ANALIZĂ TEOLOGICĂ ASUPRA TIMPULUI

by

Lucrarea „Schimbarea Calendarului”

Autor: Pr. Veniamin Ilie

La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Timpul a fost creat mai târziu. Abia în ziua a 4-a apar corpurile cereşti. Deci, începutul începuturilor nu este începutul timpului. Aşadar, nu pământul a fost făcut după timp, ci înainte de timp. În ziua întâi a făcut Dumnezeu cerul şi pământul; în a doua zi a făcut tăria, despărţitura apelor; în a treia zi a făcut uscatul şi a despărţit apele de ape, a dat verdeaţă pământului, pomi roditori și diferite feluri de plante, roditoare sau neroditoare, toate spre folos. Abia în a 4-a zi a făcut Dumnezeu astrele: soarele, luna, stelele. Iată că nu dintru început a fost soarele la răsărit, arătând începutul zilei, şi nici luna la începutul nopţii. Cu toate acestea, cele 3 zile au trecut. Este greşit spus că timpul se roteşte după astre, când de fapt astrele se rotesc după timp, iar pământul este centrul creaţiei universului, pentru că mai întâi a fost făcut împreună cu cerul, dar cerului i s-a acordat doar prima zi pentru a fi desăvârşit, pe când pământului i s-au acordat toate cele 6 zile, fără ziua a şaptea, când Dumnezeu s-a odihnit. Până şi omul a fost creat tot prin acordarea unei alte zile pământului, adică crearea stăpânitorului pământului.

Când Iosua a luptat împotriva amoreilor, s-a rugat poruncind soarelui şi lunii să stea în loc[1] și a stătut soarele în loc până ce a biruit poporul Lui Dumnezeu, pentru că noaptea era primejdioasă în lupta acestui popor tiran. Ei bine, deşi soarele a stat în loc, timpul nu s-a oprit, pentru că timpul nu se roteşte după soare, ci soarele după timp. Această idee că soarele arată timpul şi-a făcut-o omul primitiv, când avea nevoie de semne pentru a cunoaşte orele zilei, când apare soarele şi când dogoreşte mai tare, când răsare luna şi când nu mai pot lucra. Dacă am spune că soarele face timpul, am spune că şi ceasornicul (orologiul) este centrul timpului. Ar fi greşit să spunem acest lucru, întrucât timpul apare înaintea soarelui şi a astrelor, iar măsurarea timpului apare datorită nevoii fireşti a omului de a cunoaşte părţile zilei.

Timpul a fost creat o dată cu pământul de către Dumnezeu Creatorul, care era înainte de timp, după cum spune Scriptura: „la început a făcut…” ceea ce denotă că era înainte de început. Astfel, dacă timpul a fost făcut în acelaşi timp cu pământul, ar fi fără prihană să spunem că timpul este dimpreună cu pământul, în acelaşi pas, şi aşa şi este adevărat, pentru că astrele stau în locul lor cel rânduit în a patra zi a creaţiei lumii. Pământul nu are nevoie de astre ca să existe, dar omul, care a fost făcut mai târziu, în ziua a şasea, are nevoie şi de lună şi de soare şi de stele, şi de restul creaţiei din cele cinci zile de dinaintea sa. Timpul nici pe departe nu are nevoie de astre, ci astrele de timp. Astrele au fost aşezate cu măsură, iar pământul, rotindu-se, le găseşte după un interval de 24 de ore în acelaşi lor, iar într-un an, adică într-un interval de 365 de zile, le întâlneşte din toate părţile şi feţele lor (nord, sud, est, vest). Măsurarea timpului s-a stabilit înainte de apariţia astrelor, întrucât cu măsură a făcut Dumnezeu cerul şi pământul – în prima zi – şi tot cu măsură a făcut şi celelalte până la crearea astrelor, care tot cu măsură de timp le-a făcut, adică fiecare în câte o zi. Deci, ziua era înainte de apariţia corpurilor cereşti (soare, lună şi stele), ceea ce arată că nu soarele pune începutul zilei, ci ziua, care a fost mai-nainte de soare, pune început rotaţiei pământului, adică mişcarea sa în jurul celor făcute după el. Dumnezeu i-a rânduit soarelui timp în care să lumineze o parte a pământului şi timp să lumineze cealaltă parte a pământului, tot acest proces ceresc şi pământesc făcându-se în fix 24 de ore. În prima jumătate a zilei, o parte a pământului este luminată de soare, iar în cealaltă jumătate este luminată de lună. Este indiferent dacă luna în anumite zile din an luminează mai multe ore pământul, iar soarele mai puţin, adică în zilele de iarnă, pentru că tot în interval de 24 de ore, pământul îşi face rotaţia completă pe care o repetă în fiecare zi. Ajungând la acest context, putem spune că timpul nu se naşte din astre, ci astrele se mişcă după timp. Chiar şi pământul se supune timpului, deşi a fost creat o dată cu timpul, pentru că în fiecare an, adică 365 de zile, îşi face rotaţia completă. De asemenea, astrele se supun timpului, întrucât lumina lor se vede în intervalele de timp stabilite de către Creatorul lor şi al nostru.

Măsura timpului a fost descoperită abia mai târziu de la crearea cerului şi pământului, adică în ziua în care Dumnezeu a creat soarele, luna şi stelele. Abia în a patra zi putem cunoaşte pentru prima dată o formă vizibilă de măsurare a timpului. În primele 3 zile măsura a fost dumnezeiască şi nevăzută. De aici se naşte măsurarea timpului de către om, pentru că soarele răsare o singură dată în zi, iar la al doilea răsărit începe a doua zi. Astfel se poate şti cu exactitate şi fără de nici un decalaj decursul zilelor, săptămânilor, lunilor şi anilor. Şi când a oprit Dumnezeu soarele în loc, ca poporul cel ales să biruiască lupta împotriva amoreilor, s-a cunoscut că astrul ceresc nu a luminat pământul o singură zi, ci până ce a biruit poporul Lui Dumnezeu pe acel păgân. Dacă nu ar fi măsurat lumina după timp, ci timpul după lumină, ar fi apărut un decalaj de câteva ore, care în câteva sute de ani ar fi denaturat calendarul şi am fi început primăvara în altă lună decât martie, iar Paştile le-am fi serbat nu când toate sunt înflorite şi pregătite să rodească, ci la culegerea roadelor. Ei bine, deşi atunci soarele a stătut în loc, timpul nu s-a oprit, ci a mers mai departe şi s-a cunoscut câte ore a stat soarele în locul său. Este evident că înţelepţii acelor vremii cunoşteau câte ore sunt într-o zi şi astfel nu s-a pierdut din calendar nici o zi. Este clar că poporul lui Dumnezeu ajunsese cu înţelepciunea foarte departe, întrucât apăruseră deja şi formele de scriere ale cărţilor. Nici orologiile nu erau în întârziere de apariţie, ci erau deja folosite încă din vechime, fie prin pendulare fie prin umbre generate de poziţia soarelui sau a lunii.

Mai înainte spuneam că omul are nevoie de astre şi de măsurarea timpului. Ei bine, doar cât se află în trup, şi nu tot timpul, ci doar cât este treaz, pentru că adormind, noaptea, în câteva fracţiuni de secundă el pierde şirul orelor. Uneori noaptea i se pare mai lungă, alteori mai scurtă, aceasta datorită viselor, oboselii sau comodităţii. Aici aş face o paranteză pentru a spune şi că un vis nu este de o noapte sau de când adoarme omul şi până se trezeşte, ci doar o mică parte nemăsurabilă dintr-o secundă. Revenind la subiectul nostru, trebuie să mai spunem că sufletul se află în timp, dar nu are nevoie de zile pentru a parcurge veşnicia sa, întrucât sufletul are început, la naştere, dar nu are sfârşit o dată cu moartea trupească, ci este veşnic, adică se aseamănă cu Dumnezeu, este o parte îndumnezeită, pentru că Dumnezeu a creat pe om după chipul său şi l-a creat perfect şi Sfânt. Abia prin păcat omul a ajuns la imperfecţiune, aşadar la moarte, dar nu moarte completă, ci doar trupească. Cât timp sufletul vieţuieşte în trup, omul are nevoie de măsurarea timpului. Cu toate acestea, după plecarea sa din trup, adică după moartea trupului, toată veşnicia se poate calcula ca fiind o singură zi, întrucât nu răsare soarele şi nici nu apune, arătând zilele, iar luna nu arată nopţile, ci totul este veşnic şi fără de măsură. Am putea spune foarte corect că timpul este nesfârşit şi nu poate fi măsurat. Cerul şi pământul au fost făcute o dată cu timpul, dar timpul nu are sfârşit. De asemenea, apele care au fost create la început îşi găsesc sfârşitul ca şi plantele, animalele, păsările, ca şi orice trup. Ei bine, timpul nu-şi găseşte niciodată sfârşitul. Începutul timpului îl găsim în ziua dintâi a facerii lumii, însă sfârşitul timpului nu există, ci este veşnic. Acestea le aflăm, în altă ordine de idei, şi în învăţăturile Fericitului Augustin sau a Sfântului Ioan Damaschin, chiar şi în învăţăturile Sfântului Vasilie cel Mare şi a altor Sfinţi Părinţi.

Timpul, ca şi celelalte creaţii, a fost făcut din nimic. Se poate spune că datorită originii sale (din nimic[2]), timpul este inutil? Nicidecum. Tot ce a creat Dumnezeu este cu folos şi foarte important. Până şi cele mai mici corpuri, care nu se văd, sunt foarte importante. Cei ce socotesc calendarul a fi inutil pentru mântuire, socotesc greşit. Nu că timpul ar aduce mântuirea sau ar ajuta pe om să se mântuiască. Ei bine, dacă stăm să ne gândim, nici apa şi nici hrana nu aduc mântuirea, însă dacă hrana este atribuită cu folos sau apa este băută cu necesitate, atunci sunt de folos. Viaţa omului este folositoare pentru veşnicia sufletului, pentru că în trup omul îşi pregăteşte viaţa cea veşnică, mântuirea sufletului. În Vechiul Testament era rânduit ca pentru un oarecare păcat să se aducă o jertfă după un anumit număr de zile. Dacă nu se împlineau zilele acelea, nu era jertfa bine primită înaintea Lui Dumnezeu. De asemenea, în perioada de după Învierea Domnului, Sfinţii Părinţi au rânduit prin Sfintele Canoane ca după un număr de zile să se isprăvească osteneala şi pocăinţa pentru păcate. Pentru catehumeni era perioada postului mare. Dacă aceştia nu îndeplineau toate condiţiile în cele 40 de zile, nu puteau să se învrednicească de Sfântul Botez în ziua Sfintelor Paşti. Am putea spune că timpul este inutil? Nicidecum. De asemenea, nici măsurarea timpului nu este inutilă, ci cu folos şi ajută la mântuirea sufletului, deşi nu aduce mântuirea. Precum nici timpul nu a adus creaţia, ci creaţia a fost făcută în timp, adică în număr de 6 zile.

Vorbind o dată cu un episcop despre problema calendarului bisericesc, mi-a spus că „nu omul a fost făcut pentru calendar, ci calendarul pentru om”. Ei bine, drept a grăit; însă căuta să îndrepte această învăţătură spre ideea că nu contează dacă sărbătoreşti praznicele după un calendar sau altul, ci felul în care le prăznuieşti. Această învăţătură este de fapt o erezie, pentru că deşi omul nu a fost creat pentru calendar, nu înseamnă că omul nu trebuie să se supună rânduielilor Bisericii Ortodoxe. Dacă întemeietorul calendarului, Dumnezeu Creatorul, a făcut lumea într-un număr de 6 zile, iar a 7-a zi s-a odihnit, asta arată că s-a ocârmuit după un anumit calendar, pentru a nu depăşi numărul zilelor săptămânii. Zilele au fost egale, s-a supus şi calculelor pe care le-a întocmit. Un arhitect care stabileşte proiectul casei, dacă nu se supune proiectului pe care însuşi l-a creat, greşeşte. Calculele după care a creat proiectul nu au fost întemeiate de el, ci au existat. Iată că nu putem face nimic fără rânduială, iar omul fără de rânduială, spune Sfântul Apostol Pavel, să nu îl facem prieten nouă.

Femeia naşte pruncul după exact nouă luni de la zămislirea acestuia. Dacă îl naşte mai devreme acesta nu se naşte desăvârşit, ci după o vreme încep să apară probleme grave de sănătate, unii prunci fiind atât de prematuri încât nu se pot adapta vieţii şi mor înainte de vreme. Un pom rodeşte când îi vine vremea sa. Dacă omul culege rodul înainte de vreme, rodul nu este încă bun, nu este copt complet. Iată că măsura timpului este importantă, este necesară pentru a cunoaşte când vremea este bună sau nu. De asemenea, posturile cele mari rânduite de Biserica Ortodoxă nu sunt aşezate după o idee sau după un calcul, ci după cum a aşezat Sfântul Duh prin Sfinţii Părinţi, iar schimbarea lor este echivalentă cu culegerea roadelor înainte de vremea lor. De asemenea, dacă pomul rodeşte înainte de vremea sa, roadele se coc înainte de vremea lor, dar nu sunt de folos, unele chiar se strică şi nu pot fi întrebuinţate în niciun fel. Tot aşa şi postul. Dacă cineva începe un post înainte de vremea lui, îl sfârşeşte asemenea, înainte de vreme. Ori, dacă îl lungeşte sau îl scurtează, pierde echilibrul în care a fost rânduit acel post. Astfel, ori face distanţa prea mare între posturi, ori le intercalează, ori le pune în zilele unor sărbători în care este impus de Sfinţii Părinţi să nu se postească, fapt care este foarte grav. La vremea cuvenită, când vom ajunge la capitolul legat de intervalele de timp din posturi sau dintre acestea, vom vorbi mai pe larg.

Revenind la subiectul anterior, trebuie să mai spunem că deşi nu erau soarele şi luna în primele trei zile de la facerea lumii, exista o lumină care lumina pământul cu un hotar de timp rânduit de Dumnezeu, după cum spune şi Sfântul Vasilie cel Mare în Hexaimeron. Deci, păgânii dornici să combată învăţătura Sfintei Scripturi şi să dea curaj inovaţiilor evoluţioniste, de fiecare dată au născocit câte o ideologie. Din nefericire, papalitatea nu a ţinut cont de acest amănunt şi s-a bazat foarte mult pe ideile astrologilor şi filozofilor păgâni. Drept pentru care, noul calendar care avea să apară la anul 1582, modifica rânduiala Bisericii după calcule păgâne ale unor eretici evoluţionişti. Greşelile aveau să se descopere atunci, după cum se vede în Canoanele Sinodului Constantinopolitan din anul 1583, întrunit în vremea Prea Fericitului părinte Ieremia, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului. Despre această problemă vom vorbi pe larg când vom ajunge la capitolul despre calendarul Bisericesc în Biserica Creştină.

Aşadar, putem mărturisi fără îndoială că timpul, fiind creat de Dumnezeu, este de mare folos, iar fără acesta omul nu se poate mântui. Este o unealtă pe care omul şi-o poate întrebuinţa spre mântuire sau spre pierzare. Dacă timpul este împărţit cum se cuvine, iar împărţirea se dedică Lui Dumnezeu şi nu se abate de la învăţăturile Bisericii, atunci este folositor spre mântuirea sufletului. Unii, din voinţa de a nu susţine aşa-zisele idei „stiliste”, spun că timpul şi nici măsura timpului nu aduc mântuirea. Ei bine, cu toţii ştim că mântuirea se dobândeşte prin faptele cele mântuitoare, dar fără îndoială aceste fapte se săvârşesc în timp. Pruncilor li se dă după timp hrană uşoară, ca să nu moară, şi tot după timp cresc şi primesc hrana cea tare pe care o pot digera, nu ca atunci când erau de lapte. De asemenea, celor ce încă sunt la începutul cunoaşterii învăţăturilor Bisericii, nu li se dau în faţă învăţăturile cele mai grele, pentru a le răstălmăci, ci pun început celor uşoare, iar după ce săvârşesc învăţarea acestora şi se dovedesc pricepuţi şi capabili să primească şi învăţături mai grele, atunci li se dau și acelea. Cum? După un timp. De asemenea, posturile cele rânduite în Biserică au timpul lor. Dacă cineva posteşte înainte de rânduială, sau dacă posteşte în zilele cele rânduite să nu se postească[3], atunci aceştia nu se învrednicesc de primirea Sfintelor Taine, pentru că nu au urmat rânduielii Bisericii. Când postul Sfinţilor Apostoli durează 8 zile, iar cineva posteşte mai-nainte de începutul cel rânduit de Pascalie, atunci posteşte fără rânduială în săptămâna de harţi de după Pogorârea Sfântului Duh, care iarăşi este greşit şi nu se dezleagă nici la Sfânta Împărtăşanie şi nici postirea nu se socoteşte ca postire, întrucât postul începe la ziua rânduită de Sfintele Sinoade şi este hotărâre irevocabilă şi de netăgăduit. În timpul postului omul culege roadele postirii şi după ce trece timpul rânduit pentru a se înfrâna de la bucate, primind dezlegare la toate bunătăţile, nu se ispiteşte din ele, pentru că a păzit rânduiala cum se cuvine şi primeşte întărire prin rugăciunile Sfinţilor Părinţi. Cei ce nu postesc începând cu zilele cele rânduite de Sfinţii Părinţi, nu sunt în rânduială, ci zac în neascultare, care este păcat de moarte. Deci, păzind rânduiala şi timpul cel rânduit de Sfintele Sinoade, păzeşti Poruncile şi Scriptura, adevereşti cu adevărat că Dumnezeu a creat cerul şi pământul, la început, toate cele văzute şi cele nevăzute. Atunci te vei numi cu adevărat creştin-ortodox.

[1]Iosua X, 12

[2] Pentru că din nimic a creat Dumnezeu totul.

[3]Zile care sunt însemnate cu „harţi”.

https://veniaminilie.wordpress.com/analiza-teologica-asupra-timpului/


%d blogeri au apreciat asta: