Archive for Septembrie 2014

14/27 Septembrie: Praznicul Înălţării Sfintei Cruci a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

27 Septembrie 2014

 CARE ESTE ADEVĂRATA CREDINŢĂ ŞI LUMINA ÎN CARE TREBUIE SĂ NE REGĂSIM, SĂ CĂLĂTORIM ŞI SĂ NE MÂNTUIM?

Înălţarea Sfintei Cruci

„Încă puţină vreme lumina cu voi este. Umblaţi până când aveţi lumina, ca să nu vă cuprindă pre voi întunericul; că cel ce umblă întru întuneric, nu ştie unde merge” (Ioan; 12, 35).

Aceste cuvinte ale Mântuitorului le-am  ascultat la Sf. Evanghelie ce s-a citit la Utrenie. Deşi Sfânta Evanghelie de la Sfânta Liturghie ne descrie patima Mântuitorului, ca o arvună a vieţii veşnice pentru noi toţi pravoslavnicii creştini. Trebuie ne oprim puţin asupra pericopei de ieri şi să conştientizăm că acei eretici care consideră Patima şi Învierea Domnului, hotărâtoare pentru mântuirea lor, greşesc. Fireşte, fără de Răstignirea şi Învierea Sa, nu ar fi fost posibilă Mântuirea nimănui, datorită păcatului strămoşesc. Nici după desăvârşirea acestor evenimente de-o potrivă dramatice, de cealaltă parte pline de lumină îmbucurătoare, nu a existat mântuire întregului neam omenesc, după cum însuşi Domnul spune: „Ori cine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să’şi ia Crucea sa şi să’mi urmeze Mie” (Matei; 16, 24). Şi iarăşi spune: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre întru Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan; 3, 5).

Fără îndoială, mântuirea ne-o asigură deciziile şi faptele noastre. Nu este suficient să avem doar intenţii, sau Pecetea Darului Sfântului Duh prin Botez şi Mirungere, ci sunt necesare, atât credinţa dreaptă, cât şi faptele, după cum ne învaţă Sf. Ap. Iacov, zicând: „Credinţa fără de fapte moartă este” (Iacov; 2, 20). Abia acum se conturează şi ceea ce zicea Mântuitorul: „cel ce umblă întru întuneric, nu ştie unde merge” (Ioan; 12, 35). Botezul, Mirungerea, Credinţa şi Faptele, dacă nu sunt străbătute de lumina adevărului, sunt doar o iluzie care nu vor aduce mântuirea.

Acum mai mult ca niciodată sectele şi religiile globului pământesc au familiarizat expresia „tot într-un Dumnezeu credem toţi,  fiecare în felul lui…” Şi atunci, nu este vorba de un întuneric absolut chiar şi pentru unii dintre cei care se numesc pe sine Ortodocşi, dar doar cu numele? Unii au şi fapte, alţii au şi osteneli ascetice, alţii sunt cuprinşi de o credinţă mai profundă; însă, dacă nu umblă în lumina Adevărului, nu vor primi mântuirea. (more…)

Istoria ROCOR – CAPITOLUL 5: Serghianismul şi schimbarea Calendarului în Rusia

22 Septembrie 2014

<<< Capitolul anterior

În perioada când Patriarhul Tihon fusese arestat, auto-proclamatul Mitropolit Evdochim și Mitropolitul Serghie, au luat hotărârea de a schimba Calendarul în Rusia, adică la 23 Iunie/6 Iulie 1922. Când Patriarhul Tihon este eliberat din închisoare la 26 Iunie/9 Iulie 1923, trimite o scrisoare la Mitropolitul Anastasios pe care-l întreabă dacă celelalte Biserici au procedat asemenea lui Serghie şi a acoliţilor săi. Acesta îi răspunde printr-o telegramă şi-l asigură de dezinformare. După mai multe decenii de la această reformă din Rusia, sinodul Serghianist a început să atribuie schisma Patriarhului Tihon, nicidecum realitatea, pentru a discredita (post-mortem) memoria Patriarhului Tihon şi opoziţia acestuia faţă de schimbarea calendarului. La ora actuală sunt prea puţini cei care au observat că în Iulie 1922 Patriarhul Tihon era în închisoare… El a fost arestat la 3/16 mai 1922, la 23 Iunie/6 Iulie 1922 s-a schimbat calendarul în Rusia, deci, la 53 de zile după arestarea Patriarhului. Acesta a fost eliberat abia în 1923… Dar, aceasta a fost poziţia permanentă a serghianiştilor de a discredita Ortodoxia şi Episcopii dreptslăvitori.

După trecerea la cele veşnice a Patriarhului Tihon, urmează la scaunul Patriarhiei Moscovei Mitropolitul Petru (Polyansky). Acesta a fost instalat imediat după adormirea Patriarhului Tihon, Gramata fiind semnată de 58 de Episcopi ai Bisericii Ortodoxe Ruse.

Imediat după instalarea Mitropolitului Petru ca Locţiitor de Patriarh, guvernul bolşevic îi propune să accepte colaborarea şi implicarea lui în Politică. Primind refuzul Mitropolitului, bolşevicii încep răzbunarea. Rând pe rând sunt arestaţi toţi Episcopii care dialogau cu Mitropolitul, i se aduceau acuzaţii fabricate de la denunţători puşi de bolşevici să facă acest lucru. Lupta contra Mitropolitului ţine până în 9/22 Decembrie 1925 când este arestat. Motivul arestării a fost „Decretul” semnat de Mitropolitul Petru prin care descria Biserica Ortodoxă Rusă ca fiind separată de stat şi nu o Biserică politică, fapt ce i-a înfuriat pe bolşevici.

Imediat după arestarea Mitropolitului Petru, Prim-Secretarul de stat al guvernului comunist, Stalin, se impune în faţa Sinodului Rus şi îl alege ca Mitropolit-Primat şi locţiitor de Patriarh pe Serghie (Stragorodsky). Episcopii care se opun acestei alegeri sunt arestaţi. De asemenea, nici Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora nu-l acceptă pe Serghie, continuând să-l pomenească pe Mitropolitul Petru ca locţiitor al Patriarhului Tihon.

La 16/29 Iulie 1927 Mitropolitul Serghie face o declaraţie publică, prin care autorităţile de stat şi politice de la acea vreme încep să se implice masiv în viaţa şi activitatea Bisericii. Mai multe reforme se produc în sânul Bisericii din Rusia, fapt pentru care Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora defineşte aceste modificări ca fiind erezie, fapt pentru care nu acceptă să-l pomenească pe Serghie ca şi Mitropolit al Moscovei şi întregii Rusii.

Mitropolitul Iosif

Mitropolitul Iosif

Unul dintre cei mai renumiţi Arhierei care s-a opus declaraţiei eretice a lui Serghie, a fost Mitropolitul Iosif (Petrov). După căderea Serghie, Iosif refuză o întâlnire în 17 Octombrie 1927. Un număr mare de clerici din Leningrad. Acesta protestează împotriva serghianismului până la 6 februarie 1928, când semnează un act de retragere din slujire cu Episcopii nu se îndreaptă şi care-l acceptă pe Serghie ca Primat. În 27 Martie 1928 „mitropolitul” Serghie împreună cu episcopii sovietici semnează un act de „caterisire” al Mitropolitului Iosif pentru că nu acceptă colaborarea cu Stalin şi nu cedează Eparhia din Leningrad puterii comuniste.

Mulţi dintre preoţii ortodocşi din Rusia treceau sub ascultarea Mitropolitului Iosif, refuzând să mai slujească împreună cu episcopii serghianişti. În chip de batjocură, staliniştii îi numeau „iosefiţi” şi-i numeau „schismatici” pentru că nu au „făcut ascultare” să cedeze Biserica înaintea lui Stalin.

Pentru opoziţia sa, Mitropolitul Iosif este arestat în septembrie 1929 şi deportat în Kazahstan, fiind supus unor condiţii grele de muncă şi supravieţuire. La 9 Septembrie 1930 este dus la Leningrad pentru interogatorii, apoi la Moscova, în 27 Septembrie. În declaraţia sa înaintea miliţienilor sovietici, Mitropolitul Iosif scria: „Serghie vrea să fie un sclav al autorităţilor sovietice; eu vreau să fiu un cetăţean cinstit, conform drepturilor omului şi nu un colaborator”[1]. Pentru mărturisirea lui de Credinţă împotriva lui Serghie, consiliul OGPU din 3 Septembrie 1931 l-a condamnat la 5 ani de închisoare, ulterior a fost eliberat şi rearestat în 1937. De data aceasta NKVD din Kazahstan l-a condamnat la moarte. În noaptea zilei de 20 noiembrie 1937, Mitropolitul Iosif a fost executat împreună cu Mitropolitul Kiril (Smirnov).

Mitropolitul Kirill

Mitropolitul Kirill

Mitropolitul Kiril era unul dintre membrii Sf. Sinod care s-au opus în 1927 declaraţiei lui Serghie faţă de guvernul sovietic condus de Stalin, fapt pentru care a fost condamnat la 3 ani de închisoare. După eliberarea sa, Mitropolitul Kiril a revenit în slujire la Eparhia sa din Kazan. În predicile sale combătea erezie lui Serghie, ca şi mulţi alţi Episcopi ai Bisericii Ruse. Din pricina acestei declaraţii eretice a lui Serghie, Biserica Ortodoxă trecea prin grele perioade. Multe Biserici şi Mănăstiri erau închise, pentru faptul că sovieticii primise încuviinţarea de a coordona administrativ Biserica. În anul 1930 Mitropolitul Kiril rosteşte o predică împotriva lui Serghie, fapt pentru care „Sinodul” hotărăşte să-l demită de la conducerea Eparhiei Kazanului, conform documentului nr. 28 din 11 Martie 1930 şi predat iarăşi în mâinile KGB-ului, apoi arestat şi trimis în închisorile din Siberia.

Mitropolitul Kiril a fost eliberat în anul 1933. După eliberarea sa, a locuit în Gzhatsk[1]. Acesta considera tainele săvârşite de Serghie lipsite de har şi nu accepta să slujească cu preoţi hirotoniţi de episcopii serghianişti, fapt pentru care a fost arestat din nou, 14 Iulie 1934, fiind dus în închisoarea Bitirsky de la Moscova. La 2 Decembrie 1934 consiliul NKVD hotărăşte deportarea lui în Kazahstan. În timp ce ostenelile Mitropolitului Kiril creşteau, se opunea ereziei serghianiste mult mai mult. Astfel, după eliberarea lui, la începutul anului 1937, mergea prin Parohii şi îndemna preoţii să se opună serghianismului, fapt pentru care a fost arestat din nou la 24 Iunie 1937. În cadrul interogatoriului, securiştii i-au prezentat un document în care scria lepădarea de opoziţia sa. Mitropolitul Kiril refuză să semneze acel document. Sovieticii au insistat cu numeroase bătăi şi chinuri pentru a semna actul, dar Mitropolitul scria în declaraţii „Nu voi contribui la acest spectacol…”[2]. Văzând că nu pot avea izbândă, l-au împuşcat la 20 Noiembrie 1937, împreună cu Mitropolitul Iosif (Petrov). Amândoi sunt canonizaţi ca Sfinţi Mucenici pentru jertfa aceasta.

Un alt mare apărător al Ortodoxiei a fost Arhiepiscopul de Gdovsky. Dimitrie (Liubimov). Când Serghie a declarat public supunerea în faţa lui Stalin, Vlădica Dimitrie a declarat în predică: „biserica condusă de Serghie este Împărăţia lui Antihrist… Tainele serghianiştilor nu sfinţesc, ci spurcă pe credincioşi”. La 29 noiembrie 1929 a fost arestat şi condamnat la 10 ani de temniţă grea, iar la 3 septembrie 1931 a fost condamnat la moarte. A trecut la Domnul în ziua de 17 mai 1935.

După ce Serghie a pus stăpânire pe Biserica Rusă, Mitropolitul Petru, adevăratul locţiitor al Patriarhului Tihon, era ţinut în închisoare în grele condiţii de viaţă. În anul 1926 a fost condamnat la 3 ani de închisoare, fiind încarcerat la Tobolsk, unde s-a îmbolnăvit din cauza condiţiilor şi a bătăilor frecvente. Atunci, Comitetul Executiv Central a hotărât să-l exileze la Cercul Arctiv, în Golful OB, fără a beneficia de tratament şi asistenţă medicală. Văzând că nu moare, la data de 11 Mai 1928 i-a fost prelungită pedeapsa de detenţie cu încă doi ani.

Mitropolitul Petru

Mitropolitul Petru

În anul 1930 i s-a cerut să renunţe la titlul de locţiitor de Patriarh, pentru a-l prelua „mitropolitul” Serghie. Acesta refuză categoric să cedeze accepte vreun compromis cu sovieticii, fapt pentru care, la 17 August 1930 a fost încarcerat la închisoarea din Ekaterinburg. În anul 1931 Evghenie Tuşkov i-a propus să colaboreze cu securitatea, iar Mitropolitul a refuzat să semneze documentul. Înfuriaţi pentru verticalitatea Mitropolitului Petru, aceştia l-au bătut până când a paralizat parţial şi apoi l-au ţinut în condiţii inumane până ce sănătatea lui s-a înrăutăţit. La 23 Iulie 1931 consiliul OGPU au decis să-l trimită în lagărul pentru 5 ani.

În ultimii ani ai vieţii, Mitropolitul Petru a trimis o scrisoare unui apropiat în care se plângea de faptul că 3 ani nu a fost lăsat să vadă lumina soarelui şi nici să respire aer proaspăt. Cu toate acestea, Mitropolitul nu a cedat presiunilor şi coresponda cu poporul în ascuns, prin intermediul unor soldaţi care-l susţineau în taină.

Mitropolitul eretic Serghie a cerut execuţia Mitropolitului Petru. Fără să primească informaţia privind moartea acestuia, Serghie a făcut un parastas fastuos în memoria Mitropolitului Petru, fără să ştie că nu a avut loc execuţia. Astfel, el şi-a atribuit titlul de locţiitor de Patriarh. Mitropolitul Petru a fost executat prin împuşcare la 10 Octombrie 1937, în jurul orei 16:00, în închisoarea Magnitogorsk.

După moartea Patriarhului Tihon, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora (ROCOR) nu a încetat să-l pomenească pe Mitropolitul Petru ca locţiitor de Patriarh, împreună cu Patriarhia Serbiei, Antiohiei şi a Ierusalimului. Celelalte Patriarhii şi Biserici oficiale l-au pomenit pe Serghie, evitând să se opună ereziei.

Capitolul următor >>>

[1] Astăzi oraşul se numeşte Gagarin.

[2]Fudel S.I. Ukaz, p.101.

[1] Revista „Călătorie în Sankt Petersburg” Nr. 3/2012 ISBN: 978-5-69958086-6 UDK: 91.470. A se vedea şi revista „Izvestia” Nr. 188 (3122) din 19 August 1927 unde găsim declaraţia lui Serghie faţă de cei aflaţi în opoziţie.

ANALIZĂ TEOLOGICĂ ASUPRA TIMPULUI

22 Septembrie 2014

Lucrarea „Schimbarea Calendarului”

Autor: Pr. Veniamin Ilie

La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Timpul a fost creat mai târziu. Abia în ziua a 4-a apar corpurile cereşti. Deci, începutul începuturilor nu este începutul timpului. Aşadar, nu pământul a fost făcut după timp, ci înainte de timp. În ziua întâi a făcut Dumnezeu cerul şi pământul; în a doua zi a făcut tăria, despărţitura apelor; în a treia zi a făcut uscatul şi a despărţit apele de ape, a dat verdeaţă pământului, pomi roditori și diferite feluri de plante, roditoare sau neroditoare, toate spre folos. Abia în a 4-a zi a făcut Dumnezeu astrele: soarele, luna, stelele. Iată că nu dintru început a fost soarele la răsărit, arătând începutul zilei, şi nici luna la începutul nopţii. Cu toate acestea, cele 3 zile au trecut. Este greşit spus că timpul se roteşte după astre, când de fapt astrele se rotesc după timp, iar pământul este centrul creaţiei universului, pentru că mai întâi a fost făcut împreună cu cerul, dar cerului i s-a acordat doar prima zi pentru a fi desăvârşit, pe când pământului i s-au acordat toate cele 6 zile, fără ziua a şaptea, când Dumnezeu s-a odihnit. Până şi omul a fost creat tot prin acordarea unei alte zile pământului, adică crearea stăpânitorului pământului.

Când Iosua a luptat împotriva amoreilor, s-a rugat poruncind soarelui şi lunii să stea în loc[1] și a stătut soarele în loc până ce a biruit poporul Lui Dumnezeu, pentru că noaptea era primejdioasă în lupta acestui popor tiran. Ei bine, deşi soarele a stat în loc, timpul nu s-a oprit, pentru că timpul nu se roteşte după soare, ci soarele după timp. Această idee că soarele arată timpul şi-a făcut-o omul primitiv, când avea nevoie de semne pentru a cunoaşte orele zilei, când apare soarele şi când dogoreşte mai tare, când răsare luna şi când nu mai pot lucra. Dacă am spune că soarele face timpul, am spune că şi ceasornicul (orologiul) este centrul timpului. Ar fi greşit să spunem acest lucru, întrucât timpul apare înaintea soarelui şi a astrelor, iar măsurarea timpului apare datorită nevoii fireşti a omului de a cunoaşte părţile zilei.

Timpul a fost creat o dată cu pământul de către Dumnezeu Creatorul, care era înainte de timp, după cum spune Scriptura: „la început a făcut…” ceea ce denotă că era înainte de început. Astfel, dacă timpul a fost făcut în acelaşi timp cu pământul, ar fi fără prihană să spunem că timpul este dimpreună cu pământul, în acelaşi pas, şi aşa şi este adevărat, pentru că astrele stau în locul lor cel rânduit în a patra zi a creaţiei lumii. Pământul nu are nevoie de astre ca să existe, dar omul, care a fost făcut mai târziu, în ziua a şasea, are nevoie şi de lună şi de soare şi de stele, şi de restul creaţiei din cele cinci zile de dinaintea sa. Timpul nici pe departe nu are nevoie de astre, ci astrele de timp. Astrele au fost aşezate cu măsură, iar pământul, rotindu-se, le găseşte după un interval de 24 de ore în acelaşi lor, iar într-un an, adică într-un interval de 365 de zile, le întâlneşte din toate părţile şi feţele lor (nord, sud, est, vest). Măsurarea timpului s-a stabilit înainte de apariţia astrelor, întrucât cu măsură a făcut Dumnezeu cerul şi pământul – în prima zi – şi tot cu măsură a făcut şi celelalte până la crearea astrelor, care tot cu măsură de timp le-a făcut, adică fiecare în câte o zi. Deci, ziua era înainte de apariţia corpurilor cereşti (soare, lună şi stele), ceea ce arată că nu soarele pune începutul zilei, ci ziua, care a fost mai-nainte de soare, pune început rotaţiei pământului, adică mişcarea sa în jurul celor făcute după el. Dumnezeu i-a rânduit soarelui timp în care să lumineze o parte a pământului şi timp să lumineze cealaltă parte a pământului, tot acest proces ceresc şi pământesc făcându-se în fix 24 de ore. În prima jumătate a zilei, o parte a pământului este luminată de soare, iar în cealaltă jumătate este luminată de lună. Este indiferent dacă luna în anumite zile din an luminează mai multe ore pământul, iar soarele mai puţin, adică în zilele de iarnă, pentru că tot în interval de 24 de ore, pământul îşi face rotaţia completă pe care o repetă în fiecare zi. Ajungând la acest context, putem spune că timpul nu se naşte din astre, ci astrele se mişcă după timp. Chiar şi pământul se supune timpului, deşi a fost creat o dată cu timpul, pentru că în fiecare an, adică 365 de zile, îşi face rotaţia completă. De asemenea, astrele se supun timpului, întrucât lumina lor se vede în intervalele de timp stabilite de către Creatorul lor şi al nostru.

Măsura timpului a fost descoperită abia mai târziu de la crearea cerului şi pământului, adică în ziua în care Dumnezeu a creat soarele, luna şi stelele. Abia în a patra zi putem cunoaşte pentru prima dată o formă vizibilă de măsurare a timpului. În primele 3 zile măsura a fost dumnezeiască şi nevăzută. De aici se naşte măsurarea timpului de către om, pentru că soarele răsare o singură dată în zi, iar la al doilea răsărit începe a doua zi. Astfel se poate şti cu exactitate şi fără de nici un decalaj decursul zilelor, săptămânilor, lunilor şi anilor. Şi când a oprit Dumnezeu soarele în loc, ca poporul cel ales să biruiască lupta împotriva amoreilor, s-a cunoscut că astrul ceresc nu a luminat pământul o singură zi, ci până ce a biruit poporul Lui Dumnezeu pe acel păgân. Dacă nu ar fi măsurat lumina după timp, ci timpul după lumină, ar fi apărut un decalaj de câteva ore, care în câteva sute de ani ar fi denaturat calendarul şi am fi început primăvara în altă lună decât martie, iar Paştile le-am fi serbat nu când toate sunt înflorite şi pregătite să rodească, ci la culegerea roadelor. Ei bine, deşi atunci soarele a stătut în loc, timpul nu s-a oprit, ci a mers mai departe şi s-a cunoscut câte ore a stat soarele în locul său. Este evident că înţelepţii acelor vremii cunoşteau câte ore sunt într-o zi şi astfel nu s-a pierdut din calendar nici o zi. Este clar că poporul lui Dumnezeu ajunsese cu înţelepciunea foarte departe, întrucât apăruseră deja şi formele de scriere ale cărţilor. Nici orologiile nu erau în întârziere de apariţie, ci erau deja folosite încă din vechime, fie prin pendulare fie prin umbre generate de poziţia soarelui sau a lunii.

Mai înainte spuneam că omul are nevoie de astre şi de măsurarea timpului. Ei bine, doar cât se află în trup, şi nu tot timpul, ci doar cât este treaz, pentru că adormind, noaptea, în câteva fracţiuni de secundă el pierde şirul orelor. Uneori noaptea i se pare mai lungă, alteori mai scurtă, aceasta datorită viselor, oboselii sau comodităţii. Aici aş face o paranteză pentru a spune şi că un vis nu este de o noapte sau de când adoarme omul şi până se trezeşte, ci doar o mică parte nemăsurabilă dintr-o secundă. Revenind la subiectul nostru, trebuie să mai spunem că sufletul se află în timp, dar nu are nevoie de zile pentru a parcurge veşnicia sa, întrucât sufletul are început, la naştere, dar nu are sfârşit o dată cu moartea trupească, ci este veşnic, adică se aseamănă cu Dumnezeu, este o parte îndumnezeită, pentru că Dumnezeu a creat pe om după chipul său şi l-a creat perfect şi Sfânt. Abia prin păcat omul a ajuns la imperfecţiune, aşadar la moarte, dar nu moarte completă, ci doar trupească. Cât timp sufletul vieţuieşte în trup, omul are nevoie de măsurarea timpului. Cu toate acestea, după plecarea sa din trup, adică după moartea trupului, toată veşnicia se poate calcula ca fiind o singură zi, întrucât nu răsare soarele şi nici nu apune, arătând zilele, iar luna nu arată nopţile, ci totul este veşnic şi fără de măsură. Am putea spune foarte corect că timpul este nesfârşit şi nu poate fi măsurat. Cerul şi pământul au fost făcute o dată cu timpul, dar timpul nu are sfârşit. De asemenea, apele care au fost create la început îşi găsesc sfârşitul ca şi plantele, animalele, păsările, ca şi orice trup. Ei bine, timpul nu-şi găseşte niciodată sfârşitul. Începutul timpului îl găsim în ziua dintâi a facerii lumii, însă sfârşitul timpului nu există, ci este veşnic. Acestea le aflăm, în altă ordine de idei, şi în învăţăturile Fericitului Augustin sau a Sfântului Ioan Damaschin, chiar şi în învăţăturile Sfântului Vasilie cel Mare şi a altor Sfinţi Părinţi.

Timpul, ca şi celelalte creaţii, a fost făcut din nimic. Se poate spune că datorită originii sale (din nimic[2]), timpul este inutil? Nicidecum. Tot ce a creat Dumnezeu este cu folos şi foarte important. Până şi cele mai mici corpuri, care nu se văd, sunt foarte importante. Cei ce socotesc calendarul a fi inutil pentru mântuire, socotesc greşit. Nu că timpul ar aduce mântuirea sau ar ajuta pe om să se mântuiască. Ei bine, dacă stăm să ne gândim, nici apa şi nici hrana nu aduc mântuirea, însă dacă hrana este atribuită cu folos sau apa este băută cu necesitate, atunci sunt de folos. Viaţa omului este folositoare pentru veşnicia sufletului, pentru că în trup omul îşi pregăteşte viaţa cea veşnică, mântuirea sufletului. În Vechiul Testament era rânduit ca pentru un oarecare păcat să se aducă o jertfă după un anumit număr de zile. Dacă nu se împlineau zilele acelea, nu era jertfa bine primită înaintea Lui Dumnezeu. De asemenea, în perioada de după Învierea Domnului, Sfinţii Părinţi au rânduit prin Sfintele Canoane ca după un număr de zile să se isprăvească osteneala şi pocăinţa pentru păcate. Pentru catehumeni era perioada postului mare. Dacă aceştia nu îndeplineau toate condiţiile în cele 40 de zile, nu puteau să se învrednicească de Sfântul Botez în ziua Sfintelor Paşti. Am putea spune că timpul este inutil? Nicidecum. De asemenea, nici măsurarea timpului nu este inutilă, ci cu folos şi ajută la mântuirea sufletului, deşi nu aduce mântuirea. Precum nici timpul nu a adus creaţia, ci creaţia a fost făcută în timp, adică în număr de 6 zile.

Vorbind o dată cu un episcop despre problema calendarului bisericesc, mi-a spus că „nu omul a fost făcut pentru calendar, ci calendarul pentru om”. Ei bine, drept a grăit; însă căuta să îndrepte această învăţătură spre ideea că nu contează dacă sărbătoreşti praznicele după un calendar sau altul, ci felul în care le prăznuieşti. Această învăţătură este de fapt o erezie, pentru că deşi omul nu a fost creat pentru calendar, nu înseamnă că omul nu trebuie să se supună rânduielilor Bisericii Ortodoxe. Dacă întemeietorul calendarului, Dumnezeu Creatorul, a făcut lumea într-un număr de 6 zile, iar a 7-a zi s-a odihnit, asta arată că s-a ocârmuit după un anumit calendar, pentru a nu depăşi numărul zilelor săptămânii. Zilele au fost egale, s-a supus şi calculelor pe care le-a întocmit. Un arhitect care stabileşte proiectul casei, dacă nu se supune proiectului pe care însuşi l-a creat, greşeşte. Calculele după care a creat proiectul nu au fost întemeiate de el, ci au existat. Iată că nu putem face nimic fără rânduială, iar omul fără de rânduială, spune Sfântul Apostol Pavel, să nu îl facem prieten nouă.

Femeia naşte pruncul după exact nouă luni de la zămislirea acestuia. Dacă îl naşte mai devreme acesta nu se naşte desăvârşit, ci după o vreme încep să apară probleme grave de sănătate, unii prunci fiind atât de prematuri încât nu se pot adapta vieţii şi mor înainte de vreme. Un pom rodeşte când îi vine vremea sa. Dacă omul culege rodul înainte de vreme, rodul nu este încă bun, nu este copt complet. Iată că măsura timpului este importantă, este necesară pentru a cunoaşte când vremea este bună sau nu. De asemenea, posturile cele mari rânduite de Biserica Ortodoxă nu sunt aşezate după o idee sau după un calcul, ci după cum a aşezat Sfântul Duh prin Sfinţii Părinţi, iar schimbarea lor este echivalentă cu culegerea roadelor înainte de vremea lor. De asemenea, dacă pomul rodeşte înainte de vremea sa, roadele se coc înainte de vremea lor, dar nu sunt de folos, unele chiar se strică şi nu pot fi întrebuinţate în niciun fel. Tot aşa şi postul. Dacă cineva începe un post înainte de vremea lui, îl sfârşeşte asemenea, înainte de vreme. Ori, dacă îl lungeşte sau îl scurtează, pierde echilibrul în care a fost rânduit acel post. Astfel, ori face distanţa prea mare între posturi, ori le intercalează, ori le pune în zilele unor sărbători în care este impus de Sfinţii Părinţi să nu se postească, fapt care este foarte grav. La vremea cuvenită, când vom ajunge la capitolul legat de intervalele de timp din posturi sau dintre acestea, vom vorbi mai pe larg.

Revenind la subiectul anterior, trebuie să mai spunem că deşi nu erau soarele şi luna în primele trei zile de la facerea lumii, exista o lumină care lumina pământul cu un hotar de timp rânduit de Dumnezeu, după cum spune şi Sfântul Vasilie cel Mare în Hexaimeron. Deci, păgânii dornici să combată învăţătura Sfintei Scripturi şi să dea curaj inovaţiilor evoluţioniste, de fiecare dată au născocit câte o ideologie. Din nefericire, papalitatea nu a ţinut cont de acest amănunt şi s-a bazat foarte mult pe ideile astrologilor şi filozofilor păgâni. Drept pentru care, noul calendar care avea să apară la anul 1582, modifica rânduiala Bisericii după calcule păgâne ale unor eretici evoluţionişti. Greşelile aveau să se descopere atunci, după cum se vede în Canoanele Sinodului Constantinopolitan din anul 1583, întrunit în vremea Prea Fericitului părinte Ieremia, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului. Despre această problemă vom vorbi pe larg când vom ajunge la capitolul despre calendarul Bisericesc în Biserica Creştină.

Aşadar, putem mărturisi fără îndoială că timpul, fiind creat de Dumnezeu, este de mare folos, iar fără acesta omul nu se poate mântui. Este o unealtă pe care omul şi-o poate întrebuinţa spre mântuire sau spre pierzare. Dacă timpul este împărţit cum se cuvine, iar împărţirea se dedică Lui Dumnezeu şi nu se abate de la învăţăturile Bisericii, atunci este folositor spre mântuirea sufletului. Unii, din voinţa de a nu susţine aşa-zisele idei „stiliste”, spun că timpul şi nici măsura timpului nu aduc mântuirea. Ei bine, cu toţii ştim că mântuirea se dobândeşte prin faptele cele mântuitoare, dar fără îndoială aceste fapte se săvârşesc în timp. Pruncilor li se dă după timp hrană uşoară, ca să nu moară, şi tot după timp cresc şi primesc hrana cea tare pe care o pot digera, nu ca atunci când erau de lapte. De asemenea, celor ce încă sunt la începutul cunoaşterii învăţăturilor Bisericii, nu li se dau în faţă învăţăturile cele mai grele, pentru a le răstălmăci, ci pun început celor uşoare, iar după ce săvârşesc învăţarea acestora şi se dovedesc pricepuţi şi capabili să primească şi învăţături mai grele, atunci li se dau și acelea. Cum? După un timp. De asemenea, posturile cele rânduite în Biserică au timpul lor. Dacă cineva posteşte înainte de rânduială, sau dacă posteşte în zilele cele rânduite să nu se postească[3], atunci aceştia nu se învrednicesc de primirea Sfintelor Taine, pentru că nu au urmat rânduielii Bisericii. Când postul Sfinţilor Apostoli durează 8 zile, iar cineva posteşte mai-nainte de începutul cel rânduit de Pascalie, atunci posteşte fără rânduială în săptămâna de harţi de după Pogorârea Sfântului Duh, care iarăşi este greşit şi nu se dezleagă nici la Sfânta Împărtăşanie şi nici postirea nu se socoteşte ca postire, întrucât postul începe la ziua rânduită de Sfintele Sinoade şi este hotărâre irevocabilă şi de netăgăduit. În timpul postului omul culege roadele postirii şi după ce trece timpul rânduit pentru a se înfrâna de la bucate, primind dezlegare la toate bunătăţile, nu se ispiteşte din ele, pentru că a păzit rânduiala cum se cuvine şi primeşte întărire prin rugăciunile Sfinţilor Părinţi. Cei ce nu postesc începând cu zilele cele rânduite de Sfinţii Părinţi, nu sunt în rânduială, ci zac în neascultare, care este păcat de moarte. Deci, păzind rânduiala şi timpul cel rânduit de Sfintele Sinoade, păzeşti Poruncile şi Scriptura, adevereşti cu adevărat că Dumnezeu a creat cerul şi pământul, la început, toate cele văzute şi cele nevăzute. Atunci te vei numi cu adevărat creştin-ortodox.

[1]Iosua X, 12

[2] Pentru că din nimic a creat Dumnezeu totul.

[3]Zile care sunt însemnate cu „harţi”.

https://veniaminilie.wordpress.com/analiza-teologica-asupra-timpului/

– COMUNICAT DE PRESĂ –

9 Septembrie 2014

Subiectul legat de numele meu şi al Florinei Mihăilă

Recent au apărut două articole în presa românească în care se face referire la numele meu şi al Florinei Mihăilă, cunoscuta actriţă din Brăila (din acelaşi oraş cu mine). Presa a interpretat primul articol într-un cu totul alt mod, preluând o glumă şi transformându-o chiar în subiect, fără a respecta legea privind verificarea sursei, fapt pentru care vom înainta o plângere către CNA, care va viza toate articolele şi emisiunea care a folosit într-un mod abuziv mijloacele de informare mediatică, fără a se interesa dacă este o situaţie reală sau un pamflet.

Între mine şi Florina Mihăilă există doar o prietenie virtuală (online), iar conversaţiile au fost cât se poate de decente din ambele părţi, chiar într-un mod impresionant pot spune că limbajul folosit de Florina în discuţiile cu mine a fost unul la care nu mă aşteptam, dând dovadă de seriozitate şi decenţă. Mai mult de atât, în perioada în care presa a căutat să facă subiecte faţă de depresiile prin care trecea Florina Mihăilă, găsim referiri la nişte preoţi (nu este vorba de mine, trebuie să precizez asta). Aceştia mergeau la Florina, profitând de starea ei financiară, pentru a-i face slujbe şi chiar să-i ghicească, practici oculte şi negate de Biserică! În perioada de depresie nici unul dintre aceştia nu a apărut cu vreun sfat (sau nu am observat eu). Deşi nu am fost niciodată în locuinţa acesteia, nici măcar pentru servicii religioase (sfeştănii sau alte ierurgii) i-am dat acest sfat, pe care-l voi publica aici, în varianta PRINT-SCREEN:

tnr_800x800_5539_PS_Teodosie_Scutaru

Aşadar, alte persoane cercetează locuinţa Florinei doar pentru a obţine bani, şi când cineva îi dă un sfat, pe care ea l-a captat destul de pozitiv, fiind o fire inteligentă şi pozitivă, atunci acea persoană este trasă în hora presei de scandal, deşi subiectul dintre cele două persoane NU reprezintă un conflict, un schimb de experienţe, ci doar o conversaţie de natură moral-creştină, pe care şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a dat-o ca exemplu din dialogurile sale cu Maria Magdalena. Fiecare preot este practic obligat să caute momentul potrivit pentru a da sfat unei persoane, fie în depresie fie într-o altă stare, când aceasta poate primi cu bucurie alinarea povăţuirii respective.