Archive for Martie 2012

Apărătorul Ortodoxiei tradiţionaliste din România – Sf. Ier. Glicherie Mărturisitorul

24 Martie 2012

CINSTIREA SF. IER GLICHERIE

Scris de Pr. Veniamin Ilie

Moaştele Sf. Ier. Glicherie - la Brăila

Moaştele Sf. Ier. Glicherie - În Paraclisul de la Brăila

După cum spune Psalmistul „Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi” (Psalmul 67, 36), aşa şi este! Unul dintre Sfinţii contemporani ai României tradiţionale, este Sf. Ier. Glicherie Mărturisitorul, precum şi Sf. Ieroschimonah Ioan Iacob de la Neamţ, care s-au nevoit şi au dus o viaţă destul de strâmtorată datorită voturilor monahale şi mai ales din pricina prigonirii lor de către autorităţile statului, abia prins în ghearele temutului regim comunist. Sfântul Ioan Iacob povestea ucenicului său cum îi smulgeau firele de păr din barbă cu un cui, pentru a-l obliga să primească noul calendar; dar, până la urmă a reuşit să plece din România, la Ierusalim, care era una dintre Patriarhiile mari ce refuzase schimbarea calendarului şi nega tainele şi comuniunea cu cei ce primiseră această inovaţie papistăşească. De asemenea, Patriarhia Ierusalimului, trebuie amintit faptul că, ani buni nu a primit nici un cleric din Patriarhia Română să slujească la Ierusalim, până când au reuşit ecumeniştii să acapareze prin impunere a guvernului, şi acest tărâm sfinţit de viaţa şi pastoraţia Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Mă voi opri asupra persoanei Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul. Această personalitate rară şi deosebit de importantă în istoria Bisericii, mai exact a secolului XX, a fost firul de păr de care s-a ţinut Ortodoxia în cele mai grele timpuri, când papalitatea şi statul ateu impunea catolicizarea întregii Europe şi nu numai. În România, procesul de „catolicizare” a Bisericii Ortodoxe Autocefale Româneşti începe abia în perioada de domnie a lui Al. Ioan Cuza. Să nu uităm şi perioada anilor 1700 când Ardealul a fost maltratat şi obligat cu sălbăticie să se închine Romei şi scaunului eretic-papistăşesc de la Vatican. Revenind la istoria Bisericii Ortodoxe dincolo de Ardeal, din ţara Românească şi Moldova, perioada lui Cuza a reprezentat prima atestare a faptului că în Sinodul Român erau infiltraţi deja „agenţi” ai Vaticanului, care încercau sub orice formă adoptarea unor obiceiuri şi căi de compromis aduse de la Roma. Atunci, guvernul a organizat Sinod şi a cerut schimbarea calendarului. Sfântul Calinic de la Cernica a fost principalul factor ce a împiedicat adoptarea calendarului. El şi alţi 2 Episcopi din Sinod au fost singurii ce nu au acceptat ca Biserica Ortodoxă să primească inovaţiile papistaşilor, meşteri în crime şi strategii de impunerea catolicismului în România (Ex. Ardeal).

Trecând de această perioada de înfrângere, influenţele papistăşeşti din România revin în anul 1924 când impun schimbarea calendarului, fără a mai cere acordul poporului (căci Sinodul fusese „reînnoit” şi nu mai era un Episcop care să se opună), ştiind că poporul apără drepturile şi valorile Ortodoxiei. Astfel, cu ajutorul armatei şi poliţiei, guvernul condus de primul ministru Miron Cristea (şi Patriarh al Sinodului neo-calendarist), a obligat poporul să adopte calendarul şi ecumenismul în cler.

Sfântul Ierarh Glicherie se opune în anul 1924, iar în anul 1926 pleacă în pustie, pentru că forţele de ordine aveau să facă un adevărat măcel prin mănăstiri, să oblige schimbarea calendarului. El, împreună cu Ierodiaconul David Bidaşcu (mai târziu Arhimandritul David), reuşesc să scape de moarte şi ajută poporul să-şi regăsească echilibrul şi să păstreze Ortodoxia în ascuns, căci la vedere era un pericol foarte mare, riscând închisoare sau chiar moarte.

Trecând prin clipe grele, îndurând foametea, frigul, sărăcia şi amărăciunea vremii, Sfântul Glicherie rămâne treaz în Ortodoxie şi adună în jurul său majoritatea credincioşilor şi clericilor care nu primise schimbarea calendarului şi introducerea doctrinei ecumeniste în Biserică.

După mai bine de un deceniu de la canonizarea Sfântului Ierarh Glicherie (pe atunci erau în comuniune cu ROCOR-ul condus de Mitropolitul Vitalie, fondatorul Bisericii noastre, trecut la cele veşnice abia în 2006), recunoştinţa noastră faţă de acest mare Sfânt contemporan se leagă de mai multe adevăruri, printre care şi faptul că mărturisirea lui ne-a lăsat în România cunoştinţa adevărului. Dacă el nu ar fi răbdat şi nu ar fi fost precum sabia cu două tăişuri, să taie tot eresul, noi nu am fi cunoscut problema schimbării calendarului şi am fi fost la gândire asemenea urmaşilor celor care au fost chinuiţi şi au primit noul calendar, tăcând de frică şi ne mai spunând fiilor şi nepoţilor care este dreapta Credinţă.

Aşadar, cinstirea Sfântului Ierarh Glicherie are o deosebită importanţă mai ales pentru români, căci dacă nu ar fi fost el, să păstreze şi să lase mai departe Ortodoxia curată, cum o numim noi de nevoie „tradiţionalistă”, noi nu am fi fost ceea ce suntem acum. Mulţumirile noastre trebuie să se ridice veşnic către ceruri prin rugăciune, căci datorită acestuia, păstrăm Ortodoxia autentică şi necufundată în ereziile moderniste.

La Brăila avem o părticică din Sfintele sale Moaşte, care sunt ţinute la loc de cinste, alături de multe alte Sfinte Moaşte, pe Sfânta Masă, în aceeaşi raclă cu moaştele Sfântului Serghie de Radonej.

Apărătorule al dreptei credinţe, cu viaţa şi cu învăţăturile Tale ai împodobit biserica lui Hristos preafericite Ierarhe Glicherie. Pentru aceasta cu credinţă şi cu evlavie te lăudăm cinstind ostenelile tale zicând: Bucură-te preafericite Ierarhe Glicherie, mărturisitor al Ortodoxiei! (Acatistul Sf. Ier. Glicherie Mărturisitorul – Condacul 1)

Cugetăm la tristeţea vremii, dar nu avem niciun folos!

2 Martie 2012

ORTODOXIA DE ALTĂ DATĂ ŞI ROBIA DE ACUM

Scris de Pr. Veniamin Ilie 

Vedem pe zi ce trece cum credinţa poporului se răceşte şi omul modern se coboară într-un întuneric desăvârşit, plin de răceală faţă de tot cel înconjură. Această răceală nu-l învaţă ce-i dragostea, ce înseamnă să descopere bucuriile vieţii, ci doar ale tehnologiei. În momentul în care rămâne fără tehnologie, intră în panică şi organismul parcă nu-i mai funcţionează cum trebuie. Este un adevăr absolut al secolului XXI, adevăr care adesea doare. Spun adesea pentru că nu este o durere fizică pentru înlănţuiţii modernismului; însă, sufleteşte este una dintre cele mai negrăite suferinţe.

Cândva, poporul nostru Valah păstra Credinţa cu preţul vieţii şi nu era biruit sau robit de nici un potrivnic. Ţăranul de altă dată avea rânduiala Ortodoxiei înnăscută şi nu putea trăi fără ea! Era liber şi nu ducea lipsă de nimic. Acum, sataniceştile inovaţii au căutat să-l îndepărteze pe omul modern de simplitatea necesară, l-au adus în amorţeala apăsătoare a indiferenţei şi ulterior l-a determinat să se considere liber, fără credinţă, fără graniţă faptelor. Cu toate acestea, aş dori ca unul dintre cei ce pretind această libertate, să o şi arate, căci sunt ferm convins că propria conştiinţă le arată cât de robiţi sunt.

Nu este o altă soluţie pentru a spori Ortodoxia, decât a renunţa total la modernismul exagerat, să nu depindem în nici un fel de el, pentru că străbunii noştri depindeau doar de Credinţa în Bunul Dumnezeu şi nu duceau lipsă de nimic. Noi, acum, depindem de mult mai multe lucruri: televizor, telefon, internet, radio şi presă. Aici se sfârşeşte libertatea raţională a fiecărui om. Aici se sfârşeşte pentru că înrobirea omenirii prin şarpe s-a făcut, iar acum prin puii şerpoaicelor.

Stau şi privesc fotografia de alături şi mă minunez cum aceşti trei bărbaţi au barbă şi păr lung, iar cel mai tânăr paremi-se a avea puţin peste 25 de ani. Acum, dacă-l povăţuieşti pe un tânăr să-şi lase barbă, pentru că şi Scriptura cere asta, precum şi Pravilele, îţi argumentează că este greu în secolul 21 să umbli nebărbierit. După câteva săptămâni nu mai vine la Biserică şi merge la un club de rockeri. După o lună îl vezi cu păr lung şi cu barbă, şi fără credinţă în Dumnezeu. Deci, iată motivul care-l găseşte omul nezidit de Dumnezeu, ci născut de mamona vremelnică.

Modernismul a adus omenirii multe surprize. Posibilitatea masivă ca mamele să-şi ucidă pruncii a încurajat nevoia satanelor din frunţile statelor, care doresc reducerea populaţiei, ca ei să rămână să mănânce şi să bea tot, de parcă nu tot cu o gură ar înfuleca bunătăţile ce apoi vor fi pline de putoare. Acest adevăr de asemenea doare. Au fost lăsaţi să nu se nască milioane de copii din lumea aceasta, copii care aveau să dea omenirii exemple vii de sfinţenie, de bunătate şi nu de răutate! Inimile lor blânde au fost găsite de vrăjmaşi şi scoase cu moarte, căci altfel s-ar instaura în lume dragostea şi ar cădea răutatea şi dezbinarea pe care şi-au instalat-o păgânii peste pământ.

Una dintre cele mai dese probleme este sinuciderea. Ajung oamenii să se sinucidă chiar din orice, la o mică (prea mică) supărare. Această idee nici nu trebuia să se ştie că există în lume. Totuşi, promovarea ei se face cu cuvinte triste, dar se face! Presa este carul cu care sunt cărate şi distribuite în toate casele unde nu există credinţă, ideea sinuciderii. Dar de ce nu se interzice prin lege difuzarea acestor exemple grave? Am să-mi răspund singur: pentru că rolul televizorului nu este de a lumina omul necredincios, ci de a promova ideile care reduc numărul populaţiei.

Alimentaţia este iarăşi un factor foarte important din viaţa noastră. Înainte bătrânii trăiau foarte mulţi ani şi mureau foarte rar persoane tinere, fie din accidente de muncă, fie prin boli contaminate din diferite pricini, dar nu din cauza alimentaţiei. Dimpotrivă, înainte rănile deschise chiar nu erau luate în seamă de cei ce le purtau, nu le tratau şi tocmai se vindecau fără nici un leac. Acum, şi după un vârf de ac trebuie să faci vaccin, să dai cu tot felul de soluţii şi să „protejezi sănătatea” în tot felul. Înainte oamenii doar mâncau mâncarea cea de toată ziua, beau băutura sănătoasă şi se vindecau. Aveau cel mai bun sistem imunitar, nu ca acum, anticorpi adormiţi în organism, trântori şi obosiţi datorită amorţelii în care a fost adus organismul datorită lipsei de sănătate. Ni se pare că suntem sănătoşi. Avem doar culoarea sănătăţii pe feţe, căci interiorul nu ar arăta tot atâta fericire… Iarăşi ajungem la ideea de reducere a numărului de populaţie…

În marile magazine găsim tot soiul de produse alimentare, care par frumoase la gust şi accesibile fiecărui buzunar. Ei bine, acestea sunt capcanele morţii, aprobate de lege şi guvernul satanei, care să reducă numărul populaţiei prin moarte.

Sunt multe alte exemple negative care hrănesc pe omul modern, dar nu-l lasă să fie liber. El se încrede în cuvântul fiilor lui Antihrist, care zic: veniţi după noi şi veţi fi liberi”; iar după o vreme le pune jugul şi pentru că i-a înzestrat deja cu acel „eu” mândru, nu recunosc că sunt în robia vrăjmaşului. Cu toate acestea, noi trebuie să fim conştienţi că de nu ne vom întoarce la traiul uşor comod de la ţară, lipsit de spectacolul fals al tehnologiei, nu vom reuşi niciodată să urcăm la statutul trăirii duhovniceşti pe care l-a avut ţăranul român cândva.

Lupta cu orice preţ pentru biruinţă

2 Martie 2012

A început cel mai mare război

De multă vreme omul vorbeşte despre venirea celui de-al III-lea război mondial şi cu teamă cutremurătoare îl aşteaptă. Bătrânii care au prins cel puţin unul dintre cele două războaie ce au fost, cu greu se mai gândesc la un alt catastrofal război.

Iubiţii mei fraţi creştini, opriţi-vă o clipă din orice cugetare străină şi aprofundaţi puţin teama ce avea să o aveţi în faţa indestructibilului război, în faţa forţelor omeneşti nestăpânite de nimic pe lumea aceasta. Este una dintre cele mai cumplite încercări pentru oricine, a trăi măcar o clipă centrul unui război. Să nu credeţi dragii mei că am început acest articol astfel doar să vă înspăimânt, ci doar să vă atrag atenţia, căci aşa ştiu că veţi citi cu teamă ceea ce am să scriu mai departe.

De o săptămână a început războiul cu tine însuţi, războiul în care lupţi contra poftei, contra voinţei şi mai ales contra „eului”. Cât de mare este teama noastră faţă de războiul civil; dar, de ce frate drag să nu ne temem şi de ceea ce are să vină după moarte? Chiar cu puţin timp în urmă s-a stins din viaţă un om marcant în istoria ROCOR-ului, ÎPS. Valentin. Nu fac nici o legătură între ceea ce vreau să scriu şi traiectoria acestui ierarh, ci vreau să dau un singur caz ca exemplu. Sincer, moartea Mitropolitului Valentin m-a marcat mult şi chiar mă tem de ziua judecăţii mai mult ca orice pe lume.

Cât de fericit este omul în viaţă, cât de înrobit se lasă în faţa patimilor şi nu gândeşte o clipă că va trece la cele veşnice. Este greu să gândească omul, în centrul războiului propriu, ce înseamnă adevărata provocare, când se află în faţa Dreptului Judecător şi când va auzi cuvântul „plecaţi de aici, pre voi nu vă cunosc”. Atunci va fi plângerea cea mai grea! Ştiu că nu îi pasă la nimeni acest lucru, iar dacă-i pasă cuiva, acela nu este cel ce citeşte. Dar, de ce să nu fii şi tu, cel care citeşti, înţeleptul care recunoaşte şi nu numai că face aceasta, ci şi tace o clipă, dă o lacrimă şi conştientizează cât de grea este osânda veşnică?…

Am cunoscut foarte mulţi oameni care, venind la Preot, spun că le este teamă mai mult ca orice, când vine vorba de Judecata de Apoi. Smeriţi mândruleţi! Nu cred că aş putea găsi un om printre noi care să aibă tăria aceea de a se înfrunta pre sine şi a birui toată această luptă. Îmi este greu să şi mă gândesc la ziua cea mai de pe urmă. Ştiu, nu scriu multe idei, ci doar aceasta încerc să o scot în evidenţă. Dar, de ce? Pentru că nu este altă idee mai importantă pentru noi, decât aceea să ne mântuim!

Deci, dacă frica morţii nu ne va fi arma şi scutul cel mai puternic, atunci nimic nu ne va folosi.

Preot Veniamin Ilie