Archive for Mai 2012

25 Mai 2012

Îndoliaţi sufleteşte pentru Biserica Lui Hristos
un episod din categoria „Decizii schizofrenice ale Sinodului РОСПЦ”

Ultimul veac, de parcă fără sfârşit şi veşnic plin de ispite, a rămas în istorie remarcat prin mulţimea de schisme ce au avut loc înainte de apariţia comunismului, bolşevismului şi nazismului. Aceste lupte politice ce au căutat cu orice preţ să distrugă Ortodoxia, nu au reuşit. Cu toate acestea, Biserica a fost împărţită în mulţime de frânturi, fiecare aducându-şi anateme una alteia, argumentând prin Sfintele Canoane poziţiile fiecăreia, deşi în istorie s-au întâmplat multe evenimente ce s-au numit pogorăminte.
Una dintre Bisericile după care corect ar fi să plângem atât fizic cât şi sufleteşte, este ROCOR-ul. Cândva cunoscut în întreaga lume pentru devotamentul cu care a slujit în tărâmul Ortodoxiei, rezistând cu greu prigoanelor păgânei puteri politice, acum rămas fără putere, lipsit de splendoarea slujirii fastuoase de odinioară.
După nefericitul moment al unirii unei impresionante părţi din ROCOR cu Patriarhia Moscovei, în lume au mai rămas foarte puţine Biserici continuatoare care au făcut tot ce a trebuit pentru a îndrepta eclesiologia transfigurată între timp de cei ce aveau încă de jumătate de secol intenţia de a dizolva ROCOR-ul. Una dintre aceste Biserici este cunoscută cu numele de РОСПЦ, adică Biserica Ortodoxă Rusească, o ramură condusă de Mitropolitul Antonie Orlov, succesorul Mitropolitului Vitalie, iar cea de-a doua fiind condusă de Mitropolitul Damaschin Balabanov.
Schismele, în istorie ar putea fi catalogate foarte rar ca fiind binefaceri pentru Biserică. În Pidalion găsim multe îndreptări privind cazurile de excepţie când lipsa unui ierarh canonic poate fi înlocuită cu prezenţa unui Episcop nu eretic, ci doar dintr-o ramură sau alternativă. Astfel, Biserica nu riscă să rămână fără nici un Episcop. Cu toate acestea, schismele secolului trecut, cât şi ale prezentului, au ajuns foarte departe, încât ura şi orgoliile au adus argumente până şi a boteza din nou pe cei care i-au hirotonit; a hirotoni din nou pe cei ce i-au hirotonit, a nega lucrarea Darului (harului) de la cei ce l-au primit. Aceste fapte care au îndepărtat pe om de om, au fost cele mai dureroase săbii înfipte în pieptul Bisericii Ortodoxe de către ereticii papistaşi şi puterile necurate ale lumii politice.
РОСПЦ-D condus de Mitropolitul Damaschin şi-a croit o eclesiologie foarte firavă, dar în acelaşi timp foarte bine definită şi cu o capacitate de a aduna în sânul vechiului ROCOR multe suflete. Cu toate acestea, putem asocia actualul Sinod cu un doctor fără de arginţi, care cunoaşte meşteşugul medicinal, are toate uneltele necesare, dar nu consultă niciodată durerea omului, ci după cum consideră el că ar trebui să fie mai bine. Astfel, de cele mai multe ori РОСПЦ-D a reuşit să supere, după cum spunea un teolog grec, multe suflete şi a îndepărtat foarte mulţi Episcopi şi clerici, făcând numeroase schisme chiar într-un timp relativ scurt.
Nemulţumirile noastre faţă de hotărârile РОСПЦ-D au început încă din vara anului trecut când, în înţelegerea sa de a păzi Biserica de schismă, Mitropolitul Damaschin ia decizia de an nu socoti plângerile trimise de români, făcând contra şi numindu-l pe episcopul Serafim titular, atrăgând neplăcerile şi supărările românilor. Cu toate acestea, însuşi şi-a dat seama de greşeală şi de faptul că nu a conceput bine lucrurile, încât la şedinţa din Octombrie a revocat hotărârea din vară şi l-a oprit de slujire pe Episcopul Serafim.
Încă o dată nemulţumirile s-au arătat la şedinţa de săptămâna trecută când din nou s-au luat hotărâri asupra românilor, fără să se socotească sau măcar să se solicite dreptul la apărare a unuia dintre clerici, fie că aceştia mai erau sau nu în РОСПЦ-D. Dimpotrivă, Mitropolitul Damaschin a mers pe idee că domnul Andrian Zamlinchi este împuternicit să reprezinte pe români, fapt pentru care s-au încălcat foarte multe canoane şi drepturi umane, luând decizii asupra unor oameni, în timp ce aceştia nici nu au primit măcar o scrisoare sau a se consulta părerea fiecăruia.
Biserica din România nu mai are comuniune cu Sinodul РОСПЦ-D din Octombrie 2011 când Arhiepiscopul Andrian a încetat a mai răspunde la scrisori şi apeluri telefonice, motivând prin SMS că este grav bolnav şi că va lipsi din activitatea Bisericească. Dat fiind acest fapt, am apelat la ajutorul Mitropolitului, întrucât erau clerici noi veniţi în Biserica din România şi eram presaţi de situaţia. Mitropolitul Damaschin, spre uimirea noastră, ne răspunde că trebuie să luăm legătura doar cu Arhiepiscopul Andrian, care de asemenea nu răspundea la nici una dintre căile noastre posibile de a lua legătura cu el. Dimpotrivă, în ultimul apel telefonic, în chip de batjocură mi-a răspuns de pe telefonul lui u rusoaică sau moldoveancă, ce vorbea rusă numai, şi cam distrată după vorbă. Acest eveniment neplăcut s-a interpretat drept o distracţie ironică pe seama Bisericii din România, fapt pentru care am încetat a-i mai telefona, şi am mai trimis câteva mail-uri dar fără răspuns.
Într-un final, după Sfintele Paşti, i-am solicitat părerea Mitropolitului Damaschin şi am prezentat câteva motive în scrisoare. Uimitor, la o scrisoare de câteva pagini, în chip ironic, Mitropolitul Damaschin ne dă un răspuns scurt şi turmentat: „Adevărat a înviat”. După care tot în chip ironic, încercând să dea impresia că vina ne aparţine nouă care am insistat, şi nu lor care şi-au văzut de plăcerile fiecăruia şi au ignorat o Biserică, luptând pentru distrugerea ei.
Aceasta este povestea tristă, dar adevărată prin care am trecut în ultimul an, poveste care ne-a adeverit faptul că scrupulele acestei Mitropolii, cât şi a Arhiepiscopiei din Rep. Moldova, sunt departe de păzirea Sfintelor Canoane, cum pretindea la început. Acum, nu mai rămâne de cât să purtăm încă o dată doliul tristeţii în urma unei deznădăjduiri create de un Sinod cu succesune Apostolică, dar care îşi bate joc de orice om şi ironizează orice situaţie dificilă în care se află cineva, râzând de tristeţea oricui, în timp ce ei se veselesc şi îşi văd de planurile lor, care iarăşi nu pot să mă afirm cât de creştineşti sunt, întrucât ei doar scriu o eclesiologie pozitivă, în timp ce ei primesc orice taină a Patriarhiei Moscovei, preoţi, diaconi, chiar botezul şi mirungerea. Acestea sunt fapte ce arată clar că ei şi-au format eclesiologia pozitivă doar pe hârtie, să caute câţi mai mulţi adepţi. Drept urmare, am publicat aceste trei articole referitoare la poziţia murdară a Sinodului РОСПЦ-D, un sinod plin de interese meschine, cu fondatori iubitori de nedreptate şi minciună, ură şi răutate. Spre deosebire de acest Sinod, РОСПЦ-A condus de Mitropolitul Antonie Orlov are o eclesiologie pozitivă, însă nu îşi bate joc de propriile mădulare clericale, monahale sau mireneşti, ci progresează în unitate, nu în „dictaturi totalitare” pline de aroganţă şi lipsite total de înţelepciune.

DUMINICA A VI-A DUPĂ PAŞTI (A ORBULUI)

20 Mai 2012

PREDICA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR

LA DUMINICA A VI-A DUPĂ PAŞTI (A ORBULUI)

OMILIA 58

“Au zis deci orbului iarasi: Tu ce zici despre el ca ti-a deschis ochii? Iar el a zis ca prooroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el ca era orb si a vazut, pîna ce n-au chemat pe parintii celui care vedea. ” (Cap.9, Vers. 17, 18 – Vers34)

1.Cum, privitor la orbul din nastere, evreii combatînd adevarul, îl fac sa straluceasca si mai mult.

2.Intrebat de farisei, orbul din nastere le raspunde cu curaj si da slava lui Dumnezeu.

3.Dezamagirea fariseilor: ei îl batjocoresc pe orb.

1.Nu trebuie sa ne oprim sa citim Scripturile în fuga, trebuie sa le meditati cu multa grija si atentie, de teama ca sa nu va aflati dintr-odata opriti. Spre exemplu, se poate pune aici în mod drept aceasta întrebare: cum evreii dupa ce au zis: “Acest om nu este trimis de Dumnezeu, fiindca nu tine sîmbata”, zic ei acum: “Tu ce zici despre El, ca ti-a deschis ochii?” Ei nu zic: si tu, ce spui despre omul acesta care calca sîmbata, ci pun justificarea în locul învinuirii.

Ce trebuie deci sa raspundem? Nu sînt aici aceiasi care ziceau: acest om nu este de la Dumnezeu, ci acestia sînt cei care, avînd un sentiment contrar, au zis: un om rau nu poate sa faca asemenea semne. Acestia voind sa le închida gura celorlalti, fara sa para ca iau apararea lui Iisus Hristos, fac sa fie adus omul care purta pe fata sa semnele puterii si ale virtutii medicului sau, si-l întreaba.

Remarcati deci, dragii mei ascultatori, întelepciunea acestui cersetor sarac, care a vorbit cu mai multa prudenta decît ei toti.

Mai întîi el zice: “Este un prooroc”, fara sa se înspaimînte de judecata pe care o vor avea despre el evreii, – care, împotrivindu-se din toate puterile lor si minunii si faimei sale, ziceau: “Cum poate sa fie trimis un om de la Dumnezeu care nu tine sîmbata?” dar el a zis: “Este un prooroc”.

Dar iudeii n-au crezut despre el ca era orb si a vazut, pîna ce n-au chemat pe parintii celui care vedea.”

Fiti atenti la toate smecheriile la care apeleaza ei pentru a acoperi si a face sa dispara minunea.

Dar adevarul este de asa natura ca el se fortifica si se întareste prin aceleasi arme cu care adversarul îl combate; si ca eforturile zadarnice pe care le face pentru a-l întuneca, nu slujesc decît pentru a-l face sa straluceasca mai mult.

Daca evreii n-ar fi facut toate lucrurile acestea, multi s-ar fi putut îndoi de minune: dar, iata ca ei lucreaza ca si cum n-ar avea în vedere decît sa descopere adevarul: ei n-ar fi fost luati altfel daca ar fi lucrat pentru Iisus Hristos.

In sfirsit, în intentia de a pierde, ei întreaba: “Cum ti-a deschis el ochii tai?” Adica, fara îndoiala, aceasta a facut-o prin ghicit si vrajitorie?

In sfîrsit, cu alta ocazie cînd ei nu mai au nimic de obiectat, ei se straduie sa-i batjocoreasca la început minunile si vindecarile, zicînd: “Acest om nu alunga demonii decît cu puterea lui Beelzebub” (Mt. 12, 24). Aici, la fel, neavînd nimic de obiectat, ei se napustesc asupra timpului si asupra calcarii sîmbetei; ei zic iarasi: Acest om este un pacatos.

Dar acest om, pe care invidia voastra nu poate sa-l sufere si a carui faima voi o sfasiati, acest om va dezarma zicîndu-va: “Cine dintre voi Ma vadeste de pacat?” (Ioan 8, 46). Si nimeni n-a raspuns, nimeni n-a zis: Tu te numesti fara pacat, tu hulesti: ori, daca ei ar fi avut sa-i faca cel mai mic repros, sigur ca n-ar fi pastrat tacerea, în sfîrsit, oamenii care au fost capabili sa arunce cu pietre în el, atunci cînd a zis ca era mai înainte de Avraam în lume (Ibid. 58), care negau ca El este Fiul lui Dumnezeu, atunci cînd se mîndreau ca sînt fii ai lui Dumnezeu, cu toate ca erau ucigasi de oameni, si care ziceau ca cel care facea atît de mari minuni, nu era trimis de Dumnezeu, fiindca el nu pazea sîmbata si aceia în urma unei vindecari: acesti oameni daca aveau sa-i faca cea mai mica mustrare, sigur ca n-ar fi oprit sa i-o faca.

Apoi, daca ei îl numesc pacatos, fiindca se parea ca nu pazeste sîmbata, învinuirea lor era ridicola si nepotrivita cu judecata însotitorilor lor care-i învinuiau pe ei însisi de rautate.

Evreii, vazîndu-se presati din toate partile, încearca un lucru si mai rusinos decît tot ceea ce au facut pîna atunci. Si ce? “Dar Iudeii n-au crezut despre el ca era orb si a vazut” zice evanghelistul.

Daca ei nu l-au crezut, pentru ce dar îl învinuiesc ei pe Iisus Hristos ca nu pazeste sîmbata?

Pentru ce nu credeti voi în ceea ce zice asa de mult popor, în ceea ce zic vecinii despre acest om, care-l cunosteau?

Dar, cum am spus-o, minciuna se contrazice în toate, si prin aceleasi arme cu care combate adevarul, ea piere si se distruge: si adevarul nu devine decît mai stralucitor si mai luminos.

Aceia s-a întîmplat atunci. Trebuia ca sa nu se poata spune ca vecinii si martorii n-au spus nimic exact, si ca ei au vorbit numai despre un om care semana cu acest orb: evreii fac sa vina tatal lui si mama sa, si prin aceia fac sa straluceasca adevarul în ciuda lor: caci tatal si mama îsi cunosteau bine felul lor mai bine decît toti ceilalti. Cum ei n-au putut sa-l , intimideze pe fiu, care vestea cu glas înalt slava binefacatorului sau, ei se lingusesc ca sa slabeasca minunea prin raspunsul pe care-l vor scoate de la parintii lui.

Remarcati rautatea cu care îi întreaba ei, caci ce fac ei? Facîndu-i sa intre în mijlocul adunarii pentru a-i înfricosa, ei îi întreaba, zicînd cu un ton aspru si furios si rapitor: “Acesta este fiul vostru despre care ziceti ca s-a nascut orb? Deci cum vede el acum?” (19). Si ei n-adauga: care era mai înainte orb; dar ce zic ei? “Care ziceti ca s-a nascut orb?” Ca si cum ei s-ar fi fatarnicit pentru a întari lucru lui Iisus Hristos.

O oameni netrebnici, si mai mult decît netrebnici! Care este tatal care s-ar fatarnici sa spuna ca fiul lui s-a nascut orb? Este ca si cum ei ar zice: Tu ai zis ca s-a nascut orb, ci chiar ai si raspîndit-o peste tot. “Deci cum vede el acum?”

O nebunie! tu esti acesta, zic ei, care ai scornit aceasta minciuna; tu esti cel ce ai inventat aceasta stare. Ei îi îndeamna în doua feluri sa-i nege faptul si cuvintele acestea: “Ce spuneti voi?”, si prin acestea: “Deci cum vede el acum?”.

2.Evreii pun trei întrebari tatalui si mamei orbului: daca acesta era fiul lor, daca el a fost orb, si cum si-a dobîndit vederea?

Tatal si mama nu raspund decît la primele doua, a treia-o lasa fara raspuns. Si ceea ce contribuie mai minunat sa confirme minunea ca adevarata, este ca nimeni altul decît orbul care si-a primit vederea, si care era vrednic de credinta, nu o dovedeste si nu vesteste felul în care l-a vindecat Iisus Hristos.

Cum ar fi vorbit tatal si mama lui prin favoare si lingusire, ei care de teama evreilor, au ascuns chiar cîteva lucruri pe care le stiau destul de bine? Caci ce raspund ei? “Stim ca acesta este fiul nostru si ca s-a nascut orb” (20).

“Dar cum vede el acum, noi nu stim: sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu stim. Intrebati-l pe el; este în vîrsta sa vorbeasca singur despre sine” (21). Ei îl dau pe fiul lor drept vrednic de credinta, si prin aceia ei se scuza sa raspunda la a treia întrebare. “El nu este nici tînar, nici copil, zic ei, el poate sa marturiseasca despre sine însusi.”

“Acestea le-au spus parintii lui, pentru ca se temeau de Iudei. Caci Iudeii se sfatuisera ca, daca cineva va marturisi ca El este Hristos, sa fie dat afara din sinagoga” (22).

Vedeti, dragii mei frati cu cîta exactitate si grija descopera evanghelistul sentimentul si intentia lor.

Eu va fac aceasta remarca pentru ceia ce v-am spus putin mai sus, în una din vorbirile mele, prin acest cuvînt: “El se face egal cu Dumnezeu”. Eu sustin ca daca aceia n-ar fi fost decît o simpla parere a evreilor, si nu simtirea si învatatura lui Iisus Hristos, evanghelistul ar fi adaugat ceva corectura, si nu s-ar fi oprit sa spuna ca era parerea evreilor.

Tatal si mama trimitîndu-i pe evrei la marturia fiului lor care era orb înainte si si-a cîstigat vederea, evreii îl cheama pe acest om si a doua oara. Ei nu-i spun deschis si cu îndrazneala: neaga ca Iisus te-a vindecat; ci sub haina de evlavie ei vor sa-l însele prin adresarea daca ar putea.

“Da slava lui Dumnezeu. Noi stim ca Omul Acesta este pacatos” (24). Daca ei ar fi zis tatalui si mamei lui: Negati ca acesta este fiul vostru si ca el s-ar fi nascut orb, ei ar fi facut o propunere cu totul de rîs; si pe de alta parte sa i-o spuna fiului, aceia ar fi fost o nerusinare vadita: iata de ce pazesc ei sa vorbeasca asa; dar ei i-au alta cale, si-i întind cursa în alt fel.

“Da slava lui Dumnezeu”, adica, marturiseste ca nu Iisus Hristos te-a vindecat. “Noi stim ca Omul Acesta este un pacatos”. Pentru ce dar nu i-ati reprosat voi lui, atunci cînd va zicea: “Cine dintre voi ma vadeste de pacat?” (Ioan 8,46).

De unde o stiti voi ca el este un pacatos? Evreii îi zic deci acestui om: “Da slava lui Dumnezeu” si el nu le raspunde nimic. Iisus neîntîlnindu-l, l-a laudat, si nu l-a mustrat pentru ca n-a dat slava lui Dumnezeu: dar ce-i zice lui? “Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu”. Prin care ne învata ca aceia înseamna a da slava lui Dumnezeu. Dar precum cel ce cinsteste pe Fiul cinsteste si pe Tatal, deci cu dreptate nu-l mustra Iisus Hristos pe orb.

Atît cît se asteptau evreii ca tatal si mama sa se supuna vointei lor, si ca ei vor nega ceea ce doreau ei nu-i zic nimic fiului lor. Dar cînd vad ca n-au înaintat nimic din partea aceia, ei se întorc în cealalta, si-i zic orbului: Acest om este un pacatos.

“A raspuns deci acela: daca este pacatos, nu stiu. Un lucru stiu: ca eram orb si acum vad” (25).

Oare orbul se temea? Nu. Si pentru ce cel ce a zis: Este un prooroc, zice acum “Daca este pacatos, nu stiu”. El nici nu se gândea la asa ceva, nici n-o credea; dar raspunde asa fiindca voia sa-l apere de orice pacat chiar prin marturia faptei însasi pe care a fâcut-o Iisus, si nu prin cuvintele sale; si sa le arate o aparare vrednica de crezut în binefacerea vindecarii sale, care-i condamna si tot felul lor de a proceda.

Caci, daca dupa vorbiri frumoase, pentru ca s-a zis: daca acest om n-ar cinsti pe Dumnezeu, el n-ar putea sa faca asa de mari minuni; el a trezit asa de tare mînia lor, ca ei i-au raspuns: “Tu care te-ai nascut în pacate din pîntecele maicii tale, tu vrei sa ne înveti pe noi?” ce n-ar fi facut ei, ce n-ar fi zis ei daca el ar fi vorbit de la început cu aceste cuvinte?

“Daca este un pacatos, eu nu stiu” adica, acum eu nu raspund la acelea, si nu explic sentimentul meu; ceea ce stiu eu foarte bine, ceea ce as putea eu afirma acum, este ca daca acesta ar fi fost un pacatos, el n-ar fi facut asemenea semne.

Prin aceste cuvinte el înlatura orice banuiala si despre persoana sa si despre marturia sa, facînd sa se vada în mod clar ca a povestit în mod simplu faptul asa cum s-a petrecut, fara stricaciune, fara a adauga nimic prin lingusire sau din complacere.

Cum ei nu puteau deci sa întunece nici sa împiedice un lucru împlinit, ei revin sa cerceteze materia cu care s-a facut aceasta vindecare: si fac ca si un jucator care, cautînd pierduta de pe posta se întorc pe atîta într-o parte pe atîtea în alta.

Ei reiau primele raspunsuri si încearca sa le strice prin întrebari dese, ei îi zic orbului: “Ce ti-a facut? Cum ti-a deschis ochii?” (26).

Ce raspunde el? Fiindca i-a învins si i-a încurcat, el nu le mai vorbeste cu blîndete. Caci atîta cît a avut nevoie aceasta fapta de cercetare si de informare, el a povestit fapta cu multa retinere si cu modestie: dar dupa ce s-a facut stapîn, si dupa ce a dobîndit asupra lor o victorie stralucita, el îi ataca din partea sa cu curaj si cu îndrazneala, si le raspunde: “V-am spus cum si n-ati auzit? Ce voiti sa auziti iarasi? Nu cumva voiti si voi sa va faceti ucenici ai Lui?” (27).

Ati vazut-o, aceasta îndrazneala cu care un sarac cersetor le vorbeste carturarilor si fariseilor? atît este de puternic adevarul, minciuna este slaba si neputincioasa. Adevarul dintr-un om din rîndul poporului, face un personaj stralucit si mare; minciuna dimpotriva, coboara si din om mare îl face de nimic.

Apoi, iata ceea ce vrea sa spuna orbul: Voi n-ati fost atenti de loc la ceea ce v-am vorbit eu, pentru aceasta nu voi vorbi mai mult, si nu voi raspunde la întrebarile voastre mincinoase si zadarnice, pentru ca nu ma ascultati pentru a învata adevarul, ci pentru a ma surprinde din cuvintele mele. “Nu cumva si voi voiti sa va faceti ucenici ai Lui?”

Deja orbul se uneste cu ucenicii; caci acest cuvînt “si voi” arata ca el este ucenic al lui Iisus Hristos. El îi ataca apoi, si-i ocaraste destul de tare.

3.In sfîrsit, stiind ca nimic nu era mai capabil sa-i întepe în viu ca aceasta întrebare “Nu cumva voiti si voi”, el le-o adreseaza în mod expres pentru a-i învinge: în care acest orb arata un suflet ridicat, tare si curajos, care dispretuieste urîta lor amenintare; el face sa straluceasca prin încrederea sa slava lui Iisus Hristos; el face sa se vada ca cel pe care-l acopera ei cu o multime de batjocuri este un om minunat, caci injuriile lor nu pot sa-I darîme faima Lui; si ca aceste batjocuri nu slujesc decît sa-i arate slava Lui.

“Si l-au ocarit si i-au zis: Tu esti ucenic al Aceluia, iar noi sîntem ucenici ai lui Moise” (28).

Dar în ce? Voi vorbiti fara temei.

Voi nu mai sînteti ucenici ai lui Moise pe cît ucenici ai lui Iisus Hristos: daca voi ati fi ucenici ai lui Moise, ati fi la fel ucenici ai lui Iisus Hristos. Iata pentru ce le-a zis Mîntuitorul mai înainte: “Daca ati crede lui Moise, ati crede si în Mine, fiindca despre Mine a vorbit acela” (Ioan 5,46); ei aveau aceste cuvinte mereu pe buze: “Noi stim ca Dumnezeu i-a vorbit lui Moise” (29).

Dar cine v-a spus-o? Cine v-a învatat? Parintii nostri, raspund ei, ne-au învatat. Dar cel care a zis ca el era trimis de Dumnezeu, si vorbeste lucruri din cer, dovedind-o prin minuni, nu este mai vrednic de credinta decît parintii vostri? Si ei nu ziceau: Noi l-am auzit pe Dumnezeu vorbindu-i lui Moise, ci “noi stim”.

Ceea ce, stiti voi fiindca ati auzit spunîndu-se, o evreilor, voi o credeti, voi o asigurati si ceea ce vedeti cu ochii vostri, voi n-o credeti atîta de considerabil nici asa de vrednic de credinta!

Ceea ce va spune Moise, n-ati vazut-o, voi numai ati auzit spunîndu-se: dar “lucrurile lui Iisus Hristos” voi nu le cunoasteti pentru ca ati auzit vorbindu-se despre ele, ci fiindca le-ati vazut cu proprii vostri ochi.

Ce raspunde orbul? “Tocmai în aceasta sta minunea ca voi nu stiti de unde este si El mi-a deschis ochii!” (30), cel care face asemenea semne: este de mirare ca un om care nu se bucura de nici o demnitate printre voi, care nu este nici stralucit, nici celebru, poate sa faca asa de mari lucruri: în asa fel ca este vizibil ca acesta este un Dumnezeu care n-are nevoie de nici un ajutor omenesc.

“Si nou stim ca Dumnezeu nu asculta pe pacatosi” (31). Evreii spunînd mai înainte: “Cum poate un om pacatos sa faca asemenea minuni?” (16).. orbul se întareste pe judecata pe care au facut-o ei însisi, si le reaminteste lor cuvintele.

Aceasta credinta zice el, nu este comuna si mie si voua: ea este dreapta, ramîneti în ea. Remarcati bine prudenta lui; el are mereu minunea în gura sa, fiindca n-o putea nega; si pe aceasta îsi întareste judecata sa. Observati, dragii mei ascultatori, ca la început, cînd zice el: “Daca este un pacatos eu nu stiu”, el n-a spus-o pentru a arata o îndoiala reala? Departe de noi acest gînd; caci stia bine ca Iisus nu era . un pacatos.

Acum cînd timpul este potrivit si cînd poate sa vorbeasca în mod liber, vedeti în ce fel raspunde el: “Si noi stim ca Dumnezeu nu-i asculta pe pacatosi; ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu si face voia Lui, pe acela îl asculta” (31).

Prin aceste cuvinte, nu numai el Il apara pe Iisus, si-L arata lipsit de orice pacat, ci el dovedeste ca el este placut lui Dumnezeu, si ca el face lucrurile lui Dumnezeu.

Cum evreii spuneau ca ei Il cinstesc pe Dumnezeu, chiar pentru aceia adauga el: “Si face voia Lui”.

Nu este destul, zice el, sa cunosti pe Dumnezeu, ci trebuie sa faci si ceea ce porunceste El. Apoi înalta zicînd: “Niciodata nu s-a auzit sa fi deschis cineva ochii unui orb din nastere” (32). Daca recunoasteti ca Dumnezeu nu-i asculta pe pacatosi, Iisus facînd o minune si o asa minune, ca nimeni niciodata n-a facut una asemanatoare din propria voastra dovada se vede ca este evident si aratat ca Iisus i-a întrecut pe toti în virtute, si ca puterea sa este mai mult decît omeneasca.

Ce-i raspund ei lui? “In pacate te-ai nascut tot si tu ne înveti pe noi? Si l-au dat afara” (34). Atît cît se puteau ei lingusi ca orbul va nega, ei l-au privit ca pe un om vrednic de credinta, ca sa-l poata face sa vina înaintea lor de doua ori. Caci daca voi nu-l credeti vrednic de crezut, pentru ce-l întrebati de doua ori? Dar acest om spunînd adevarul cu îndrazneala si fara teama, în loc sa-i admire mai mult, el chiar atunci îl condamna.

Dar ce înseamna aceste cuvinte: “în pacate te-ai nascut tot”? Ca ei îi reproseaza boala lui dinainte, ca si cum ei i-ar zice: “Tu te-ai nascut în pacate din primii tai ani”: si ei îi fac aceasta mustrare ca si cum pentru aceia s-ar fi nascut el orb: judecata cu totul contrara adevarului si totodata nedreapta.

Pentru care voind Iisus Hristos sa-l mîngîie, zice: “Spre judecata am venit în lumea aceasta, pentru ca cel care nu vad sa vada, iar cei care vad sa fie orbi” (39).

“In pacate te-ai nascut tot”. Si ce a raspuns el? A spus el o parere care-i era proprie si particulara? Sau mai scurt nu este acesta sentimentul comun pe care l-a aratat el, zicînd: “Noi stim ca Dumnezeu nu-i asculta pe pacatosi”. N-a spus el simplu ceea ce ati spus voi însiva? “Si l-au dat afara”.

L-ati auzit voi bine pe acest predicator al adevarului, si n-ati recunoscut ca saracia lui n-a ars filozofia lui?

Remarcati cum a suferit el de la început batjocurile si injuriile?

Remarcati voi în ce fel si cu cîta putere a dat el marturie pentru adevar prin cuvintele sale si prin faptele sale?

Daca acest orb care nu l-a vazut pe Iisus Hristos a aratat atîta curaj si noi sa aratam taria noastra si curajul.

din “Comentar la Evanghelia de la Ioan”, Sfantul Ioan Gura de Aur

DUMINICA A II-A DUPàPAŞTI

3 Mai 2012

PREDICĂ LA DUMINICA MIRONOSIŢELOR

De Sf. Ier. Nicolae Velimirovici

Iubirea celui viu pentru cel viu este minunată. Lumina soarelui nu este niciodată atât de minunată.

Iubirea celui viu pentru cel mort este minunată. Licărirea gingaşă a lunii pe oglinda lacului nu este niciodată atât de minunată.

Omul este măreţ atunci când cercetează pe cei vii; omul este mai mult decât măreţ atunci când se îngrijeşte de cei morţi.

Omul se îngrijeşte adesea de cei vii din iubirea de sine. Dar ce fel de iubire de sine poate fi atunci când omul poartă de grijă celor morţi? Poate să-l plătească cel mort, sau pot ei să-şi aducă recunoştinţa?

Unele animale îşi îngroapă morţii lor; dându-i pe ei mormântului, îi dau pe ei uitării. Dar atunci când omul cel viu îşi îngroapă mortul, cel viu îngroapă o parte din el împreună cu mortul şi se întoarce acasă aducând în sufletul său o parte din cel mort. Aceasta se face cu totul desluşit atunci când o rudenie îşi îngroapă o rudenie, şi un prieten îşi îngroapă un prieten.

O, groparilor, în câte morminte aţi fost voi deja îngropaţi, şi câte leşuri au viaţă în voi!

Moartea şi iubirea au o însuşire care este asemenea; ca şi iubirea, moartea lucrează o schimbare profundă în mulţi dintre cei care trec prin aceasta şi continuă să fie vii. După îngroparea copiilor săi, mama merge la mormintele copiilor ei. Cine merge acolo? Copiii din sufletul mamei, dimpreună cu mama, merg la morminte. În sufletul ei, mama trăieşte numai într-un ungher; tot restul sufletului este un palat pentru sufletele copiilor care au fost luaţi de la ea.

Tot la fel sufletul este cu Hristos, deşi într-o măsură cu mult mai mare. El făcea cercetări la marginile mormântului pentru ca oamenii, copiii Săi, să cunoască lărgimea palatului fără margini a Raiului.

Mama merge la mormintele copiilor, de parcă i-ar readuce la viaţă în sufletul ei, ca să-i răscumpere cu lacrimile ei, ca să-i miluiască pe ei prin gândurile ei. Iubirea mamei îi izbăveşte pe copiii ei de pieire şi stricăciune în lumea aceasta, măcar pentru o vreme.

Domnul, umilit şi scuipat, a fost biruitor, plecându-Se Crucii şi Mormântului, înviind cu adevărat întreaga omenire prin iubirea Sa, şi mântuind pe toţi oamenii pentru vecie de la pieire şi stricăciune. Lucrarea lui Hristos este nespus mai mare decât lucrarea oricărei mame din lume, iubirea Lui pentru oameni fiind cu mult mai mare decât iubirea oricărei mame din lume pentru copiii ei.

Cu toate că mama varsă întotdeauna lacrimi din marea ei iubire şi durere, îi mai rămân lacrimi pe care le ia cu ea atunci când ea însăşi pogoară în mormânt. Cu toate acestea, Domnul Iisus a vărsat toate lacrimile Sale pentru copiii Săi, până la ultima lacrimă – şi tot sângele Său până la ultima picătură. O, păcătosule, niciodată nu se vor mai vărsa pentru tine lacrimi de mai mare preţ, nici viu nici mort. Niciodată mama, sau femeia bărbatului, sau copiii, sau ţara, nu va plăti pentru tine mai mult decât a plătit Mântuitorul Hristos.

O, omule sărman şi singur – nu spune: cine va plânge pentru mine când voi muri? Cine va plânge peste trupul meu cel mort? Iată, Domnul Hristos a plâns pentru voi şi peste voi, atât în viaţă cât şi în moarte, cu inima mai plină decât a propriei voastre mame.

Nu este potrivit să chemaţi morţii pentru care a suferit şi a murit Hristos, în iubirea Sa. Ei sunt vii întru Domnul Cel viu. Noi toţi vom cunoaşte aceasta desluşit când Domnul va intra în mormântul lumii acesteia pentru ultima oară, şi când trâmbiţele vor suna.

Iubirea mamei nu poate face deosebire între copiii ei cei morţi şi cei vii. Cu atât mai mult nu poate face deosebire iubirea lui Hristos. Domnul este mult mai pătrunzător decât soarele: El vede sfârşitul care se apropie, al celor care se află în viaţă pe pământ, şi mai vede şi începutul vieţii pentru cei care se mută la odihnă. Pentru Cel care a făcut pământul din nimic, şi trupul omului din ţărână, mormântul omului nu este la fel, fără nici un fel de deosebire, fie că este din pământ sau din trup. Grânele care se află pe câmp sau care sunt adăpostite în hambar – sunt deosebite între ele pentru gospodarul care se gândeşte la grâne în amândouă împrejurările, iar nu la paie sau la hambar? Dacă oamenii se află în trup sau în pământ – ce deosebire poate să fie pentru Gospodarul sufletelor oamenilor?

Venind pe pământ, Domnul a făcut două vizite oamenilor: prima a făcut-o celor vii din mormântul trupului şi a doua a făcut-o celor din mormântul pământului. El a murit pentru a-i vizita pe copiii Săi cei morţi. Ah, este foarte adevărat că mama moare când ea merge la mormintele copiilor ei!

Grija pentru morţi este numai grija lui Dumnezeu; tot restul este bucuria lui Dumnezeu. Dumnezeu nu-şi face griji pentru îngerii fără de moarte; El se veseleşte întru îngerii Lui, tot aşa cum şi ei se veselesc întru El. Cu toate acestea, El se îngrijeşte continuu de felul în care să dea învierea oamenilor. De aceea, El vizitează continuu mormintele oamenilor, atât cele mişcătoare (ale trupului) cât şi cele nemişcătoare (ale pământului), împreună cu sfinţii Săi îngeri. Dumnezeu Îşi face mari griji pentru cei morţi; nu pentru că nu-i poate aduce la viaţă ci pentru că nu toţi morţii vor să fie înviaţi. Oamenii îşi nu primesc propriul lor bine: pentru aceasta Îşi face Dumnezeu griji foarte mari.

O, ce veselie mare se face în cer atunci când un mort vine la viaţă, atunci când un păcătos se pocăieşte! Un păcătos pocăit – care este acelaşi lucru cu omul care a murit în suflet şi a venit din nou la viaţă – dă lui Dumnezeu bucurie mai mare decât nouăzeci şi nouă de îngeri care nu au nevoie de pocăinţă. “Că aşa şi în cer, va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15:7).

Cât de înălţătoare este grija pentru morţi! Îngerii lui Dumnezeu împărtăşesc grija lui Dumnezeu îngrijindu-se de noi în această vale a morţii. Îngrijindu-ne de morţi, împărtăşim şi noi grija lui Dumnezeu, şi în felul acesta ne facem prietenii şi împreună lucrătorii lui Dumnezeu.

Dar atunci când Domnul şi Dumnezeul nostru moare ca om, doborât de păcatele oamenilor, cine are grijă de El mort, dintre toţi cei pentru care El S-a îngrijit dintru întreaga veşnicie? Cine pogoară în mormântul Lui? Femeile. Nu fiecare şi nu toate femeile, ci femeile mironosiţe, ale căror suflete fuseseră unse cu mir de către iubirea fără de moarte a Domnului nostru Iisus Hristos. Sufletele lor s-au umplut de mireasma credinţei şi a iubirii, şi de aceea ele şi-au umplut mâinile cu uleiuri mirositoare şi au pornit către mormânt, ca să ungă trupul lui Hristos.

Pericopa Evanghelică de astăzi vorbeşte despre aceasta: despre grija pentru Cel Unul Fără de Moarte care se află în stare de moarte, pe care o au cei pentru care învăţătura lui Hristos le dăduse viaţă.

La vremea aceea „venind Iosif din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind”, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Se mai afla şi un alt om mare care venise din Arimateea, sau Ramataim, pe Muntele Efraim: Proorocul Samuel (I Regi 1:1).

Acest Iosif este pomenit de către toţi cei patru Evanghelişti, mai ales în legătură cu îngroparea Domnului celui mort. Ioan îl numeşte pe el ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns (Ioan 19:38); Luca îl numeşte bărbat bun şi drept (23:50), Matei îl numeşte om bogat (27:57). (Evanghelistul nu-l numeşte bogat din îngâmfare, pentru a arăta că Domnul avea printre ucenicii Săi şi oameni bogaţi, “ci pentru a arăta cum s-a făcut că el a putut să ia trupul lui Iisus de la Pilat. Pentru un om sărac sau necunoscut nu s-ar fi putut să pătrundă până la Pilat, reprezentantul puterii romane.” – Ieronim: “Comentariu la Matei”.)

El era nobil în suflet: el avea frică de Dumnezeu şi aştepta Împărăţia lui Dumnezeu. Pe lângă trăsăturile sale duhovniceşti de mare preţ, Iosif mai era şi bogat cu stare bună. Marcu şi Luca îl numesc sfetnic. Atunci, el era unul dintre bătrânii poporului, ca şi Nicodim. Ca şi Nicodim, el Îl preţuia în ascuns pe El şi era ucenicul lui Iisus Hristos. Dar, deşi aceşti doi bărbaţi erau următori ascunşi ai învăţăturii lui Hristos, totuşi ei s-au aşezat înaintea primejdiei rămânând împreună cu Hristos. Nicodim i-a întrebat odată pe cârmuitorii iudei cu feţele lor înveninate, când aceştia căutau o pricină pentru ca să-L ucidă pe Hristos: “Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi?” (Ioan 7:51).

Iosif din Arimateea s-a aşezat în faţa unei primejdii şi mai mari, gândindu-se să ia trupul Domnului atunci când ucenicii Săi cei cunoscuţi fugiseră şi se împrăştiaseră, şi atunci când lupii iudei, ucigând Păstorul, puteau în orice clipă să se năpustească asupra oilor. Evanghelistul foloseşte cuvântul “cutezând” ca să arate că Iosif făcea ceva primejdios. Atunci, el avea nevoie de mai mult decât curaj; el avea nevoie de cutezanţă ca să meargă la reprezentantul lui Cezar şi să ceară trupul unuia ucis pe cruce. Dar Iosif, după cum spune Nichifor, “în măreţia sufletului său, a lăsat frica şi s-a descotorosit de toată slugărnicia, dând pe faţă că este ucenic al lui Iisus Hristos.”

„Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. Şi aflând de la sutaş”, a dăruit lui Iosif trupul. Pilat cel prrcaut, neîncrezător, este tipul acela de căpetenie care stăpâneşte prin putere, şi prin putere se desprinde de alţii. Lui nu-i venea să creadă nici măcar un cuvânt al unui om nobil ca Iosif. Poate că într-adevăr era greu de crezut că Cel pe care numai în noaptea dinainte Îl osândise la răstignirea pe cruce, Îşi dăduse deja ultima suflare pe Cruce. Pilat s-a arătat un adevărat reprezentant al puterii statului roman: el l-a crezut mai degrabă pe sutaşul pe care îl însărcinase să stea de pază pe Golgota decât pe un bătrân ales al poporului. Pilat a împlinit cererea lui Iosif numai atunci când sutaşul a încuviinţat “oficial” vestea lui Iosif.

„Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.” Alt Evanghelist spune că acesta era mormântul lui Iosif – şi L-a pus în mormântul nou al său (Matei 27:60) în care nu mai fusese nimeni îngropat (Ioan 19:41), ca să se împlinească cuvintele proorocului Isaia: “cu cei făcători de rele, după moartea Lui” (53:9).

Când ne răstignim mintea faţă de lume şi o îngropăm într-o inimă readusă la viaţă, ca într-un mormânt, atunci mintea noastră va veni la viaţă şi va învia tot omul lăuntric.

Un mormânt nou, pecetluit, o piatră mare prăvălită la intrare, un ostaş care stă de pază lângă el – ce înseamnă toate astea? Toate aceste măsuri pline de mare grijă, au fost alese prin înţelepciunea rânduielii lui Dumnezeu, pentru ca prin acestea, să se închidă gurile tuturor necredincioşilor care încearcă să dovedească faptul că Hristos ori n-a murit, ori n-a înviat, ori că trupul Său a fost furat. Dacă Iosif nu ar fi cerut trupul mort de la Pilat; dacă căpetenia gărzilor nu ar fi dat mărturie despre moartea lui Hristos; dacă trupul nu ar fi fost îngropat şi pecetluit în faţa prietenilor şi vrăjmaşilor lui Hristos, s-ar fi putut spune că, de fapt, Hristos nu murise, ci că se aflase numai în stare de comă şi apoi Şi-a recăpătat cunoştinţa (aşa cum au afirmat mai recent Schleiermacher şi alţi protestanţi).

Dacă mormântul nu ar fi fost închis şi pecetluit cu o piatră mare, dacă nu ar fi fost păzit de către ostaşi, s-ar fi putut spune că era adevărat faptul că Hristos murise şi fusese îngropat, dar că El fusese furat din mormânt de către ucenicii Săi. Dacă nu ar fi fost un mormânt cu totul nou, s-ar fi putut spune că nu Hristos era cel care a înviat ci vreun alt mort, care fusese îngropat mai dinainte. Şi astfel toate măsurile de pază care s-au luat de către iudei pentru a ascunde adevărul, au sprijinit adevărul, prin rânduiala lui Dumnezeu.

Iosif a înfăşurat trupul Domnului în „giulgiu curat de in” (Matei 27:59), şi L-a pus în mormânt. Dacă noi vrem ca Domnul să învie din morţi în noi, atunci noi trebuie să-L păstrăm în trupul nostru curat, neprihănit – căci inul curat înseamnă un trup curat. Trupul care se necurăţeşte prin patimi şi pofte nu este locul în care Domnul va învia din morţi şi va fi viu.

Evanghelistul Ioan întregeşte chipul dat de către ceilalţi Evanghelişti, spunând că a venit şi Nicodim la mormântul lui Hristos „aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă” şi aloe. Au luat deci trupul lui Iisus (adică Iosif dimpreună cu Nicodim) şi” l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei” (19:39-40).

O, aceşti bărbaţi binecuvântaţi, care cu atâta curaj, grijă şi iubire au luat preacuratul trup al Domnului şi l-au pus în mormânt! Ce exemplu minunat este acesta pentru toţi cei care Îl iubesc pe Domnul! Şi cât de cumplit s-au osândit acei preoţi şi mireni care, ruşinându-se înaintea lumii, se apropie de sfântul potir cu nebăgare de seamă şi fără de iubire, ca să primească în ei preasfântul şi de viaţă dătătorul Trup şi Sânge al Domnului – al Domnului Celui înviat şi viu.

Dar Iosif şi Nicodim nu au fost singurii prieteni ai lui Hristos care au putut, cu proprii lor ochi, să vadă şi să cerceteze că El a murit şi a fost îngropat. Grija lor pentru Domnul cel mort era atât fapta iubirii pentru Învăţătorul şi Prietenul cel mult iubit cât şi o datorie pe care omenirea le-a lăsat-o lor, pe care ei să o pună în lucrare faţă de Cel Unul care a suferit pentru dreptate. Dar iată că privind mormântul, alte două suflete pline de iubire cercetau cu mare atenţie ceea ce făceau Iosif şi Nicodim, pregătindu-se pentru o lucrare a preacuratei iubiri faţă de Domnul – două femei mironosiţe: Maria Magdalena şi Maria mama lui Iosif!

Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosif, priveau unde L-au pus. Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Întâi sunt pomenite două femei şi apoi trei. Două fuseseră de faţă la toate cele ce se întâmplaseră Domnului pe Golgota. Ele au văzut cum ucenicii cei ascunşi ai lui Hristos au coborât trupul cel mort de pe Cruce; ele au văzut toate cele ce s-au făcut cu trupul mort după aceasta şi, ceea ce a fost cel mai important pentru ele, ele au văzut mormântul în care fusese pus trupul. O, cu câtă bucurie s-au grăbit ele ca să dea ajutor lui Iosif şi lui Nicodim ca să spele sângele de pe trup, ca să închidă şi să curăţească rănile, ca să netezească părul Lui, ca să aşeze mâinile Lui în formă de cruce, ca să înfăşoare pânză în jurul capului Lui cu mare grijă şi să învelească trupul Lui în giulgiu de in! Dar făcând aceasta, ei nu împlineau nici un obicei nici o regulă cu ajutorul bărbaţilor. Ei se vor întoarce mai târziu, ca să facă totul singuri, şi mai ales ca să ungă trupul Domnului cu miresme. Împreună cu ei, a venit mai târziu cea de a treia purtătoare de mir, prietena lor. Duhul lui Dumnezeu i-a adunat pe toţi împreună în prietenie mare.

Cine erau aceste femei? Pe Maria Magdalena am cunoscut-o deja. Ea este acea Marie pe care Domnul a vindecat-o, scoţând din ea şapte diavoli. Maria, mama lui Iosif şi Maria, mama lui Iacov erau, potrivit Părinţilor, una şi aceeaşi persoană. Salomeea era femeia lui Zevedeu, mama Apostolilor Iacov şi Ioan. Ce deosebire era între aceste femei şi Eva! Din iubire, aceste femei se grăbeau să dea ascultare trupului mort al Domnului, pe când Eva nu L-a ascultat pe Domnul Cel viu. Ele făceau ascultare pe Golgota, la locul săvârşirii uciderii, vărsării de sânge şi răutăţii, pe când Eva a fost neascultătoare în Rai.

„Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt”. Toţi Evangheliştii sunt de acord că era prima zi a săptămânii, ziua Învierii Domnului, ziua care a urmat sâmbetei, aşa cum spune Evanghelistul Marcu: „Şi după ce a trecut ziua sâmbetei …”

Toţi Evangheliştii sunt de acord cu aceasta: că Domnul a înviat în zorii zilei de Duminică. Ei mai sunt de acord cu faptul că femeile au venit la mormântul Domnului dis-de-dimineaţă. În Evanghelia sa, Marcu pare să fi mers puţin mai în urmă când spune: la răsăritul soarelui. Este foarte probabil că femeile au venit la mormânt de mai multe ori, atât din iubire pentru Omul cel mort cât şi din frică de vrăjmaşii obraznici ai lui Hristos care ar putea pângări în vreun fel mormântul şi trupul. (”Ele au venit cu nerăbdare, nevrând să lase mormântul Domnului pentru multă vreme singur” – Ieronim: “Comentariu la Matei”.)

Se poate ca Marcu să nu se gândească aici la “soare” ca la soarele cel materialnic, ci chiar la Domnul, potrivit cuvintelor proorocului care spune: “Soarele Dreptăţii va răsări” (Maleahi 4:2), gândindu-se la Mesia. Soarele Dreptăţii răsărise deja din întunericul adâncului la ora aceea devreme, când au venit la mormânt mironosiţele. Fiindcă Soarele acesta strălucea mai înaintea soarelui care fusese făcut la prima zidire a lumii, aşa că acum, la cea de a doua zidire, la reînoirea lunii, Acesta strălucea peste istoria omenirii mai înainte ca soarele cel materialnic să strălucească peste natura pământească.

„Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” Aceasta vorbeau Femeile Mironosiţe urcând pe Golgota, necăutând nimic neaşteptat. Mâinile femeilor nu aveau destulă putere ca să rostogolească piatra de la intrarea mormântului, pentru că aceasta era foarte mare. Sărmanele femei! Ele nu şi-au amintit că se grăbiseră cu ostenire şi râvnă către mormânt, pe când Domnul se mai afla în viaţa pământească. În Betania, la cina din casa lui Simon leprosul, o femeie turnase mir de nard de mare preţ pe capul lui Hristos: Atoatecunoscătorul, Domnul nostru, a spus la vremea aceea despre această femeie: “Ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea” (Matei 26:12).

El cunoştea limpede, mai dinainte, că trupul Său, nu va mai primi în moarte o altă ungere cu mir. Vă puteţi întreba: atunci de ce a îngăduit Rânduiala lui Dumnezeu ca aceste femei evlavioase să primească dezamăgire atât de amară? Pentru a cumpăra mir de mare preţ, ca să vină cu frică în noaptea întunecată şi fără de somn la mormânt şi să nu săvârşească fapta plină de iubire pentru care ele se jertfiseră atât de mult? Dar Dumnezeu nu le-a răsplătit ostenelile într-un chip negrăit de bogat, dându-le pe Dumnezeul Cel viu – în locul trupului mort?

Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat.

Venind împreună cu oamenii săi la Marea Roşie, Moise s-a aflat în mare greutate: cum să croiască o cale acolo unde nu se afla nici una. Şi atunci când el a strigat la Dumnezeu, marea s-a împărţit în două, şi calea s-a deschis de îndată. Aceasta se întâmplă acum cu femeile mironosiţe. Fiind foarte preocupate, că cine ar rostogoli piatra pentru ele, acestea se uitau, şi au văzut că piatra fusese rostogolită, şi au coborât în mormânt fără întârziere. Dar unde se aflau strajele care păzeau mormântul? Nu erau aceştia o piedică mai mare în intrarea lor în mormânt decât piatra cea mare şi grea care se afla la intrare?

La vremea aceea, santinela, fie că era pe jumătate mort de frică, fie că fugise deja în cetate, ca să grăiască cu bâlbâială bărbaţilor, ceea ce de la strămoşul nostru Adam încoace, urechile omeneşti nu mai auziseră niciodată. La mormânt nu era nimeni care să-i oprească, şi la intrare nu se afla nimeni şi nimic. Dar, în mormânt, se afla cineva, şi înfăţişarea lui era „ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada” (Matei 28:3).

Părea să fie un tânăr; de fapt, un înger al lui Dumnezeu. Femeile s-au înfricoşat „şi şi-au plecat feţele la pământ „(Luca 24:5), căci era înspăimântător să priveşti înfăţişarea vestitorului lui Dumnezeu din cealaltă lume, vestitorul celor mai neaşteptate şi de bucurie îmbelşugate veşti de pe pământ, de la căderea omului în păcat, şi omul a început să se hrănească cu cele pământeşti. Nu există nici o împotrivire între cele grăite de Evanghelistul Matei, precum că un înger al lui Dumnezeu şedea pe piatra care fusese rostogolită de la intrarea mormântului; şi cele grăite de Evanghelistul Marcu, potrivit cărora, îngerul se afla în interiorul mormântului.

Femeile puteau să-l fi văzut mai întâi pe înger pe piatră, şi apoi să-i fi auzit glasul în interiorul mormântului. Îngerul nu este trupesc şi nemişcător: în orice clipă el se poate arăta acolo unde doreşte. Credinciosul nu trebuie să se întristeze nici de faptul că Luca pomeneşte de doi îngeri, iar Marcu şi Matei de unul singur. Când S-a născut Domnul în Betleem, s-a arătat îndată un înger printre păstori, „şi ei s-au înfricoşat cu frică mare” (Luca 2:9). Îndată după aceea, deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească (2:13). Cete de îngeri ai Domnului trebuie să se fi aflat şi pe Golgota la Învierea Domnului. Atunci, cum poate fi de mirare faptul că femeile mironosiţe au văzut o dată un înger şi altă dată doi îngeri?

Iar el le-a zis: „Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus”. Îngerul strălucitor al lui Dumnezeu potoleşte mai întâi frica şi groaza femeilor, pentru a le pregăti pentru vestea cea neaşteptată a Învierii Domnului. Mai întâi femeile au fost uimite să vadă mormântul deschis, şi apoi s-au umplut de înfricoşare aflând în interiorul mormântului, nu pe Cel pe care Îl căutau, ci pe cineva la care nu se aşteptau.

De ce vorbeşte îngerul precis: “Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit?” Pentru ca să nu fie nici un fel de îndoială sau nedumerire despre Cel care înviase. Îngerul vorbeşte foarte lămurit atât pentru femei, cât şi pentru toate veacurile şi neamurile viitoare. Îngerul are acelaşi scop, şi atunci când le arată mormântul gol: “Iată locul unde L-au pus.”

Era de prisos să spună aceasta femeilor, care văzuseră cu ochii lor ceea ce le spunea îngerul, dar nu era acelaşi lucru pentru întreaga omenire, pentru care Domnul murise şi înviase. “A înviat! Nu este aici.” Vestitorul cel ceresc rosteşte veştile cele mai mari din întreaga istorie a omenirii în chipul cel mai scurt şi mai simplu cu putinţă: “A înviat! Nu este aici.” Pentru cetele de îngeri nemuritori, moartea Domnului era mai uimitoare decât Învierea Lui. Pentru oamenii cei muritori, situaţia era inversă.

După aceasta, îngerul a spus femeilor să vestească aceste ştiri de bucurie Apostolilor “şi lui Petru”. De ce “şi lui Petru”? Cu siguranţă este aceasta, pentru că Petru se simţea cu mult mai nelămurit decât ceilalţi ucenici. Conştiinţa lui trebuie să-l fi chinuit pentru că se lepădase de Domnul de trei ori, şi în cele din urmă fugise de El.

Râvna Apostolului Ioan, dimpreună cu care Petru stătuse cel mai aproape de Domnul, trebuie să-i fi ascuţit şi mai mult conştiinţa lui Petru. Ioan nu fugise, ci rămăsese sub Crucea Domnului Său răstignit. Pe scurt, Petru trebuie să se fi simţit vânzător al Domnului, şi trebuie să fi fost foarte neliniştit în preajma Apostolilor, mai ales în preajma Preasfintei Maici a Domnului. Numele lui Petru înseamnă “piatră”, dar credinţa lui nu era tare ca piatra. Şovăiala şi sfiiciunea l-au făcut să se nesocotească în proprii săi ochi. El trebuia aşezat pe picioarele sale şi să-şi aibă demnitatea sa ca om şi Apostol rezidit. Din iubirea Sa de oameni, Domnul a făcut aceasta acum, şi de aceea îngerul a pomenit cu osebire numele lui Petru.

De ce a vorbit îngerul despre arătarea Domnului în Galileea, şi nu despre arătarea lui de mai înainte în Ierusalim şi în preajma Ierusalimului? “Acolo Îl veţi vedea pe El, aşa v-a spus El” (cf. Marcu 14:28). Fiindcă Galileea era mai păgână decât Iudeea, şi astfel a vrut Domnul să se înfăţişeze acolo, ca să arate ucenicilor Săi calea Evangheliei Sale, locul principal al lucrării Apostolilor în zidirea Bisericii lui Dumnezeu.

De asemenea, fiindcă El li S-a arătat acolo, nu cu frica sub care trăiau în Ierusalim, ci întru libertate; nu întru întunericul nopţii sau în amurg ci întru toată lumina zilei, aşa ca să nu se spună că frica are ochii mari, şi că aflându-se sub povara fricii şi a spaimei, ucenicii L-au văzut pe Domnul viu în Ierusalim. În cele din urmă, îngerul lui Dumnezeu a vorbit despre arătarea Domnului în Galileea, păstrând sub tăcere cu înţelepciune arătarea Lui în Ierusalim, pentru a smulge armele din mâinile necredincioşilor celor răi, care altfel ar fi spus că ucenicii văzuseră o nălucă la ideea îngerului: adică, ei L-au văzut pe El pentru că sufletele lor erau în agitate, aşteptând să-L vadă. (Nichifor spune: “De ce vorbeşte îngerul tocmai despre arătarea Sa în Galileea?

Pentru că arătarea Sa în Galileea era cea mai limpede şi cea mai însemnată: acolo, Domnul nu S-a arătat într-o casă cu uşile închise, ci pe munte, în chip văzut pentru toţi. Văzându-L acolo, ucenicii I-au dat Lui slavă; acolo li S-a arătat Domnul, cu o mare descoperire a puterii dată Lui de la Tatăl, spunând: “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ” (Matei 28:18).) “După învierea Mea, voi merge mai înainte de voi în Galileea” (Marcu 14:28), a spus Domnul. Adică: Ca Biruitor, voi merge înaintea voastră în lumea păgână, şi voi – urmaţi-Mă. Şi oriunde vă îndeamnă Duhul să propovăduiţi, gândiţi-vă că Eu Mă aflu în faţa voastră – şi Eu voi merge înaintea voastră, ca să vă deschid calea.

„Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau”.

Se aflau în cer sau pe pământ? Cu cine vorbeau ele? Ce auziseră ele? Oamenii nu visează asemenea lucruri; şi acesta nu era vis ci adevăr: din tot ceea ce se întâmplase, se desluşeşte prea lămurit că acesta era adevărul. O, acea cutremurare şi frică binecuvântată care cade asupra omului când cerurile sunt deschise pentru el şi el aude glas de bucurie din ţara sa adevărată, fără de moarte şi mult slăvită!

Nici cel mai mărunt lucru nu vede vreunul dintre îngerii nemuritori ai lui Dumnezeu; nici nu se aude glasul care slobozeşte din buzele cele fără de moarte. Este mai îndurător să vezi faţa şi să auzi urletul întregii lumi muritoare, stricăcioase decât să vezi faţa şi să auzi glasul celor fără de moarte, care au fost zidiţi înaintea lumii, şi a căror frumuseţe şi tinereţe este mai minunată decât zorii primăverii.

Când Proorocul Daniel, omul lui Dumnezeu, a auzit glasul îngerului, el a spus despre sine: „şi n-a rămas în mine putere, faţa mea şi-a schimbat înfăţişarea, strigându-se, şi nu mai aveam vlagă … eu am căzut înmărmurit cu faţa la pământ „(Daniel 10:8-9). Atunci, cum să nu se cuprindă de frică şi cutremur aceste femei slabe? Cum să nu fugă ele de la mormânt? Cum să poată deschide gura şi să grăiască? Unde să se afle cuvintele care să spună ceea ce văzuseră? O, Doamne, de negrăit prin cuvânt este slava Ta cea minunată! Noi, oamenii cei muritori, spunem aceasta mai lesnicios în tăcere şi cu lacrimi decât cu limbile noastre.

„Şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.” Ele nu au spus nimic nimănui pe cale; nici unuia dintre vrăjmaşii şi vărsătorii de sânge ai lui Hristos, împreună cu care se amesteca întregul Ierusalim. Dar, desigur că ele au spus Apostolilor. Ele nici măcar nu cutezau, nici nu erau în stare să vorbească atunci când le poruncise îngerul cel fără de moarte. Cum să nu poată împlini ele porunca lui Dumnezeu? Atunci, este limpede că femeile au spus numai celor cărora le era de trebuinţă (vezi Luca 24:10), şi iarăşi, că ele nu au vorbit celor care nu trebuiau să ştie şi de care le era frică.

Astfel, s-a sfârşit mergerea femeilor mironosiţe la mormântul lui Hristos în dimineaţa Învierii.

Femeile mironosiţe au venit cu miruri, cu care voiau să-L ţină pe El departe de stricăciune, pe Cel care păstrează cerurile de şubreziciune, şi cu care ele doreau să-L ungă pe Cel de la care cerurile îşi iau mireasma!

O, Doamne Preaînmiresmate, singura mireasmă a fiinţei omeneşti şi a istoriei omeneşti; cât de minunat ai răsplătit Tu aceste suflete cinstite şi credincioase care nu Te-au uitat pe Tine mort în mormântul Tău! Tu le-ai făcut pe femeile mironosiţe vestitoarele veştii Învierii şi slavei Tale! Ele nu Ţi-au uns cu mir trupul Tău cel mort, dar Tu le-ai uns sufletele lor vii cu uleiul bucuriei. Cei care plângeau mortul au ajuns rândunelele unei primăveri noi. Cei care au plâns la mormântul Tău au ajuns sfinţi în Împărăţia Ta cea cerească.

Cu rugăciunile lor, Dumnezeule Cel înviat, miluieşte-ne şi mântuieşte-ne pe noi, ca să Te slăvim pe Tine, dimpreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh – Treimea Cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea, şi-n vecii vecilor. Amin.