Archive for Ianuarie 2012

26 Ianuarie 2012

CARTEA „VOCEA ORTODOXIEI”

Autor: Pr. Veniamin Ilie

Eclesiologia Bisericii Ortodoxe (vechi-calendarise) din România (ROCOR-V)

– Mişcarea Ortodoxă Tradiţională din România –

(adevărata Biserică a Lui Hristos)

referitor la problema schimbării calendarului şi erezia ecumenismului modernist.

 

INTRODUCERE

„Străduiţi-vă să mergeţi la Bisericile lui Dumnezeu

acum, cât ele sunt încă ale noastre. Va veni timpul

când nu le vom mai putea frecventa”

(Egumenul Kukşa de la Odesa).

Iubiţi cititori,

Una dintre problemele care ne interesează cel mai mult în acest secol, se naşte în numeroasele proorocii ale Preacuvioşilor Părinţi din secolului XX, şi nu numai. De pildă, Cuviosul Lavrentie al Cernigovului este numai unul dintre toţi Cuvioşii Părinţi care au proorocit venirea unor vremuri primejdioase pentru mântuirea creştinilor ortodocşi. Acesta a proorocit şi despre venirea vremurilor de tristeţe şi singurătate, înstrăinarea de Darul Lui Dumnezeu şi căderea multor Biserici şi Mănăstiri sub stăpânire eretică. Iată câteva cuvinte din proorocia Cuviosului Lavrentie: Vor veni aşa vremuri când vor umbla din casă-n casă ca lumea să semneze pentru acel singur împărat şi se va face un recensământ al populaţiei foarte drastic. Vine timpul, şi nu e departe, când foarte multe biserici şi mănăstiri se vor deschide şi se vor repara, le vor reface nu numai pe dinăuntru, ci şi pe dinafară. Vor auri acoperişurile atât ale bisericilor cât şi ale clopotniţelor; dar preoţimea nu va lucra la sufletul credinciosului ci numai la cărămizile lui Faraon. Preotul nu va mai face şi misiune. Când vor termina lucrările, va veni vremea împărăţiei lui Anti-Hrist şi el va fi pus împărat. Toate bisericile vor fi într-o bunăstare imensă, pline de bogăţii ca niciodată, dar să nu mergeţi în ele”.[1] Când am citit prima dată acest capitol am început să-mi adresez semne foarte mari de întrebare, am făcut o sinteză foarte amănunţită a evenimentelor tulburi din istoria Bisericii, în scopul descoperirii adevărurilor tăinuite de către clericii şi ierarhii de pe stilul nou. Deşi am citit acum câţiva ani proorocia, abia anul acesta (adică 2008) am hotărât să scriu lucrarea de faţă, pentru a aduce puţină lămurire în cazul schimbării calendarului nostru bisericesc.

Pe lângă Cuviosul Lavrenitie al Cernigovului, a mai vestit despre felul venirii lui Anti-Hrist, Sfântul Cuvios Kukşa, Egumenul de la Odesa, şi care face referire tot la situaţia Bisericii din acele vremuri. Este clar că la un Sfânt Părinte nu are cum să-i pese de situaţia politică, ci doar de situaţia Bisericii Ortodoxe, pe care iată că o şi mărturisim cu toţii. Sfântul Cuvios Kukşa, prooroceşte astfel: „Străduiţi-vă să mergeţi la Bisericile lui Dumnezeu acum, cât ele sunt încă ale noastre. Va veni timpul când nu le vom mai putea frecventa”[2]. Îngrijorarea noastră trebuie să apară atunci când ne întrebăm: „cu câţi ani în urmă s-au proorocit acestea?” Iar răspunsul dat nu are cum să ne încurajeze, întrucât au trecut foarte mulţi ani de atunci. De pildă, Sf. Cuvios Lavrentie a trăit în secolul XIX, iar Sfântul Cuvios Kukşa de la Odesa a trăit în secolul XX. Ne despart atâţia ani… şi omenirea nu este conştientă de ceea ce se petrece. Peste tot se vorbeşte despre globalizare, despre sistematizarea reformelor politice încât să se ajungă la o singură conducere; chiar în Biserică a pătruns ideea de „globalizare” şi alegere a unui „singur păstor” prin ideologii ecumeniste, de tip papale, abătându-se foarte mult de la Tradiţia şi Predania Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti şi apropiindu-se de o instituţie necunoscută, de o instituţie care este în proces de formare încă din secolul XX: Mişcarea Ecumenică.

Pe lângă călcările Sfintelor Canoane şi abaterile de la Învăţătura Bisericii Ortodoxe, unii dintre ierarhii ce fac parte în conducerile Bisericilor Ortodoxe oficiale fac şi alte greşeli precum recunoaşterea practică, şi nu numai pe hârtie, a tainelor unor confesiuni eretice, precum catolicii şi protestanţii. Slujirile şi rugăciunile cu ereticii au devenit o obişnuinţă pentru majoritatea popoarelor, şi de asemenea, puţini sunt cei care cunosc în variantă originală Sfintele Canoane care s-au dat de către Sfinţii Apostoli, Sfintele Sinoade şi Sfinţii Părinţi. În cadrul ritualurilor „ecumenice” se ascund o serie de principii globaliste, principii satanice, chiar dacă în exterior se văd a fi rugăciuni, în esenţa lor fiind afundarea popoarelor în întunericul eresului, pentru a apropia instalarea lui Anti-Hrist ca fiind singurul păstor al lumii.

Studiind destul de bine problema împlinirii profeţiilor Sfinţilor Părinţi, nu numai a celor doi menţionaţi mai sus ci a mai multora, am hotărât să încep această carte prin care să fac o sinteză foarte amănunţită a evenimentelor şi a faptelor vremii, aşa încât să aflăm în sfârşit în care dintre Biserici s-au infiltrat deja falşii păstori şi aleşii lui Anti-Hrist de a stăpâni lumea prin propovăduirea acestora. Sunt lucruri foarte importante de ştiut, şi chiar foarte necesare mântuirii noastre.

Sunt unii dintre noi, mai slabi de înger, care când vine vorba despre chestiuni mai dificile, chiar dacă sunt necesare mântuirii, evită să-şi complice mintea şi să analizeze lucrurile. Ei bine, acest caracter denotă dezinteres, ceea ce nu face parte din criteriile pe care Mântuitorul le-a lăsat prin Sfinţii Apostoli, după care va şi judeca lumea. Dezinteresul, indiferent de situaţie, dacă este frântură din adevărul necesar Mântuirii, trebuie să fim destul de atenţi şi conştienţi, că orice clipă poate fi fatală şi orice faptă irevocabilă. Ei bine, cum ne dăm seama dacă chestiunile pe care le aflăm sunt chiar interese necesare mântuirii? Şi aici trebuie să precizăm că Biserica este singura instituţie divino-umană prin care Mântuitorul nostru Iisus Hristos acordă mântuirea şi moştenirea împărăţiei Lui Dumnezeu. De aceea trebuie să fim cât se poate de atenţi în privinţa acestor dezbateri foarte importante, care fac parte din mărturisirea curată a Bisericii Ortodoxe în secolul XXI.

Nu este nevoie să parcurgem întreaga istorie a Creştinătăţii, pentru a afla timpul în care s-au făcut primii paşi din partea lui Anti-Hrist, pentru pătrunde în formele de conducere ale întregii omeniri. De asemenea, nu ne trebui nici multă filozofie să conştientizăm că venirea lui Anti-Hrist nu va avea ca scop dominarea sistemelor politice, ci bineînţeles va avea ca scop distrugerea Bisericii şi împrăştierea credincioşilor prin dezbinare, mai apoi prin erezie şi moarte. Nu trebuie să facem altceva decât să luăm şirul evenimentelor cu caractere necanonice care au avut loc între ierarhi din sânul Bisericii Ortodoxe şi din ierarhi sau reprezentanţi ai unor confesiuni eretice, în cadrul cărora evident că s-au făcut compromisuri destul de mari, toate generalizând ideea de globalizare nu numai a structurii politice, ci şi bisericeşti. Deci, întorcându-ne în trecut, primul compromis care s-a făcut, a rezultat reforma din secolul XX, schimbare care a generat o serie de nemulţumiri între credincioşii trăitori, credincioşii de rând şi oamenii politico-religioşi. Este vorba despre schimbarea calendarului. Acest eveniment a născut o cutremurătoare schismă în prima parte a secolului XX, şi de asemenea o dezorientare chiar şi în cadrul unora dintre credincioşii care au rămas în Biserica Ortodoxă.

Efectul îngrijorător al schismei, începând cu anii 1923-1924, s-a răspândit până în zilele noastre, tulburând Biserica Ortodoxă, în timp ce papalitatea a sărbători o serie de evenimente care s-au datorat schimbării calendarului în Biserica Ortodoxă.

Necesitatea schimbării calendarului a fost justificată filozofic, procesele fiind luminate de către diferiţi filozofi cunoscuţi în întreaga lume pentru priceperea lor. Problema nu ar fi aceasta. Este foarte bine când un subiect este dezbătut şi analizat în prezenţa unor oameni capabili de a găsi situaţia corectă. Principala problemă este aceea că s-au respectat cu stricteţe toate normele filozofice, iar Sfintele Canoane şi Învăţătura Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti au fost tratate cu deplină indiferenţă. Chiar nu s-au găsit nici până în ziua de astăzi documente care să ateste că schimbarea calendarului s-a făcut pentru un interes Bisericesc, evident după Sfintele Canoane care sun şi hotarele de netrecut şi netăgăduit ale Bisericii. Argumentele ştiinţifice i-au lăsat reci pe majoritatea creştinilor, fie arhierei, fie preoţi, sau simpli credincioşi care au avut acces la informaţiile legate de această problemă. De la aceste nereguli sa-u produs diferite schisme şi ruperi de la Biserica Ortodoxă. În momentul de faţă, Biserica Ortodoxă se află într-o situaţie foarte tensionată datorită jocurilor politice care s-a făcut de-a lungul timpului pentru a denatura autenticitatea Credinţei şi de a introduce bineînţeles ideile globalizării Antihriste, pentru a atinge diavolescul scop de a distruge Biserica.

Cu un secol în urmă, Sfântul Cuvios Kukşa, stareţul de la Odesa proorocea şi în acelaşi timp poruncea: „Nu peste multă vreme va avea loc Sinodul Ecumenic (al VIII-lea), numit “sfânt”. Însă acest Sinod nu va fi cel de-al optulea, fiind o adunătură de necredincioşi. În cadrul lui toate credinţele se vor uni în una. Posturile vor fi anulate, călugăria anulata, călugărilor şi episcopilor li se va permite să se căsătorească, iar preoţilor, să se recăsătorească. Noi însă nu trebuie să acceptam aceste schimbări. Stilul Nou (adică noul calendar gregorian) va fi introdus in toata Biserica Universala. Fiţi cu luare aminte! Străduiţi-vă să mergeţi la Bisericile lui Dumnezeu acum, cât ele sunt încă ale noastre. Va veni vremea când nu le vom mai putea frecventa. Numai cei aleşi vor înţelege ce se întâmplă. Pe oameni îi vor obliga să se ducă la biserica apostată; însă, nu trebuie să mergem într-acolo în niciun caz. Va rog, rămâneţi în Credinţa Ortodoxă până la ultima suflare şi aşa vă veţi mântui[3]. Încă de la începutul profeţiei vedem că Sfântul Cuvios nu numai că ne descrie timpul prin care are să treacă Biserica, ci ne dă şi detalii lămuritoare. Astfel ne vorbeşte despre ce-l de-al VIII-lea Sinod Ecumenic, care este una dintre principalele teme de dezbatere dintre ierarhia de Patriarhiei Constantinopolului, României, Moscovei şi a celorlalte. Patriarhia de Constantinopol este implicată foarte mult în această problemă încă din vremea Patriarhului Meletios Metaxakis al Constantinopolului, şi primul care a adoptat noul calendar dintre Bisericile Ortodoxe. În cadrul celui de-al VIII-lea Sinod Ecumenic, sau cel puţin aşa vor ei să-l numească, sunt vizate şi chestiuni legate de calendar. Previziunile făcute de diverşi cardinali catolici, referitor la acest subiect ne demonstrează încă o dată că interesele politice stau la baza unei idei abordate de către ierarhia ecumenică. De data aceasta felul în care va fi abordată problema face şi mai mari greşeli, chiar este vorba despre anularea întregii Tradiţii Ortodoxe de dragul comuniunii cu papalitatea, în sensul de a fi desfiinţate sărbătorile din cursul săptămânii, pentru a spori câştigul financiar şi impunerea lucrului chiar şi în zilele de sărbătoare, idee fiind cu totul deplasată de la Ortodoxie, şi cu toate acestea susţinută de către ierarhia Ortodoxă.

Pe lângă aceste principii ale Sinodului al VIII-lea Ecumenic se vor alătura, după cum prooroceşte Sfântul Cuvios Kukşa, şi alte nelegiuiri şi erezii precum: anularea călugăriei, permisiunea episcopilor de a se căsători, iar a preoţilor de a se recăsători. Deja ideea de anularea călugăriei a fost începută încă din secolul trecut când ierarhia aleasă după criteriile impuse de rege sau parlament au avut grijă să transforme viaţa monahală într-o inconfundabilă mirenie de cinste, abrogându-se majoritatea Canoanelor impuse de către Sfinţii Părinţi pentru monahi. Din nefericire, nu numai Canoanele s-au abrogat, ci o dată cu desfiinţarea lor, s-a denaturat şi rânduiala vieţii monahiceşti pe care acum o citim numai în Paterice. Schimbările s-au cunoscut încă din vremea primului Patriarh, când numeroşi monahi şi stareţi de mănăstiri s-au arătat întristaţi de reformele care începeau să se facă în rândul monahismului ortodox. Cel mai sigur, ideile reformelor au fost adoptate de la catolici, unde sodomia domneşte cu nesimţire în rândul călugărilor. Ideea uşurării canonului monahal a început în perioada regelui Carol al II-lea, când s-au pornit şi persecuţiile asupra credincioşilor care nu primeau calendarul gregorian. Abrogarea Sfintelor Canoane a avut ca scop atragerea trândăviei şi neputinţei trupeşti în faţa ispitelor. Acesta a fost şi scopul exterior Bisericii Ortodoxe, pentru că Biserica noastră s-a bazat foarte mult în ultimele veacuri pe trăirea şi învăţătura provenită din Mănăstirile Ortodoxe cu Tradiţie. Astfel, aducând în plin proces de transfigurare negativă monahismul Ortodox, au creat un câmp de luptă foarte bine organizat, rezultatele fiind favorabile luptei lui Anti-Hrist împotriva Bisericii Ortodoxe. Mănăstirile Ortodoxe au reprezentat pentru Biserica noastră adevărate şcoli duhovniceşti de trăire şi cunoaştere a Dreptei Credinţe. Astfel, distrugând izvoarele de alimentare duhovnicească, au reuşit să aducă Biserica Ortodoxă într-o stare foarte incapabilă de a rezista în faţa ideologiilor eretice, neavând o putere a cunoştinţei bazate pe trăire şi practică, ci doar o formă foarte letală, adică ceea ce a mai rămas din Învăţătură.

În continuarea proorociei cu privire la situaţia Bisericii Ortodoxe în veacul din urmă, Cuviosul face referire la o altă reformă care s-a produs în cadrul Bisericii „Stilul Nou (adică noul calendar gregorian) va fi introdus in toata Biserica Universala. Fiţi cu luare aminte!” Deja această reformă s-a produs de foarte mult timp. Patriarhia Moscovei de exemplu s-a întors la stilul vechi după o perioadă scurtă de timp, datorită nemulţumirilor credincioşilor şi pericolului de a se face dezbinare. Dintre Bisericile oficiale doar câteva mai păstrează vechiul calendar, dar şi în cadrul acestora se discută problema schimbării.

Spre deosebire de hotărârile luate de Sfinţii Părinţi, ale căror baze erau stabilite de către Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi Sfintele Canoane, hotărârile luate de Sinoadele Bisericilor mari, în ultimul secol, se bazează în chip vădit pe interese străine, de tip papale, fără nici măcar un argument canonic care să nu contravină vreunui alt Canon sau hotărâre luată în prezenţa Sfântului Duh de către Sfinţii Părinţi. Acest fapt denotă lipsa de supunere nu numai faţă de Sfintele Canoane, ci de Porunca Lui Dumnezeu, întrucât la porunca Lui Dumnezeu s-au dat toate. Cu toate acestea, trebuie să acceptăm ideea că şi venirea acestor vremuri se datorează voii Lui Dumnezeu, pentru că fără voia Lui, nimic nu este posibil. Însă, trebuie să luăm în considerare şi Predania Bisericii noastre, pentru că altfel ajungem la deznădejde şi pierderea credinţei dacă nu păstrăm Tradiţia Bisericii şi Hotarele Ei.

Una dintre problemele care ne frământă în privinţa schimbării calendarului este fenomenul „stil vechi – stil nou”, problemă care a generat o serie de mari disensiuni teologice în Biserica Ortodoxă. Acest fenomen apare în anul 1924, în Constantinopol, ulterior în Grecia şi în România, apoi s-a extins şi în alte state cu o populaţie majoritar ortodoxă. Încă de la începutul ideii de schimbare (anul 1583) Biserica Ortodoxă, prin Sfinţii Părinţi şi ierarhi s-a arătat nemulţumită în urma inovaţiei papei Grigorie al VIII-lea al cărui nume îl şi poartă: calendarul gregorian. Problema a fost foarte aspru combătută din partea de Răsărit a Bisericii. De pildă, Ierarhia vremii şi nu numai, în frunte cu toţi ortodocşii Patriarhi şi arhierei, au dat o serie de Anateme şi au hotărât că inovatorii şi primitorii noului calendar să fie pedepsiţi cu toate Sfintele Canoane care sunt atribuite ereticilor. În ciuda acestor realităţi, cei ce au ţinut cu stricteţe predania Bisericii şi nu au căzut sub aceste Anateme, neprimind noul calendar, au fost numiţi de către majoritatea ierarhilor inovatori ca fiind „schismatici”. Şi problema stilismului naşte o serie de controverse foarte puternice în Biserica Ortodoxă. Dar, pentru a înţelege mai bine problema şi pentru a defini cu exactitate situaţia actuală, în cele ce urmează voi prezenta mărturii foarte credibile şi cu surse total Ortodoxe, pentru a dispărea termenii de „stil vechi şi stil nou” sau „stilism şi tradiţionalism”. Principalul scop este acela de a da o imagine cât mai clară şi mai reală în ceea ce priveşte peisajul Bisericii Ortodoxe din Mileniul III şi pentru a înţelege la ce se referă proorociile Sfinţilor Părinţi, care parte din ele s-a împlinit deja. Ideea acestei cărţi nu este numai de a dezbate problemele cele mai tensionate ale secolului, ci şi de a releva principalele obligaţii ce revin credincioşilor pentru a se mântui şi de a păstra Predania, Tradiţia şi Comuniunea Bisericii (mai ales), fără a crea compromisuri.

Autor: Pr. Veniamin Ilie


[1] Ziarul „Talanţii Împărăţiei”, pag. 186.

[2] Ziarul „Pravoslavnâi Simbirsk” Nr. 21-22/1998

[3] Ziarul „Pravoslavnâi Simbirsk” Nr. 21-22/1998


INTRODUCERE

CAPITOLUL 1

CAPITOLUL 2

CAPITOLUL 3

CAPITOLUL 4

CAPITOLUL 5

CAPITOLUL 6

ÎNCHEIERE

Tristeţe fără margini, poporul meu iubit! Să revenim la identitatea noastră!

22 Ianuarie 2012

Cândva o ţară unită, acum un popor dezbinat

Scris de Pr. Veniamin Ilie

Ţara noastră, Tracia de altă dată, are istorie antică şi de-o vârstă cu marile civilizaţii antice, precum Israel, Grecia, iar ulterior apăruta Romă. Acest popor s-a numit dintru început Tracia, după cum şi dovezile scripturistice atestă acest adevăr. Sfântul Apostol Andrei a venit în Tracia, în Sciţia Mică, unde liber şi fără să fie torturat, a propovăduit pe adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos, mântuitorul sufletelor tuturor creştinilor.

Noi, poporul acum numit român, nu suntem descendenţi ai Romei, cum au încercat conducătorii compromişi ai neamului să ne numească. Noi, poporul Trac, din ţinuturile Carpato-Danubiano-Pontice, avem sângele nostru, istoria noastră, identitate proprie, chiar dacă acest lucru îi necăjeşte pe papistaşii care au invadat puterea statului şi ţara noastră Sfântă. (more…)

S-a stins din viaţă Mitropolitul Suzdalului, Valentin Rusantsov!

20 Ianuarie 2012
MITROPOLITUL VALENTIN
MITROPOLITUL VALENTIN
Nume de mirean: Anatoli Petrovich Rusantsov
(n. 3 Martie 1939 – d. 3 Ianuarie 2012)
Hirotonit Arhiereu în 10 Februarie 1991 de către ierarhia ROCOR
Mitropolitul al Suzdalului
Fondatorul ROAC (Russian Orthodox Autonomous Church)

Bine cunoscutul Mitropolit Valentin a fost membru al Sinodului ROCOR, de care s-a desprins din cauza unor probleme personale. Acesta chiar a dus o viaţă singuratică şi simplă după „despărţirea” de ROCOR, respectiv Mitropolitul Vitalie. Acesta suferea de diabet zaharat de 20 de ani.

În ziua de 15 ianuarie a ajuns la Moscova pentru câteva investigaţii medicale, iar în noaptea de 15 spre 16 Ianuarie, respectiv 2 spre 3 Ianuarie, calendarul bisericesc, Mitropolitul Valentin a fost găsit fără suflare. Cauzele morţii nu au fost clarificate de autorităţi, chiar dacă unele aspecte ale decursului evenimentelor sunt destul de dubioase.

EPISCOP TEODOR

EPISCOP TEODOR

După trecerea la cele veşnice a regretatului Mitropolit Valentin, Sinodul Episcopilor l-a numit ca locţiitor pe Episcopul Teodor, Episcopul Caucazului.

Site-ul oficial al Mitropoliei ROAC anunţa că întâistătătorul acestei Biserici Ortodoxe Ruseşti a fost găsit fără suflare în jurul orei 08:00 de către unul dintre fii săi duhovniceşti de la Moscova, la care găzduia pe perioada investigaţiilor medicale. Medicul legist a afirmat că Mitropolitul Valentin a murit în urma unei insuficienţe cardiace în somn.

Înmormântarea Mitropolitului Valentin va avea loc Duminică, 9/ 22 Ianuarie 2012 la una dintre Bisericile din oraşul Suzdal – Rusia. Pe această cale transmitem sincere condoleanţe Sinodului, rudelor şi apropiaţilor Mitropolitului Valentin.

În amintirea sa, pot spune că am purtat câteva discuţii prin translator în anul 2009, într-o perioadă în care era foarte trist datorită unor nedreptăţi comise de autorităţi; însă, era o fire deschisă, paşnică şi chiar reuşea să îmbine umorul cu seriozitatea duhovnicească, încât se făcea pe plac celor cu care discuta. În amintirea acestui Mitropolit a rămas un Sinod de 7 Episcopi, după cum reiese din Site-ul actual al Mitropoliei ROAC.

Nefericit lucru este că Mitropolitul Valentin un singur lucru nu a apucat să realizeze în această viaţă pământească, şi anume acela de a se reuni cu Biserica Ortodoxă adevărată şi de a lăsa deoparte nedreptăţile omeneşti.

În jurul său, Mitropolitul Valentin îşi formase un sinod bine închegat, ajuns la maturitate, care nu se grăbea în luarea de decizii; însă, repaosul a dus ca Mitropolitul Valentin să treacă la cele veşnice în afara Bisericii Lui Hristos.

Mă rog bunului Dumnezeu să-i ierte lui greşelile, fărădelegile, schisma şi anatema, şi mai ales să-l odihnească împreună cu cei drepţi, în Împărăţia Lui Dumnezeu; căci, de ar fi ştiut că timpul său este atât de scurt, s-ar fi grăbit spre a se întoarce în Biserica Lui Hristos împreună cu toţi creştinii care i-au urmat cu atâta dragoste şi ascultare.

Mâine, în ziua de prăznuire a Sf. Prooroc Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, adică 7/20 Ianuarie, la sfârşitul Sfintelor Slujbe, vom săvârşi un Parastas de pomenire a Mitropolitului Valentin, iar Duminică, 9/22 Ianuarie, vom săvârşi un Trisaghion, după Sfânta Liturghie, cu care vom încheia aceste trei zile de pomenire a unuia dintre ierarhii care cândva a luminat Ortodoxia; dar, care ulterior a căzut în valul întristărilor şi a părăsit ROCOR-ul, zicând adesea „pentru o vreme” nădăjduind că toate vor reveni la normal. Din nefericire, ROCOR-ul a rămas mult prea mic, iar Mitropolitul Valentin a trecut la cele veşnice în afara Bisericii.

Aceste zile de doliu, să-i spunem aşa, vom pomeni numele Mitropolitului Valentin la slujbele Parastaselor, dar nu în cadrul Sfintei Liturghii sau a slujbelor Bisericeşti. Această excepţie o putem face pentru faptul că el nu a inovat nici un fel de erezie, ci doar din motive administrative a creat această ruptură, uşor de reabilitat în Biserica Lui Hristos.

Aşadar, reamintim că Duminică, 9/22 Ianuarie, 2012, Mitropolitul Valentin se va reîntoarce în pământul dintru care a fost creat, pământ pe care l-a iubit şi pentru care şi-a dat viaţa prin ostenelile călugăreşti, prin rugăciune, postire, dar mai ales prin blândeţea cu care conversa cu semenii. Nu regret faptul că l-am cunoscut pe acest om; dar, regret faptul că nu a avut vreme îndelungată pentru a se reîntoarce în Biserica Lui Hristos.

Acest exemplu, fraţilor, să-l avem şi noi, căci de ne va prinde sfârşitul în comun cu ereticii, în afara Bisericii acesteia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti, departe de noi va fi Împărăţia Lui Dumnezeu. „Iată, Mirele vine în miezul nopţii…”. În miezul nopţii a trecut la cele veşnice Mitropolitul Valentin! În miez de noapte a venit Mirele la dânsul! Dacă ar fi ştiut vremea, îndată s-ar fi unit cu Biserica Lui Hristos! Dar, moartea vine pe nepregătite, şi spunea un Sfânt Părinte paterical: „întru ce te va afla, într-aceea te va judeca”. Să luăm aminte să nu fie şi pentru noi ultima din zile şi să ne plângem amărăciunea păcatelor noastre, lepădând ideea că mai avem vreme… Vreme este, dar nu câtă am vrea noi, ci câtă ne trebuie! Zaheu a spus „acum!” Asemenea şi noi să spunem şi cu pocăinţă să venim la Biserica Lui Hristos, fugind de prăpastia ereziei, de patimile cele rele şi de răutatea care macină sufletul, precum cariile lemnul.

Dumnezeu să-l odihnească în sânul lui Avraam, cu drepţii să-l numere şi să-i ierte lui toate, căci de ar fi ştiut cineva vremea sa, niciunul nu s-ar fi îndepărtat de Biserică.

Doamne, iartă-i lui toate şi-l odihneşte ca pe un drept, măcar pentru ostenelile călugăreşti, pentru postire şi rugăciune, căci multă milostenie ai şi poţi face toate, dupre cum voieşti!

VEŞNICA LUI POMENIRE!

Pr. P. Coordonator Veniamin Ilie

As.C.O.T.România

Sf. Nicolae Velimirovici – Predică la Botezul Domnului

18 Ianuarie 2012

Predică la Botezul Domnului

Evanghelia despre Botezul Domnului

Matei 3:13-17

 

În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să Se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat. Iar botezându-Se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit.”

“Şi se va arăta slava Domnului şi tot trupul o va vedea căci gura Domnului a grăit.” (Isaia 40:5).

 

Fraţi creştini,

 

În vremurile de odinioară, Domnul a făgăduit să vină şi să Se arate întru slavă mare. Oamenii au auzit aceasta dar au uitat ce se spusese. Dar Dumnezeu nu Şi-a uitat cuvântul Său, pentru că cuvintele Domnului sunt ca stâlpii de piatră care nu se pot nărui. Domnul a făgăduit că vine; şi iată, El nu a venit la vremea când noi aveam cel mai puţin nevoie de El, ci când nevoia noastră era cea mai mare. Dumnezeu a trimis un prooroc sau un înger în locul Său, la vremea potrivită. Dar când răul s-a înmulţit în lume atât de mult, că nici măcar un înger nu mai era în stare să-l ardă cu lumina sa, nici un prooroc nu mai avea putinţă să-l strâmtoreze prin cuvintele sale, atunci Dumnezeu Şi-a împlinit vechea făgăduinţă şi S-a arătat pe pământ. Dar cum a venit Dumnezeu în plină slavă? În smerenie şi ascultare de negrăit. Într-un asemenea chip în care îngerii Săi arătau mai strălucitori şi proorocii Săi mai măreţi decât El. Când s-au arătat la Iordan proorocul şi Stăpânul, proorocul a atras atenţia mai mult decât Stăpânul. Ioan Înaintemergătorul părea mai tainic şi mai mare decât Domnul Hristos. Domnul Hristos Îşi ascundea slava Sa şi măreţia sub două învelişuri groase: unul era trupul omenesc şi celălalt era smerenia. Aşa încât oamenii nici nu L-au băgat în seamă, nici nu L-au recunoscut, în timp ce ochii tuturor puterilor cereşti erau aşezaţi pe El mai mult decât pe întreaga lume zidită. Înveşmântat în trup adevărat şi în smerenie curată, Domnul Hristos a venit din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el. (Matei 3:13).

Minunat este Dumnezeu întru lucrările Lui! Prin toate lucrările Sale, El ne învaţă smerenia şi ascultarea. El Se ascunde în spatele lucrărilor Sale, tot aşa cum soarele se ascunde noaptea în spatele strălucirii stelelor, tot aşa cum o privighetoare se ascunde în tufe în spatele cântecului său.

El dă lumină soarelui şi soarele  străluceşte de parcă ar avea lumina de la sine, pe când faptul este că lumina lui Dumnezeu se trece cu vederea.

El dă glas tunetului Său şi vânturilor Sale şi acestea se aud; dar El nu se aude.

El dă frumuseţe munţilor Săi şi pajiştilor Sale şi ele strălucesc de frumuseţe, ca şi cum ar fi de la ele, pe când frumuseţea lui Dumnezeu rămâne ascunsă ca o taină.

El dă frumuseţe şi mireasmă florilor câmpului şi acestea o răspândesc în jurul lor ca şi cum ar fi de la ele; nebăgându-se în seamă că această mireasmă este a lui Dumnezeu.

El dă putere fiecărei făpturi şi fiecare făptură se împodobeşte în faţa celorlalte, fălindu-se cu puterea, ca şi cum ar fi a sa; pe când puterea nemăsurată a lui Dumnezeu nici nu se împodobeşte, nici nu caută a fi băgată în seamă.

El dă minte din mintea Sa oamenilor şi oamenii cugetă şi gândesc ca şi cum ar fi cu minţile lor; pe când mintea lui Dumnezeu rămâne în pace desăvârşită, întorcând spatele laudei lumii.

Astfel ne învaţă Dumnezeu smerenia. Tot ceea ce face El, face atât potrivit firii Sale, cât şi pentru oameni, ca omul să se ruşineze şi să se facă conştient de mândria sa prostească; ca omul să nu se dea mare, neavând nici o lucrare bună a sa; ci să lase faptele să vorbească pentru sine şi el să se ascundă în spatele lor, aşa cum Dumnezeu stă tăinuit în spatele lucrărilor Sale, fără să fie văzut ori auzit, aşa cum merge un păstor în spatele turmei sale mari.

Minunat este Dumnezeu, Care ne învaţă astfel smerenia! El este minunat şi atunci când ne învaţă ascultarea. Omul niciodată nu poate să fie ascultător ca Dumnezeu. Omul seamănă sămânţa în pământ şi apoi o lasă în grija lui Dumnezeu. Omul seamănă într-o zi, dar Dumnezeu Se îngrijeşte de sămânţă vreme de o sută de zile, păzind-o, încălzind-o, dându-i viaţă şi ridicând-o încetişor din pământ ca un firicel, împodobind firicelul cu muguraşi şi apoi o coace, până când omul merge din nou la câmp, petrecând o zi sau două ca să strângă grânele şi să le transporte cu căruţa la hambarul său.

Corbul îşi cloceşte puii şi apoi îi părăseşte, nemaiîngrijindu-se de ei. Dar Dumnezeu ia  asupra Lui pe aceşti pui neştiutori, slujindu-le şi purtându-le de grijă cu ascultare, ziua şi noaptea. Peştele îşi depune icrele şi pleacă, dar Dumnezeu rămâne, ca să scoată peştişori din icre şi ca să le supravegheze hrănirea şi creşterea lor. Orfani fără de număr, atât de la oameni, cât şi de la animale, nu ar rămâne în viaţă dacă Dumnezeu nu ar avea grijă de aceştia. Dumnezeu Îşi supraveghează întreaga Sa zidire zi şi noapte, ascultându-le cererile şi dându-le ceea ce le este de folos.

Dumnezeu ascultă doririle şi rugăciunile oamenilor şi le împlineşte; El le împlineşte întotdeauna cu ascultare, atâta vreme cât nu există nici un păcat în cererile şi rugăciunile lor. Totuşi, rugăciunile care caută să-L tragă pe Dumnezeu în păcat şi să-L facă părtaş la păcatul omului – Dumnezeu nu ascultă aceste rugăciuni; Dumnezeu nu primeşte aceste rugăciuni. Dintre toate rugăciunile, Dumnezeu ascultă cel mai grabnic rugăciunile celui smerit, care se pocăieşte, care se roagă pentru iertarea păcatelor sale şi pentru dezlegarea de ele. În felul acesta, omul se face zidire nouă, punând început bun – pentru viaţa de fiu în locul celei de rob. De aceea, toţi proorocii, din vremuri străvechi, au căutat pocăinţa oamenilor. De aceea Sfântul Ioan Înaintemergătorul nu numai că propovăduieşte pocăinţa, dar săvârşeşte botezul pocăinţei, pentru ca oamenii să pună pecete văzută pe pocăinţa lor. Cu cât este mai mare pocăinţa unui om, cu atât mai deplin se slobozeşte de cele ale lumii şi se întăreşte cu râvnă pentru Dumnezeu; Dumnezeu degrabă ia aminte şi în ascultare răspunde rugăciunilor oamenilor.

Aşadar, omul nu poate să fie niciodată la fel de smerit ca Dumnezeu, nici ascultător ca El. În întreaga Sa zidire, în cer şi pe pământ, Dumnezeu îi învaţă pe oameni smerenia şi ascultarea. Dumnezeu trimite această veste lumii din marea Sa dragoste pentru oameni şi din dorinţa Sa arzătoare ca toţi oamenii să se mântuiască şi nici unul să nu se piardă.

Dar Dumnezeu a dat oamenilor această învăţătură despre  smerenie şi ascultare în chip mijlocit, fie prin firea zidită de El, fie prin proorocii Săi, oameni aleşi şi îngeri. Numai prin Persoana Domnului Iisus, Dumnezeu dă această învăţătură în chip nemijlocit, prin Sine Însuşi îmbrăcat în trup. În fiecare clipă a vieţii Sale pământeşti, de la naşterea Sa în peşteră până la moartea Sa pe Cruce, Domnul Iisus trăia învăţând oamenii despre smerenie şi ascultare. El a dat această învăţătură vie şi prin botezul Său în apa Iordanului.

Ioan era cel mai însemnat om al zilei. Hristos nu era cunoscut nimănui şi, chiar atunci când L-au cunoscut, oamenii păcătoşi Îl socoteau pe Ioan mai mare decât El. Oamenii se adunau în jurul lui Ioan din toate categoriile, simpli şi învăţaţi, săraci şi bogaţi. Ioan atrăgea atenţia atât prin înfăţişarea sa din afară, cât şi prin viaţa sa pustnicească din pustie şi prin cuvintele sale cu înţeles tainic. Nu se strângeau mulţi în jurul lui Ioan din pricina păcătoşeniei lor ori din dorinţa de pocăinţă, cât din iscodire, ca să vadă şi să audă un om care nu era obişnuit. Deşartă iscodire! Cât timp de mare preţ ne fură aceasta, dându-ne în schimb nimic altceva decât o dulceaţă bolnăvicioasă trecătoare, care se schimbă îndată în ceva amar! Cum ne prinde în capcană şi cum ne scapă pocăinţa şi împreună cu aceasta mântuirea noastră!

Hristos nu a stârnit iscodire. În mijlocul mulţimii, El mergea fără grabă către Iordan. El nu avea nimic care să atragă privirea oamenilor şi nimeni nu-I dădea nici o atenţie. Înfăţişarea Sa nu avea ceva aparte, ca aceea a lui Ioan, nici vieţuirea Sa nu era atât de bogată în osteneli pustniceşti.

El era deopotrivă cu mulţimea şi cu toţii mergeau împreună din Galileea la Iordan, mâncând şi bând cu El şi vorbind cu El ca şi cu oricare alt om din mulţime. Marele Isaia a văzut şi a proorocit aceasta dinainte, zicând: “şi când L-am văzut, nu avea frumuseţe ca să ne fie drag” (Isaia 53:2).

Dar, în mulţimea aceea întreagă de oameni de lângă Iordan, se afla un om, şi numai unul singur, care Îl cunoştea cu adevărat. Acesta era chiar Ioan Botezătorul. Ochii sihastrului desăvârşit străluceau şi tunetul glasului său a amuţit pentru o clipă. Ioan a uitat cu totul de restul mulţimii strânse în jurul apei şi în apă şi, arătând către Iisus, a spus liniştit: “Iată Mielul lui Dumnezeu!” (Ioan 1:29).

“Mielul lui Dumnezeu!” Cu aceste câteva cuvinte a vădit Înaintemergătorul smerenia şi ascultarea Domnului Hristos. El este smerit ca un miel, şi ascultător ca un miel – atât smerenia cât şi ascultarea fiind îndreptate spre Dumnezeu. De aceea spune el: “Mielul lui Dumnezeu”. El merge cu sfială şi smerenie ca un miel şi, tot ca un miel, merge la păscut şi moarte cu aceeaşi încredere în păstorul său, aşa încât Hristos merge oriunde Îl îndrumă Tatăl Său din cer: către naşterea într-o peşteră, către botezul din Iordan, către moartea pe Cruce – toate cu aceeaşi consimţire şi încredere.

Dar, la cuvintele “Mielul lui Dumnezeu”, Ioan le adaugă pe acestea: “Cel ce ridică păcatul lumii”. Cum ridică Hristos păcatul lumii asupra Lui? Prin dragostea Sa şi jertfa Sa, una fiind nedespărţită de cealaltă; căci nu există dragoste adevărată fără jertfă, şi nici o jertfă adevărată fără dragoste. În dragostea Sa, Hristos a coborât în această lume materialnică şi S-a îmbrăcat în trup de carne supus ispitei. Această lume nu este curată şi frumoasă şi minunată aşa cum era înainte de păcatul lui Adam. Ca urmare a păcatului, această lume a luat chip materialnic întunecos, ascuns şi îl poartă aşa până în zilele noastre. Lumea aceea luminoasă s-a schimbat într-o lume a prostiei şi întunecimii; lumea curată s-a făcut necurată; lumea frumoasă s-a făcut strâmbăcioasă şi urâtă; lumea liniştită s-a făcut războinică. În această lume a venit Prealuminatul, Preacuratul, Preaminunatul şi Preadulcele. Prin această lucrare, El a luat deja asupra Lui păcatul lumii – de îndată ce El S-a arătat în lume în trup stricăcios, care se hrăneşte cu hrană stricăcioasă.

El a făcut aceasta, mai întâi, luându-şi trup aşa cum se făcuse acesta după primul păcat al omului; în al doilea rând, prin venirea Sa pe pământ din dragoste, ca să împlinească toate legile care fuseseră date omului după păcat. Cu toate că El nu trebuia să dea ascultare acestor legi, El a venit pe pământ pentru a le împlini pe toate: atât legile date firii, cât şi legile date omului. Şi astfel, El a suferit foame şi sete, istovire şi dureri de tot felul, aşa cum li se întâmplă şi altor muritori; şi El a crescut încet, aşa cum li se întâmplă tuturor celor care se nasc, de-a lungul a treizeci de ani, până când Şi-a început lucrarea Lui în lume. Din această pricină, El a fost tăiat împrejur şi botezat, El a mers la sinagogă ca să Se roage şi a plătit dările lui Cezar. El a primit toate legile făcute până la păcatul cel dintâi şi le-a împlinit. De aceea se spune că El a preluat păcatele lumii asupra Sa. Cu alte cuvinte: El a preluat asupra Lui împlinirea tuturor legilor şi a făcut aceasta cu ascultare şi lesniciune, în aceeaşi măsură în care oamenii împlineau aceste legi în neascultare şi cu greutate. În cele din urmă, în al treilea rând, El a făcut aceasta, dându-Se pe Sine ca jertfă pentru păcatele lumii; prin răstignirea Sa de bunăvoie pe Cruce, moartea Sa ca un miel şi vărsarea sângelul Său nevinovat pentru păcatele multora. Cu adevărat, întreaga Sa viaţă pământească a fost o jertfă, tot aşa cum întreaga Sa viaţă a fost dragoste. A fost o jertfă pentru El ca să Se îmbrace în trup omenesc; a fost o jertfă pentru El ca să dea ascultare legii. Dar, pe Cruce, El, cu sângele Său a pus pecetea jertfei Sale şi a şters toate socotelile păcatelor noastre. Pe Cruce, El ne-a arătat toată apăsarea păcatului omenesc şi plinătatea dragostei lui Dumnezeu, o dragoste care nu încetează din pricina jertfei de sine.

Şi astfel, Hristos ia păcatele lumii asupra Sa în trei chipuri:

mai întâi, prin luarea de trup;

în al doilea rând, supunându-Se legii;

în al treilea rând, dându-se jertfă pe Sine.

Când Domnul a venit în lume, întrupat, împlinind legea, această întâmplare a fost însoţită de fenomene minunate fireşti: steaua de la răsărit, îngerii coborând pe pământ şi veselirea păstorilor din Betleem, slăvirea Lui, a Pruncului sfânt, de către păstorii cei simpli şi de către crai. Dar această întâmplare a fost urmată de uciderea pruncilor de către Irod şi de fuga Mântuitorului în întunecimea Egiptului, dintr-o întunecime şi mai mare: aceea a Ierusalimului.

Apoi, când Domnul a împlinit în chip lămurit, în faţa lumii, legea oamenilor, primind botezul în apele Iordanului, şi această întâmplare a fost însoţită de un fenomen firesc minunat – potrivit Predaniei – se spune că apele Iordanului şi-au oprit curgerea cea firească întorcându-se înapoi. “Marea a văzut şi a fugit, Iordanul s-a întors înapoi.” (Psalm 113:3). Atunci s-au deschis cerurile, s-a auzit glasul Tatălui din ceruri şi s-a văzut Duhul Sfânt în chip de porumbel. Lumea a simţit aceasta şi a văzut totul prin Sfântul Ioan Botezătorul. Dar această întâmplare a fost urmată de postirea cea de patruzeci de zile a lui Hristos în întunecimea şi groaza ispitei satanice. Şi după aceea, s-au arătat îngerii şi I-au purtat Lui de grijă.

Când Domnul a pus pecetea pe toată suferinţa Sa din trupul Său pământesc, prin chinurile Sale şi prin vărsarea sângelui Său pe Cruce, natura a însoţit această întâmplare de lucrări înfricoşătoare: soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat şi mormintele s-au deschis. Viii şi morţii au simţit îsemnătatea înfricoşătoare a sfintei jertfe de pe Golgota; tâlharii şi păgânii au venit să creadă în Fiul lui Dumnezeu şi morţii s-au arătat pe străzile Ierusalimului. Şi această întâmplare a fost urmat de întuneric: întuneric în afara şi înlăuntrul mormântului, după care au venit zorile, biruinţa cea de la urmă – şi Învierea cea de la urmă. Şi, iarăşi, îngerii au fost de faţă!

Aşadar, aceste trei întâmplări din viaţa lui Hristos, ne dau învăţătura cea mai luminată şi mai nemijlocită despre smerenia şi ascultarea Dumnezeiască. Veselia cerească şi firea minunată a fiecăreia dintre acestea se îmbină cu înfricoşarea uciderii omului şi cu stricăciunea satanică. Dar, în toate cele trei întâmplări, Hristos a ieşit Biruitor slăvit: asupra omului Irod după naşterea Sa, asupra lui Satan după botezul Său şi asupra înţelegerii dintre oameni şi Satan după moartea Sa.

Sfântul Matei descrie Botezul în apele Iordanului în acest chip: În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să Se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: “Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?” Ioan Îl recunoaşte pe Hristos, dar nu cunoaşte planul Său de mântuire. Acum se desfăşoară o întâmplare fără de asemănare din istoria omenirii: Dumnezeu se întrece cu omul în smerenie! Ioan boteza păcătoşi spre pocăinţă. Totuşi, Cel fără de păcat, Care nu avea pentru ce să Se pocăiască, a venit la el şi i-a cerut ca el să-L boteze. Ioan, care era mai întărit duhovniceşte decât toţi păcătoşii din jurul său, îndată a recunoscut în Hristos pe Unul mai puternic decât el. Înainte de a-L vedea, Ioan ştia deja că El venise pe pământ şi vieţuia printre oameni: “În mijlocul vostru se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi” (Ioan 1:26). Numai atunci când s-a aflat faţă către faţă cu El, L-a cunoscut pe El şi, arătând către El, a spus: “Iată Mielul lui Dumnezeu!”. De îndată ce Ioan L-a văzut, se poate ca el să fi crezut că menirea lui ca Înaintemergător a luat sfârşit şi să fi spus ca dreptul Simeon mai înainte: “Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace” (Luca 2:29), sau aşa cum a spus Ioan mai târziu într-o împrejurare: “Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3:30). Dar nu; în loc să se întâmple precum a gândit şi s-a aşteptat Ioan, Hristos i-a dat poruncă neaşteptată. Aflat în mijlocul oamenilor păcătoşi, Hristos Cel fără de păcat a căutat la Ioan ca acesta să facă pentru El ceea ce el făcuse pentru alţii: să Îl boteze în râu aşa precum botezase pe alţii. Împotrivirea lui Ioan la aceasta este cu totul de înţeles pentru oamenii muritori. Ah, fraţii mei, este un lucru înfricoşător să aduci în apă pe Cel mai curat decât apa! Este cel mai înfricoşător pentru zidire ca să-şi pună mâna pe capul Ziditorului! Cum poate omul, care este făcut din ţărână şi cenuşă, să cuteze să-şi pună mâna pe El, Care şade pe heruvimi?

Dar Hristos termină îndată vorba cu Ioan cu o zicere scurtă, dar hotărâtă: “Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea.” (Matei 3:15). Atunci L-a lăsat. Este ca şi cum Domnul ar spune aici: Lasă acum orice cuvinte despre vrednicia Mea şi despre care este mai mare sau mai puternic. Ziua aceasta nu are această menire, ci alta. Va veni vremea când ceea ce spui acum se va face lămurit. Nu putem învăţa pe oameni ceea ce nu am făcut noi înşine. Dacă nu vom face aşa, cine ne va crede? Cum ne vom deosebi, altfel, de fariseii şi cărturarii Ierusalimului care învaţă şi ei nu fac? Noi trebuie să împlinim toată legea pentru a da legii întregi un înţeles mai înalt, duhovnicesc. Eu trebuie să fiu mai întâi botezat cu apă, ca după aceea să botez cu Duh Sfânt şi cu foc. Planul mântuirii este dat la iveală prin împlinirea sa. Ceea ce acum nu este lămurit se va lămuri în curând. Cerurile se vor deschide şi vor lămuri ceea ce vă cer Eu vouă.

În măsura în care Ioan s-a temut în prima clipă să-L boteze pe Hristos, în aceeaşi măsură el asculta acum porunca lui Mesia. Şi cerul cu adevărat s-a grăbit să adeverească şi să binecuvânteze lucrarea mâinii Înaintemergătorului.

(Ieronim spune: Exista o pricină întreită pentru a primi botezul de către Ioan. Mai întâi, fiind născut om, pentru a împlini toată dreptatea şi smerenia pe care o cerea legea. În al doilea rând, prin botezare, să încuviinţeze sensul botezului lui Ioan. În al treilea rând, sfinţind apele Iordanului, să arate, prin pogorârea porumbelului, că Duhul Sfânt era de faţă la botezul credincioşilor.)

Hristos a intrat în apă nu ca să Se curăţească pe Sine, ci ca să înece simbolic pe omul cel vechi. Prin supunerea Sa, El a reîntregit în chip simbolic Potopul care a înecat lumea de pe vremea lui Noe şi, de asemenea, înecarea lui Faraon şi a armatei sale egiptene, în Marea Roşie. În Potopul care a cuprins întreaga lume, omenirea păcătoasă a fost înecată. În Marea Roşie, Faraon, vrăjmaşul Dumnezeului Celui viu, a fost înecat. Hristos a luat asupra Lui păcatele lumii. El a primit de bunăvoie să Se înece în locul omenirii păcătoase; El de bunăvoie a luat asupra Lui soarta lui Faraon cel înecat, vrăjmaşul Dumnezeului Celui viu. El a îngăduit apei să-I înghită trupul ca şi cum ar fi fost îngropat în mormânt. El a lăsat apa să curgă o clipă peste El şi apoi S-a ridicat şi a ieşit din apă. Prin aceasta, El a repetat acea lecţie înspăimântătoare pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor prin înecarea păcătoşilor în vremea lui Noe şi aceea a lui Faraon în Marea Roşie. Prin aceasta El, în chip văzut, dar tăinuit, a spus ceea ce zice El mai târziu în cuvinte către fariseul Nicodim: “De nu se va naşte cineva din nou, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3). Dar numai acela se poate naşte din nou în această viaţă care a murit pentru omul cel vechi; sau, cu alte cuvinte, cel în care omul cel vechi, păcătos, a murit. Cel care se cufundă cu păcatele sale în apă iese afară curăţit de păcat. Cel care îşi osândeşte trupul, om trupesc fiind, se ridică prin Duhul ca om duhovnicesc. Cel care se îngroapă cu Hristos prin botez, ca în mormânt, se ridică cu Hristos în Învierea Sa (cf. Coloseni 2:12). Cel care îşi îneacă mândria, neascultarea, zavistia şi toată necurăţia omului celui vechi, păcătos, va ieşi din apă cu smerenie, umilinţă, ascultare şi dragoste. Cel care moare pentru sine va vieţui împreună cu Dumnezeu (cf. Romani 6:3-8). Pe scurt, cel care a murit ca păcătos şi se naşte din nou ca om drept, îşi va repeta şi el exemplul dat de Hristos prin botezul Său în Iordan. “Înainte de a se pune început nou vieţii, trebuie să se pună capăt celei vechi.”, spune Sfântul Vasile cel Mare. O, ce însemnătate adâncă şi plină de învăţăminte are botezul lui Hristos, prin scufundarea în apă a sfântului Său trup! Numai înţelepciunea nemărginită a lui Dumnezeu era în stare să dezlege oamenii în chip atât de povăţuitor, şi cu folos, prin botezarea în Iordan. Numai această înţelepciune nemărginită, care vede trecutul şi viitorul întocmai ca şi prezentul, a fost în stare să lege începutul istoriei omeneşti de sfârşitul acesteia, şi să pună la un loc potopul care a înecat omenirea cea păcătoasă, cu scufundarea lui Hristos în apă. Numai această înţelepciune de negrăit prin cuvânt poate, cu o singură privelişte, un singur semn, să spună mai mult decât toate limbile omeneşti de pe pământ. Pentru că întreaga cale a mântuirii noastre a fost arătată în lucrarea botezului lui Hristos în Iordan.

Iar botezându-Se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: “Acesta este Fiul meu cel iubit întru Care am binevoit.” Duhul nu a pogorât asupra lui Hristos pe când Se afla în apă, ci atunci când El a ieşit din apă. Prin aceasta, înţelepciunea lui Dumnezeu caută să ne arate că Duhul lui Dumnezeu nu pogoară peste omul cel vechi, care este viu păcatului şi mort pentru Dumnezeu, ci numai asupra omului născut din nou duhovniceşte, care a murit păcatului şi a înviat întru Dumnezeu.

Duhul a pogorât asupra lui Hristos în chip de porumbel, nu întrupat ca porumbel, aşa cum este Hristos întrupat ca om, ci numai în chip de porumbel, ca porumbel. (Ieronim spune: “Porumbelul a pogorât asupra capului lui Iisus aşa încât nimeni să nu creadă că glasul Tatălui a fost îndreptat către Ioan, şi nu către Domnul.”) Această arătare în chip de porumbel înseamnă că Duhul poate să Se înfăţişeze în oricare alt chip şi, cu adevărat s-a arătat mai târziu Apostolilor în chip de limbi de foc şi ca o suflare de vânt ce vine repede (Fapte 2:2). În Cartea Facerea, se spune despre Duhul: Şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor (1:2). Atunci, Duhul lui Dumnezeu Se înfăţişează în chipuri diferite, potrivit întâmplăeilor pe care le sfinţeşte sau le pune în lucrare. Dar fiecare chip pe care îl ia, Îl arată în lucrare, îndreptăţit şi curat, aducând odată cu Sine căldură, lucrare şi curăţie. La botezul în apele Iordanului, Duhul S-a arătat în chip de porumbel blând; botezul Apostolilor a fost cu Duhul Sfânt şi cu foc, de Rusalii, Duhul S-a înfăţişat în chip de vânt puternic şi de foc. Prin aceasta, se face lămurită deosebirea dintre botezul lui Ioan şi cel al lui Hristos. Botezul lui Ioan, sau botezul cu apă, îi face pe oameni blânzi şi curaţi ca porumbeii, dar botezul lui Hristos, sau botezul prin Duh,  îi face pe oameni puternici şi înflăcăraţi. (Sfântul Chiril al Ierusalimului spune, în Învăţătura lumii, Cartea III: “Aşa cum omul este alcătuit din două părţi: suflet şi trup, există şi o curăţire îndoită: netrupească pentru ceea ce nu este a trupului şi trupească pentru trup. Apa curăţeşte trupul, şi Duhul curăţeşte şi întăreşte sufletul.”) Pogorârea Duhului în chip de porumbel – aşa cum desluşesc aceasta Sfinţii Părinţi  – ne aminteşte de porumbelul pe care l-a trimis Noe de trei ori de pe arca sa, ca să vadă dacă pământul se uscase. Şi porumbelul s-a întors cu o ramură de măslin în cioc. Ramura de măslin este simbolul păcii: pacea dintre Dumnezeu şi om. Şi acum, după ieşirea lui Hristos din apă, după înecarea simbolică în apă a omului celui vechi, S-a arătat Duhul deasupra capului lui Hristos în chip de porumbel, ca să arate că potopul s-a sfârşit şi că domnea pacea între Dumnezeu şi omul cel nou. De ce nu ţinea acest porumbel o ramură de măslin în cioc, ca semn al păcii? Pentru că aici, în locul ramurii de măslin se afla chiar Domnul Hristos, cel mai desăvârşit simbol al păcii între Dumnezeu şi om, între cer şi pământ. El este ramura de măslin a Noii Zidiri. Şi astfel porumbelul, poposind deasupra lui Hristos, nu avea nevoie să ţină o altă ramură de măslin ca semn al păcii. Hristos este sfârşitul potopului şi începutul păcii.

Şi iată glas in ceruri! Cerurile deschise, Duhul în chip de porumbel şi, mai mult, glas din ceruri! Astfel botezul lui Hristos este bogat în înţeles, căci nu au venit doar îngeri, ci Sfânta Treime Însăşi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt: Tatăl prin glasul din cer, Duhul în chip de porumbel şi Fiul ca om nou şi desăvârşit, Dumnezeu-Om.

“Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit.” Cu aceste cuvinte, Dumnezeu Tatăl Îl vădeşte pe Iisus Fiul Său, ca şi în cuvintele Marelui Arhanghel Gavriil către Preasfânta Fecioară Maria: “şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema” (Luca 1:32) şi iarăşi: “(şi El) Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1:35). Acum Dumnezeu Tatăl Îl numeşte cu adevărat Fiul Său, Fiul Său cel iubit. Căci Hristos este singurul Fiu al lui Dumnezeu prin existenţa Sa din veşnicie şi singurul Fiu al lui Dumnezeu prin naşterea sa în timp. Dumnezeu Tatăl nu îi numeşte pe toţi oamenii fiii Săi, ci numai pe Hristos. Fiindcă alţi oameni pot fi numiţi fii ai lui Dumnezeu prin adopţie, numai prin Hristos şi în numele Său. Când Hristos a spus mai târziu oamenilor: “Unul este Tatăl vostru în cer”, El nu vrea să spună prin aceasta altceva decât faptul că oamenii sunt fiii lui Dumnezeu prin adopţie. Dumnezeu poate numi zidirile sale fii, în marea lui iubire. Dar Hristos este singurul, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu atât în iubire, cât şi în fiinţă.

Şi de aceea: “Fiul Meu iubit întru Care am binevoit” se spune. În aceste două grăiri, se dau la iveală arătarea iubirii Tatălui şi bunăvoirea Tatălui faţă de Fiul Său. Legătura pe care o are Tatăl cu Fiul nu a slăbit, nici dragostea lor, a Unuia faţă de Celălalt, nu s-a răcit prin pogorârea Fiului  în lumea aceasta păcătoasă, El fiind îmbrăcat în trup omenesc supus ispitei.

Şi astfel, botezul lui Hristos în Iordan se leagă de descoperirea Sfintei Treimi oamenilor. Nu există nici o descoperire mai mare ca aceasta, fiindcă prin aceasta ni se arată fiinţa trinitară a lui Dumnezeu. La Iordan, Mântuitorul a pus pecetea pe această taină preaminunată atât în cer, cât şi pe pământ. Spunem dinadins “cât şi pe pământ”, pentru că firea trinitară a fiinţei lui Dumnezeu desluşeşte şi tainele cele mai adânci ale omului, firea întreită a omului, căci se spune chiar la începutul Sfintei Scripturi că Dumnezeu a făcut omul după chipul Său (Facerea 1:26). Şi astfel sărbătoarea botezului lui Hristos se numeşte Bobotează – Descoperirea lui Dumnezeu – căci Dumnezeu S-a descoperit în Iordan, aşa cum este El, atât cât această descoperire poate fi înţeleasă de omul cel trupesc. Această sărbătoare se mai numeşte Iluminare, căci prin aceasta duhul omului este iluminat cu cunoaşterea celor mai adânci taine Dumnezeieşti. Se mai numeşte Iluminare pentru că botezul lui Hristos prin scufundarea Sa în apă, ne luminează minţile, ne curăţeşte inimile şi ne înalţă sufletele cu cunoaşterea căii mântuirii noastre, care stă în îngroparea omului celui vechi şi naşterea celui nou; sau, altfel spus, aceasta se află în moartea păcatului nostru, fiind muritor, şi aducerea la viaţă a omului fără de păcat şi fără de moarte.

Tot ceea ce s-a întâmplat la botezul lui Hristos, se întâmplă la botezul fiecăruia dintre noi. (Scriind despre botez, Sfântul Vasile cel Mare spune:  “Domnul, care îndrumă vieţile noastre, a întemeiat pentru noi legământul botezului, care are chipul morţii şi al vieţii … apa este chipul morţii, a ducerii trupului la îngropăciune, şi Duhul însufleţeşte cu putere dătătoare de viaţă, care înnoieşte viaţa sufletelor noastre, ducând-o de la moartea păcatului la viaţa cea dintâi.”) Prin scufundarea în apă, noi  murim cu Hristos, şi prin ieşirea din apă, noi suntem uniţi cu Hristos Cel viu. Dulcele Duh al lui Dumnezeu poposeşte deasupra noastră ca un porumbel, însufleţindu-ne cu harul Său atotputernic. Şi Tatăl, prin iubirea lui Iisus Hristos, ne adoptă ca fii şi anunţă această adopţie cu glasul Său. Cine poate şti, în clipa botezului, ce se întâmplă în inima fiecărui prunc? Întunecaţi şi descurajaţi de păcatele de mai târziu, noi uităm cea mai mare dintre tainele cereşti care ni se descoperă la botez. Fiindcă prin botez noi suntem curăţiţi de tot păcatul, deşi, după ce ne botezăm, dăm peste ispite drăceşti, cărora Hristos nu le-a căzut pradă, aşa cum facem noi. Dar aceia dintre noi care cugetă la mântuirea noastră zi şi noapte, cu smerenie şi ascultare necurmată faţă de Dumnezeu, se pot învrednici de descoperirea de taine mari, sfinte, aşa cum au fost descoperirile de la Iordan, tot aşa cum s-au învrednicit mulţi sfinţi şi mucenici pentru Hristos de această viziune. Mucenicia pentru Hristos se socoteşte ca fiind al treilea botez: primul  fiind botezul lui Ioan cu apă; al doilea, botezul lui Hristos cu Duhul Sfânt şi cu foc. Cel de-al treilea botez, botezul muceniciei, se numeşte “botezul cu sânge”. Mucenicii lui Hristos care au fost botezaţi prin vărsarea sângelui lor pentru Hristos, au văzut foarte adesea multe dintre tainele Iordanului, care s-au descoperit la botezul lui Hristos. Cel mai cunoscut exemplu al acestui botez minunat, prin sânge, este moartea întâiului mucenic al lui Hristos, Arhidiaconul Ştefan, care este descris în felul acesta: Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Acum se arată Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Iar Ştefan a strigat: “Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu.” Şi iudeii îl băteau cu pietre (Fapte 7:55-59).

Să ne mai ostenim, cu credinţă neschimbată, cu fapte bune şi cu împărtăşirea frăţească a bucuriei şi a suferinţei celor care ne sunt apropiaţi, întregi în smerenie şi ascultare faţă de Dumnezeul Cel viu, să ne întoarcem la curăţia fără de păcat în care ne-am îmbrăcat la botez. Aşa ne vom învrednici de slava, bucuria şi frumuseţea veşnică a sfinţilor şi mucenicilor lui Dumnezeu. Aşa ne vom lumina din nou, cerul se va deschide pentru noi şi Dumnezeu Se va descoperi pentru noi – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, Căreia Îi aducem slavă acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

 

Hristos se naşte! Slăviţi-l!

9 Ianuarie 2012

Bucuria Naşterii Domnului să vă umple casele şi sufletele de sănătate, bună sporire şi înţelegere împletită cu înţelepciune. Iată-ne ajunşi la acest Sfânt şi mare Praznic, cu sănătate, bucurie şi post, iar roadele postirii se simt în continuare, umplându-ne de miresmele duhovniceşti ale acestei minunate zile. După cum şi Sfântul Ioan Gură de Aur spune, Postul nu trebuie să se oprească aici, chiar dacă de acum vom da pântecelor noastre mâncăruri consistente şi mai puţin ostenitoare. Totuşi, roadele duhovniceşti: rugăciunea, osteneala, dragostea, milostenia, bunăstarea şi smerenia, nu trebuie să se oprească aici, ci să rămână în casa sufletelor noastre până în vremea celuilalt Post, al Sfintei Învierii Domnului, când iarăşi să sporim duhovniceşte şi niciodată să nu ne mai afundăm în ispitele vrăjmaşului şi în faptele cele rele, care atrag mânia Lui Dumnezeu asupra noastră.

Totodată trebuie să amintim că Biserica noastră s-a umplut de veselie atât în România, cât şi în străinătate, acolo unde Dumnezeu a rânduit Monahi, Diaconi, Preoţi şi Arhierei. De asemenea, vă putem anunţa cu bucurie că Adevăratei noastre Biserici s-a adăugat încă doi clerici noi, dintre care unul provenind din cuprinsul Mănăstirii de la Vatra Dornei – Neagra Şarului – a  Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România cu sediul la Slătioara, închinoviat, călugărit şi hirotonit de către Episcopul Iosif Mogârzan.

Iată câteva fotografii de la Sfântă Liturghie: