HOREPISCOPUL ORTODOX ÎN ANTICHITATE

by

Scris de Pr. Veniamin Ilie

Horepiscopul este ierarh din mediul rural al Bisericii Creștine (antice) care se bucura de soție, de familie și îndeplinea în totalitate sarcinile unui Episcop obișnuit, sau mai bine zis, ocupa actuala funcţie administrativă de Episcop Vicar pentru zona rurală, adică sate şi oraşe mai mici unde Episcopul cetăţii (sau titularul) nu avea acces din pricina mulţimii de obligaţii ce-i reveneau în cetate, sau în capitala de judeţ cum am putea să o numim. Deși portul monahal era deja stabilit la Sinodul 1 Ecumenic, Horepiscopul nu se bucura de purtarea Camilafca monahală și mantia (mică sau mare), ci doar de cea Arhierească. Aceasta din urmă este simbol al împărăției, al conducerii, nu simbol monahal, împrumutat de la mantiile regilor creștini din acea vreme.

Însuși Sfântul Apostol Pavel ne arată originile Horepiscopului, în Epistola întâi către Timotei, unde zice: ,,Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa; căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? Episcopul să nu fie de curând botezat, ca nu cumva, trufindu-se, să cadă în osânda diavolului”.

Horepiscocopul (sau Episcopul căsătorit) îl regăsim şi în Canoanele Sfintelor Sinoade Ecumenice, după cum urmează: Canonul 8 al Sinodului Întâi Ecumenic. În tâlcuirea acestui Canon aflăm următoarele: „Horepiscopul după canonul 10 al Antiohiei, se făcea de episcopul cetăţii aceleia, la care supus, şi însuşi şi satul lui. Zice dar canonul acesta, că unul ca acesta se hirotonisească citeţi, ipodiaconi, şi (eforchistis) adică catehisitori. Dar să se caterisească de va îndrăzni fără voia episcopului celui din cetate a hirotonisi prezbiter sau diacon, măcar de ar avea şi hirotesie de episcop.” Deci, Horepiscopul putea să hirotonească Preoţi şi Diaconi, dar să şi participe la hirotonii de Episcopi, însă nu fără binecuvântarea Chiriarhului Eparhiei unde se afla.

Despre horepiscopi putem afla şi în alte Sfinte Canoane ale Sinoadelor, cum ar fi: Canonul 2 şi 5 ale Sinodului 4 Ecumenic; chiar şi la Sinodul 7 Ecumenic găsim existenţa Horepiscopului, după cum se arată comparaţia de la Canonul 14, unde se descrie şi sarcina Egumenului, adică a stareţului, care poate hirotesi însuşi citeţi şi ipodiaconi din subordinea sa, ceea ce o putea face şi Horepiscopul. Acesta din urmă nu se bucura doar de atât, întrucât avea tot dreptul de a hirotoni atât Diaconi cât şi Preoţi, dar cu binecuvântarea Episcopului cetăţii, după cum găsim în acest Canon: „Horepiscopilor să nu le fie iertat, a hirotonisi prezbiteri sau diaconi. Dar încă nici prezbiteri ai cetăţii, fără a li se da voie de către episcopul cu scrisori întru altă parohie” (Canonul 13 Sinod local Ancira). Cu alte cuvinte, Horepiscopul poate hirotoni citeţi, ipodiaconi, Diaconi şi Preoţi, să ofere distincţii, dar numai cu învoirea Chiriarhului Eparhiei sale. Pe Horepiscop îl regăsim şi la Canonul 14 Sin. Neocezareea, Canoanele 8 şi 10 Sin. Antiohia, Canon 57 Laodiceea, Can. 39 Cartagina, Canoanele 88 şi 89 ale Sf. Vasilie cel Mare, Enciclica Sfântului Ierarh Ghenadie, Patriarh al Constantinopolului în anul 458.

Horepiscopul se regăseşte în Biserica Ortodoxă în toate drepturile sale până la venirea Romanilor, care se opuneau ca Episcopii şi Clericii să fie căsătoriţi, contrar îndemnului Sfântului Apostol Pavel, care de asemenea îi acuza de imoralităţile practicate din vechime, ale sodomiei între bărbaţi. Romanii delegaţi de Papă, venind la Sinoade, au început să cârtească împotriva căsătoriei slujitorilor, argumentând „grija desăvârşită faţă de Biserică şi nu de propria familie”. După o perioadă scurtă de timp, când Sfinţii Părinţi au văzut cât de dăunătoare este pentru moralitatea Bisericii, această inovaţie papistăşească, au revenit la vechile obiceiuri creştine ca toţi clericii să se poată căsători, de asemenea şi Horepiscopii, care se regăsesc şi după Sinodul al 7-lea Ecumenic, funcţie care nu se ştie concret când a fost înlăturată, venind la ,,putere,, curentele sodomiste care pretindeau „fecioria” şi „singurătatea” în slujba Lui Dumnezeu. Mai târziu, fenomenul avea să ia amploare, aşa încât acum nu se mai aminteşte că majoritatea Patriarhilor Constantinopolului fusese căsătoriţi. Dincolo de aparenţe, călugăria sau celibatul nu-şi are origini în Sfânta Evanghelie, întrucât Hristos a binecuvântat Nunta, nu celibatul. Cu toate acestea, însuşi Sinodul al 4-lea Ecumenic dă libertatea Episcopilor şi Clericilor să aleagă între căsătorie şi celibat, pentru că unora le este mai mare evlavia şi jertfa adusă Lui Hristos, în curăţie şi feciorie deplină, precum erau nazireii din Vechiul Testament.

Să vedem una dintre controversele canonico-administrative este că Episcopul nu are voie să locuiască în Mănăstiri sau în pustie, pe când călugărul nu are voie să locuiască în cetate sau în oraş. Deci, de unde a apărut fenomenul Episcop călugăr? Nici măcar horepiscop călugăr nu este permis, pentru că şi acesta locuieşte în Comunele de care aparţin alte sate, nu în pustie sau în mănăstiri. Ce rost ar mai avea hirotonia unui Episcop, dacă acela stă izolat de lume şi nu se îngrijeşte de turma ce i-a fost încredinţată de Biserică?

În ultimele secole nu au mai existat Episcopi căsătoriţi şi nici Horepiscopi. Aceştia din urmă au luat numele de Protoierei, li s-a redus din drepturi, nu mai pot hirotoni preoţi, ci doar citeţi şi Ipodiaconi, căci nu li se mai face hirotonia de Arhiereu. Mai întâlnim Horepiscopi pe la Episcopiile mari unde îşi numesc vicari, dar care ocupă trepte de Arhimandriţi, care nu este tot una şi aceeaşi cu horepiscopatul antic. Nici aceştia nu pot hirotoni Diaconi şi Preoţi, pentru că de drept, sunt doar Preoţi, cu ranguri administrarive diverse.

Diferenţa dintre Horepiscop şi Episcop este aceea că unul era titular, altul era subordonat. Deşi istoria a cunoscut foarte mulţi Episcopi, Mitropoliţi şi Patriarhi căsătoriţi, Horepiscopii se făceau doar cu condiţia să fie căsătoriţi! Dacă la Episcopi şi Patriarhi era o alegere, la Horepiscopi era o obligaţie, un criteriu de bază.

Unde se aşezau Horepiscopii?

Aceştia erau preoţi de seamă, care aveau abilităţi administrative şi priceperea de a coordona un sobor de clerici, pentru binele şi folosul regiunii unde era numit de către Chiriarh. De regulă, Episcopii tutulari erau numiţi la un număr mare de oraşe şi sate, fapt pentru care nu se putea deplasa la fiecare comună să poată hirotoni Preoţi şi Diaconi. Astfel, Horepiscopii erau strict necesari coordonării Bisericilor din mediul rural. Chiar recent, una dintre marile Patriarhii ale lumii a dezbătut acest subiect, întrucât călugăria începe să lipsească amarnic în multe ţări, din pricina emancipării şi a lipsei de interes pentru această rânduială apărută în secolul 3. Astfel, Biserica suferă deplin din lipsă de călugări buni şi cu abilităţi administrative care să poată îndeplini această rânduială Episcopală. Cu toate acestea, pentru unele ţări majoritar Ortodoxe, ar fi un fapt de sminteală să vadă Episcopi căsătoriţi, deşi sminteala este cu mult mai mare să vadă imoralitate. Aceasta este o generalitate în secolul în care trăim, mai ales după câte s-au întâmplat în decursul celui din urmă secol, care a scos la iveală multe cazuri de extreme, în mare parte condamnate de Sfânta Scriptură şi chiar strigătoare la cer. Dar, timpul le va rezolva pe toate, când există dragoste şi cooperare în Biserică, chiar şi pe alocuri. Biserica se reface ca pasărea Pheonix, chiar şi de ar rămâne un singur Episcop cu un preot şi un mirean. Aceea va fi Biserica Lui Hristos, de vor păzi aşezămintele cele mântuitoare ale Sfintelor Sinoade.


%d blogeri au apreciat asta: