Archive for Decembrie 2012

În memoria Maestrului Nicolae Sulac (1936 – 2003)

30 Decembrie 2012

NICOLAE SULACNicolae Sulac s-a născut în data de 9 septembrie 1936 în satul Sadîc, Cahul, pe atunci era parte din România, nu avea titulatura dată de bolșevici, adică „Rep. Moldova”.

Cu toate că Moldova era împresurată de bolșevici, Nicolae Sulac și-a continuat studiile și a început cariera artistică în anul 1959.

NICOLAE SULAC

După numeroase decernări și premii, străbătând decenii de faimă Nicolae Sulac se retrage la Iași, în România din care s-a născut și pe care a slujit-o cu cântecul său drag.

Mărețul Maestrul Nicolae Sulac a trecut la cele veșnice în data de 8 Aprilie 2003. La mormântul său a fost ridicat un monument, și veșnic stau coroane de flori și fire de liliac. După regretabila sa stingere din viață la vârsta de 67 de ani, în memoria domniei sale au fost ridicate numeroase așezăminte, școli care-i poartă numele și un mozeu.

În urma Maestrului Nicolae Sulac au rămas numeroase cântări, dintre care vă voi pune la dispoziție următoarele piese:

NICOLAE SULAC nu a murit, ci a rămas în inimile noastre, ale celor ce-i ascultăm cântecele dragi și ne alinăm durerea cu ele. În urma lui Nicolae Sulac a rămas orchestra „Lăutarii” din Chişinău,condusă acum de Maestrul Nicolae Botgros, care duce mai departe cântecul acestui rege al muzicii populare.

Dumnezeu să-l odihnească în pace și să-i ierte toate greșelile sale, așezându-l unde se odihnesc toți străbunii care au slujit Patria, în Împărăția Sa cea Veșnică!

În memoria Maestrului Nicolae Sulac, a cântat şi Maestrul Ion Dolănescu, iar nu după mult timp şi acesta s-a ridicat la stele, să fie alături de fratele său român basarabean.

COMENTARIU ASUPRA FILMULUI „DUPĂ DEALURI”

1 Decembrie 2012

Blagocin Veniamin

Filmul „după dealuri” de Cristian Mungiu a început să fie disponibil şi în cinematografele româneşti. Este un film foarte interesant care, iniţială mă făcuse şi pe mine să cred că este încă o eroare informativă asupra evenimentelor de la Tanacu. Din fericire, toată povestea este adaptată cât se poate de bine la realitatea întâmplării, fapt pentru care încă o dată se arată nevinovăţia ieromonahului Daniel Corogeanu. Cei apropiaţi de Tanacu, precum şi românii care niciodată nu au crezut, sau au avut un dubiu la propaganda din presă, au înţeles încă o dată că toată povestea a fost făcută cu cărţile scrise dinainte.

Dar, cine se face vinovat de moartea Alinei Cornici? Fratele acesteia? Ieromonahul Daniel? Nicidecum! Singurii care sunt vinovaţi de acest incident neplăcut sunt medicii care au externat-o prea repede şi fără să dea importanţă bolii acesteia (epilepsia), cu un tratament destul de neconsistent şi fără instructajul necesar care ar fi trebuit să-l dea unei maici din personalul monahal. Din câte ştiu, bolnavilor de epilepsie nimeni nu le poate da un ajutor definitiv de eliberare din lanţurile acestei maladii. Cu toate acestea, sunt destule tratamente care pot să scadă gravitatea bolii. Dar, Alina venise din Germania, căzuse în mâinile sistemului medical românesc şi asta i-a pus capătul zilelor sale puţin trăite pe acest pământ.

https://i1.wp.com/www.stirileonline.ro/anunt-daniel-corogeanu-calugarul-exorcist-va-fi-eliberat-108560-310.jpgIeromonahul Daniel a fost prins într-o situaţie dificilă în care nu avea de ales. Fata era bolnavă de epilepsie, spitalul nu a vrut să o ţină internată, iar provenienţa ei de la o casă de copii, îi spulbera orice şansă de a merge acasă. Deci, să o dea afară? Nu avea unde merge! Să o ducă la spital, nu o primeau şi o externau din nou. Să meargă în Germania din nou? Nu dorea din cauza prietenei sale din copilărie pe care o implora să plece din Mănăstire şi s-o însoţească, dar care nu dorea. Într-un final, din cauza acestor insistenţe eşuate, Alina cade într-o depresie nervoasă şi începe să facă cunoscutele şi înfiorătoarele crize ale epilepsiei. Medicii refuză să o interneze, pe motiv că nu au maşină să se deplaseze până la Mănăstire, iar când maicile fac tot posibilul să o ducă cu o maşină particulară, aceştia o primesc şi o externează prea repede.

Totuşi, în nici unul dintre cazurile epilepticilor din România, nu se face o externare atât de rapidă. Spălarea pe mâini la vremea aceea (nă că n-ar fi şi acum acelaşi lucru…) era o noţiune susţinută de sistemul prost din România. Dar, parcă totul s-a făcut ca la carte. Alina era legată să nu plece din Mănăstirea aceea. Cine să fi conceput dezastrul de la Tanacu? Totul a fost o lovitură gândită, la adresa părintelui Daniel, cum de altfel au mai fost cazuri. Dar cine să le analizeze cum trebuie? Politica românească, care-şi găseşte „alinarea” voturilor în susţinerea bisericii? Poliţia care nici ea nu stă departe de sub „felonul politicii”? Toate nu mai au nici un răspuns acum. Părintele Daniel a fost eliberat din închisoarea în care fusese ferecat nefiind vrednic de pedeapsă şi judecat într-un timp prea scurt şi cu „uşile închise”, în spatele cărora nu se ştie cine s-a ascuns dintru început.

Dar, cine să dorească răul unui preot trăitor, unui monah deosebit şi să facă atâta zarvă? Cine să plătească toate aceste jocuri de lumini, acum istorie? Din ce motiv? Pentru simplul fapt că oamenii buni în România de azi nu-şi au locul, iar nulităţile sunt canonizate în biserici, iar în politică, poliţie şi cultură, ridicate la rang de cinste. Ştiu, multe guri se vor ridica asupra mea pentru acest articol; însă, este pura realitate a zilelor noastre. Priviţi cultura, „cândva” condusă de oameni care abia ştiu să lege două fraze cu ajutorul promter-ului, în poliţie se ascund mulţi oameni care au destule conflicte cu legea, „protejate de sistem”, iar în centrele bisericeşti se petrec foarte multe abuzuri financiare faţă de preoţi, cât şi de mireni. Nu dau nume de persoane, de instituţii sau cazuri, pentru că nu acesta este subiectul principal al articolului; însă, suntem oameni şi ar trebui să trăim ca oamenii, nu în unitatea câinilor. Vorbim frumos despre ecumenism, nimic rău. Vorbim frumos despre unitate, nimic rău. Însă, ura, răutatea, setea de a face rău, astea nu-şi au locul într-o societate umană care funcţionează după principiile drepturilor omului.

Într-un final, pot spune fără remuşcări că Ieromonahul Daniel Corogeanu de la Tanacu a fost o victimă a sistemului românesc, în care sistemul medical a greşit şi zoile de la spălarea pe mâini s-au scurs pe haina luminată şi curată a părintelui Daniel. Dacă şi biserica l-ar fi apărat, ar fi fost mult prea uşor ca el să nu fie pătat atât de mult. Dar, care instituţie din România se ascunde sub arma presei mai mult decât orice altă instituţie? Răspunsul îl aştept prin comentariile dumneavoastră, a celor care aţi văzut filmul.

Doamne ajută!