilat în partea de Nord a Rusiei, unde a stat în singurătate până la trecerea sa la cele veşnice (1937), iar pe ereticul Serghie, nu l-au primit şi s-au dezis total de el şi de serviciile sale, fiind o unealtă vicleană a sovieticilor în lupta de distrugere a Bisericii Ortodoxe.

Cap. VI.

Mitropoliţii Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora

Mitropolitul Antonie Khrapovitsky (17 Martie 1863 – 10 August 1936)

A fost hirotonit Episcop în anul 1900. A fost Arhiepiscop de Volinia din anul 1902 până în anul 1914.

În anul 1917 a fost unul dintre cei trei candidaţi la scaunul Patriarhiei Moscovei, ales de Sfântul Sinod. Majoritatea voturilor au decis ca Mitropolitul Tihon să fie ales Patriarh al Moscovei şi întregii Rusii, iar Arhiepiscopul Antonie Mitropolit al Kievului. În anul 1921 a fost ales Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora (ROCOR) la 31 August 1922. După o viaţă întreagă în slujirea Bisericii Ortodoxe, Mitropolitul Antonie Khrapovitsky trece la cele veşnice la data de 10 August 1936, fiind înmormântat în cimitirul din Belgrad – Serbia – în incinta unei Biserici închinate în cinstea Maicii Domnului.

Mitropolitul Anastasia Gribanovsky (6 August 1873 – 9 Mai 1965).

A fost cel de-al II-lea Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora. A fost tuns în monahism în anul 1898 de către Episcopul Alexandru al Kazanului. Acesta l-a hirotonit ierodiacon la data de 20 Aprilie Ierodiacon, iar la 23 Aprilie Ieromonah şi mai târziu Arhimandrit.

A fost hirotonit Episcop de Serpukhov la data de 29 Iunie 1906, fiind numit Vicar al Eparhiei Moscovei, având scaunul la Mănăstirea Daniilov. În anul 1914 a fost numit Episcop titular de Lublin şi Kholmsk. În 1915 a fost transferat la Chişinău, iar apoi a fost numit Arhiepiscop, în anul 1916. Revine la Moscova, iar în anul 1918 este ales ca membru al Sfântului Sinod Patriarhal.

După trecerea la cele veşnice a Mitropolitului Antonie, este ales de Sfântul Sinod, Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora (ROCOR), adică în anul 1939. Mitropolitul Anastasie a fost cel ce a grupat Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora în 4 părţi: Orientul Mijlociu, Orientul Indepartat, Europa de Vest şi America de Nord. După o lungă perioadă de slujire ca Preot, Arhiereu şi apoi ca Întâistătător al Bisericii Ortodoxe din Diaspora, Mitropolitul Anastasie trece la cele veşnice la data de 9/22 Mai 1965.

Mitropolitul Filaret Voznesensky (22 Martie 1903 – 21 Noiembrie 1985)

Vlădica Filaret s-a născut în Kursk, la în primăvara anului 1903. La botez a primit numele de Gheorghe. Era de origine rus. Familia sa s-a mutat în Orientul îndepărtat unde a stat din anul 1909 până în anul 1920, apoi s-au mutat în Harbin. Aici şi-a desăvârşit pregătirea teologică, după care a fost hirotonit Diacon în anul 1930, iar în 1931 a primit tunderea în monahism, cu numele Filaret, apoi a fost hirotonit ieromonah. În anul 1933 a fost hirotesit Egumen (stareţ) iar în anul 1977 a fost hirotesit Arhimandrit.

După ce au ocupat Manciuria şi Harbinul trupele sovietice, Arhimandritul Filaret a fost foarte mult strâmtorat. Cu toate acestea, el a refuzat cu desăvârşire să primească paşaportul sovietic. De-a lungul timpului şi-a desfăşurat activitatea pastoral-misionară în cadrul mai multor state, printre care şi China.

În anul 1963, Arhimandritul Filaret este hirotonit Episcop, iar în anul 1964 Sinodul Episcopilor îl aleg Mitropolit al Bisericii Ortodoxe din Diaspora. Vlădica Filaret slujeşte Biserica Ortodoxă ca Mitropolit timp de 21 de ani. Acesta a fost ucenic al Sfântului Ierarh Ioan Maximovici, care tot în această vreme a slujit Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor Rusiei, ca Arhiepiscop de Şanhai şi San Francisco.

La data de prăznuire a Sfinţilor Arhangheli, 8/21 Noiembrie 1985, Mitropolitul Filaret trece la cele veşnice, lăsând în urma sa o Biserică puternică şi plină de slujitori desăvârşiţi.

Mitropolitul Filaret a fost cel care l-a îndreptat din căderea ecumenismului pe Arhiepiscopul Ioan de Şanhai, ferindu-l de căderea în rătăcirile viclene ale comuniştilor. Datorită acestuia, Arhiepiscopul Ioan s-a îndreptat şi iată că ulterior, după moartea sa, a săvârşit nenumărate minuni, arătând prin aceasta că Dumnezeu îi primeşte pe toţi cei ce se întorc şi leapădă eresul, sau drumul către eres. Arhiepiscopul Ioan Maximovici a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora în anul 1994 şi se prăznuieşte la data de 19 Iunie / 2 Iulie.

Mitropolitul Vitalie Ustinov (18 Martie 1910 – 25 Septembrie 2006)

Mitropolitul Vitalie s-a născut în Sankt Petersburg, la 18 Martie 1910 în familia ofiţerului de flotă, Petre Ustinov şi Lidia, primind la Botez numele de mirean Rostislav Petrovic Ustinov.

În anul 1940 a fost tuns în Schima Mare, primind numele de Vitalie. A fost hirotonit Diacon de către Arhiepiscopul Serafim al Berlinului şi Germaniei, în anul 1941. El primeşte în grijă o Mănăstire şi o comunitate de creştini din apropierea graniţei cu Polonia.

În cel de-al II-lea război mondial, Ieromonahul Vitalie este obligat să părăsească Mănăstirea. Acesta s-a întors în Berlin, unde împreună cu Arhimandritul Natanail, au dus o misiune de ajutorare a refugiaţilor şi prizonierilor de război. Ulterior, ei se mută în nordul Germaniei, la Hamburg, unde duc o misiune de salvare a refugiaţilor de repatrierea în URSS.

La data de 29 Iunie /12 Iulie 1951 este hirotonit Episcop pentru Brazilia. Aici, Episcopul Vitalie a construit în scurt timp un orfelinat, un seminar teologic şi o tipografie, formând numeroşi tineri pentru a îmbrăţişa tagma clericală.

În anul 1955 Episcopul Vitalie este transferat în Canada, la 75 de mile de oraşul Edmonton, unde construieşte o Mănăstire închinată în cinstea Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. După o vreme a fost numit Episcop titular de Montreal şi Canada. El construieşte o Mănăstire în Mansonville, care a şi devenit centrul Eparhiei. El este ridicat la rangul de Arhiepiscop în ziua de 7/20 Ianuarie 1986.

După moartea Mitropolitului Filaret, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora îl aleg ca Mitropolit, la data de 12/25 Ianuarie 1986, în catedrala mitropolitană, înconjurat fiind de toţi Ierarhii din ROCOR, clerici de seamă şi numeroşi credincioşi veniţi din întreaga lume.

În anul 2001, o parte dintre ierarhii ROCOR-ului trădează întreaga istorie a Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, mărturisirile de credinţă şi mulţimea martirilor, începând „tratativele” de unire cu Patriarhia Moscovei. Mitropolitul Vitalie refuză cu orice chip unirea cu ereticii lipsiţi de succesiune Apostolică şi trădători ai Ortodoxiei. În acelaşi an se mută din New York în Mansonvile, unde rămâne până în anul 2004, înconjurat de câţiva ierarhi şi clerici fideli Ortodoxiei şi potrivnici ecumenismului şi serghianismului. Printre Arhiereii apropiaţi Mitropolitului Vitalie, au fost Arhiepiscopul Antonie şi Episcopul Victor. Împreună, au dus mai departe Ortodoxia adevărată, pe când ceilalţi se uneau cu Patriarhia Moscovei pentru onoruri şi beneficii. În partea căzută a ROCOR-ului a fost ales ca „mitropolit” Lavru, care a semnat comuniunea cu ecumenistul Patriarh Alexei. La câteva zile după ce a trădat Ortodoxia, „mitropolitul” Lavru a murit fără de veste, fără să lase măcar un mesaj în urma sa, arătând că Dumnezeu îngăduie multe, dar când se mânie distruge tot lucrul rău.

Mitropolitul Vitalie Ustinov a trecut la cele veşnice la data de 25 Septembrie 2006, slujit Biserica Ortodoxă ca Mitropolit timp de 20 de ani.

Cap. VII.

Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora devine Biserica Ortodoxă Rusească (РосПЦ)

După căderea ROCOR-ului în ecumenism, prin semnarea comuniunii cu Patriarhia Moscovei, care încă nu se spălase de sângele pe care-l vărsase, al poporului nevinovat rus, nici nu se lepădase de erezia serghianismului şi pierderea succesiunii Apostolice, ierarhia care a mai rămas din ROCOR a fost nevoită să îndure o strâmtorare foarte mare. Majoritatea Bisericilor şi Mănăstirilor au fost confiscate şi trecute sub ascultarea Patriarhiei Moscovite, iar ierarhii şi clericii au fost nevoiţi să construiască alte Sfinte Aşezăminte pentru a servi credincioşilor fideli ai Bisericii adevărate.

Cârma Bisericii este ţinută în continuare de către Sfântul Sinod, de data aceasta format din mai puţini ierarhi, cu o parte economică foarte scăzută şi fără influenţe politice sau de alte naturi, ce ar fi putut încuraja lupta pentru redobândirea Bisericilor pierdute. Smeriţi şi plini de Duh Sfânt, ierarhii încep a construi noi Mănăstiri şi Biserici, fără a duce vre-o luptă celor ce căzuse deja în eres şi plecase cu tot cu Biserici după ei, deşi acele Lăcaşuri fusese construite pe Mărturisirile Sfinţilor Ierarhi ai ROCOR-ului, care niciodată nu au recunoscut Patriarhia Moscovei ca organ de conducere, după căderea în ereziile lui Serghie, erezii care încă persistă în Biserica Ortodoxă Rusă – Patriarhia Moscovei.

La data de 4/17 Iunie 2006, Mitropolitul Vitalie îl hiroteseşte pe Ieromonahul Damaschin Balabanov în rangul de Arhimandrit şi îl numeşte Secretar al Sfântului Sinod.

În continuare, rămâne în scaun Mitropolitul Vitalie, foarte în vârstă şi înconjurat de un număr restrâns de ierarhi. El reuşeşte să lase în urma sa Biserica aşa cum o primise în grijă spre a o păstori mai departe, păzită de eresuri şi de compromisurile neo-comuniste, apoi trece la cele veşnice în ziua de 25 Septembrie 2006.

După trecerea la cele veşnice a Mitropolitului Vitalie, Sfântul Sinod îl alege ca întâistătător pe Arhiepiscopul Antonie Orlov, unul dintre cei mai apropiaţi ai Mitropolitului Vitalie, iar Episcopul Victor este numit Arhiepiscop.

La data de 23 Iulie 2006, Arhimandritul Damaschin (Balabanov) este hirotonit Episcop de către Arhiepiscopul Antonie şi Arhiepiscopul Victor , primind în oblăduire Eparhia Moscovei şi Rusiei Centrale.

La data de 10/23 Noiembrie 2006, Mitropolitul Antonie, Episcopul Atanasie, Episcopul Damaschin şi Arhiepiscopul Victor îl hirtonesc întru Episcop pe Arhimandritul Ioan (Zinoviev) primind sub oblăduire Eparhia ROCOR/RosPŢ în Ucraina.

Cei patru Arhierei duc mai departe misiunea păstoririi Bisericii Ortodoxe Ruseşti (РосПЦ), după Sfintele Canoane şi hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice şi Locale.

În anul 2007, Mitropolitul Antonie Orlov trădează şi el Ortodoxia, făcând colaborare cu persoane politice din mişcarea serghianistă, fapt pentru care se face o dezbinare între ierarhi. Doar Episcopii Damaschin al Moscovei şi Ioan al Ucrainei mai rămân în comuniune liturgică, ceilalţi renunţând rând pe rând la comuniunea cu Mitropolitul Antonie, rămânând singuri şi fără posibilitatea de a duce mai departe succesiunea Apostolică.

De teama ca Biserica Ortodoxă Rusească să rişte a rămâne fără Arhierei, în luna August 2007, Episcopul Damaschin şi Episcopul Ioan hirotonesc un nou Episcop, în persoana Preasfinţitului Grigorie, Arhiereu vicar al Eparhiei Moscovei. După hirotonia PS. Grigorie, cei trei Episcopi (PS. Damaschin, PS. Ioan şi PS. Grigorie) hirotonesc noi Episcopi în Sinodul, adică pe PS. Vladimir şi PS. Partenie. Sf. Sinod (РосПЦ) decide ridicarea la rangul de Mitropolit a Înalt Preasfinţitului Damaschin iar Preasfinţitul Ioan la rangul de Arhiepiscop.

În luna Aprilie a anului 2009, Mitropolitul Damaschin, Arhiepiscopul Ioan şi Episcopul Grigorie îl hirotonesc pe Episcopul Andrian din Rep. Moldova, cu titulatura de Episcop al Chişinăului şi al Pământurilor Moldoveneşti.

La adunarea Sfântului Sinod din Decembrie 2009, ÎPS. Damaschin, ÎPS. Ioan, PS. Grigorie şi PS. Andrian hirotonesc un nou Episcop, în persoana PS. Onufrie pentru Belarus.

În 8 Septembrie 2010, fiind adunat Sf. Sinod în Ucraina, Episcopul Andrian este ridicat la rangul de Arhiepiscop. În cadrul Sf. Liturghii, este hirotonit PS. Mihail, Episcop al Belgorodului şi Rusiei de Sud, în locul Episcopului Grigorie, retras din scaun pe motive de sănătate, de către Mitropolitul Damaschin, Arhiepiscopul Ioan, Arhiepiscopul Andrian şi Episcopul Onufrie.

Astfel, Biserica Ortodoxă Rusească reface ierarhia, şi se extinde în mai multe zone ale Rusiei, Ucrainei, Belarusului şi Belgorodului, în Republica Moldova, America şi chiar în România, ducând mai departe Succesiunea Apostolică fără a implica Ierarhia cea Adevărată în compromisuri sau erezii, întocmai cum a lăsat-o şi ultimul ei Mitropolit, trecut la cele veşnice, Vrednicul de pomenire, ÎPS. Vitalie Ustinov.


%d blogeri au apreciat asta: