14/27 Septembrie: Praznicul Înălţării Sfintei Cruci a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

by

 CARE ESTE ADEVĂRATA CREDINŢĂ ŞI LUMINA ÎN CARE TREBUIE SĂ NE REGĂSIM, SĂ CĂLĂTORIM ŞI SĂ NE MÂNTUIM?

Înălţarea Sfintei Cruci

„Încă puţină vreme lumina cu voi este. Umblaţi până când aveţi lumina, ca să nu vă cuprindă pre voi întunericul; că cel ce umblă întru întuneric, nu ştie unde merge” (Ioan; 12, 35).

Aceste cuvinte ale Mântuitorului le-am  ascultat la Sf. Evanghelie ce s-a citit la Utrenie. Deşi Sfânta Evanghelie de la Sfânta Liturghie ne descrie patima Mântuitorului, ca o arvună a vieţii veşnice pentru noi toţi pravoslavnicii creştini. Trebuie ne oprim puţin asupra pericopei de ieri şi să conştientizăm că acei eretici care consideră Patima şi Învierea Domnului, hotărâtoare pentru mântuirea lor, greşesc. Fireşte, fără de Răstignirea şi Învierea Sa, nu ar fi fost posibilă Mântuirea nimănui, datorită păcatului strămoşesc. Nici după desăvârşirea acestor evenimente de-o potrivă dramatice, de cealaltă parte pline de lumină îmbucurătoare, nu a existat mântuire întregului neam omenesc, după cum însuşi Domnul spune: „Ori cine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să’şi ia Crucea sa şi să’mi urmeze Mie” (Matei; 16, 24). Şi iarăşi spune: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre întru Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan; 3, 5).

Fără îndoială, mântuirea ne-o asigură deciziile şi faptele noastre. Nu este suficient să avem doar intenţii, sau Pecetea Darului Sfântului Duh prin Botez şi Mirungere, ci sunt necesare, atât credinţa dreaptă, cât şi faptele, după cum ne învaţă Sf. Ap. Iacov, zicând: „Credinţa fără de fapte moartă este” (Iacov; 2, 20). Abia acum se conturează şi ceea ce zicea Mântuitorul: „cel ce umblă întru întuneric, nu ştie unde merge” (Ioan; 12, 35). Botezul, Mirungerea, Credinţa şi Faptele, dacă nu sunt străbătute de lumina adevărului, sunt doar o iluzie care nu vor aduce mântuirea.

Acum mai mult ca niciodată sectele şi religiile globului pământesc au familiarizat expresia „tot într-un Dumnezeu credem toţi,  fiecare în felul lui…” Şi atunci, nu este vorba de un întuneric absolut chiar şi pentru unii dintre cei care se numesc pe sine Ortodocşi, dar doar cu numele? Unii au şi fapte, alţii au şi osteneli ascetice, alţii sunt cuprinşi de o credinţă mai profundă; însă, dacă nu umblă în lumina Adevărului, nu vor primi mântuirea.

S-au „născut” sute de mucenici şi mărturisitori în secolul trecut prin lagărele comunismului. Am reţinut ceea ce discutam cu un creştin din Cluj, care adesea spunea: „Au avut moarte mucenicească, sau osteneli de martiri; însă, nu vor avea plata mucenicească”. Şi de ce această „nedreptate”? Pentru că munca lor nu a fost pentru Hristos, ci pentru interese politice, fapt pentru care au fost întemniţaţi şi chiar persecutaţi. Au avut osteneli, au fost încununaţi cu o cunună a învingătorilor în lupta împotriva politicii vremii aceleia; însă, osteneala nu este nici pentru Hristos şi nici pentru mântuire, devreme ce nu a fost asemenea unei case cu temelie solidă, ci alt fundament în afară de Dreapta Credinţă. Nu putem spune că în temniţele comunismului nu au existat Dreptslăvitori, dar putem spune că nu ştim câţi au fost prigoniţi pentru dreptate şi adevăr. Cinste lor şi răsplata le va fi după osteneala fiecăruia, în Împărăţia Lui Dumnezeu. Aceştia au dobândit mântuirea, pentru că au umblat întru lumină şi lumina le-a adus mântuirea.

La acest mare şi minunat Praznic, de-o însemnătate deosebită pentru noi Creştinii, retrăim patima Mântuitorului, fără de care nimic nu ar fi adus mântuirea în lume, după căderea strămoşului Adam. Prin Cruce, a adus Hristos în rai pe tâlharul şi ne-a dat mântuire la toţi. Ne amintim cum i-a făgăduit Mântuitorul tâlharului: „Astăzi vei fi cu mine în Rai” (Luca; 23, 43). Credinţa lui l-a mântuit, chiar dacă biografia i-a fost plină de fărădelege. Cu toţii ştim că „nu se face nimic fără voia Lui Dumnezeu” şi afirmăm foarte des acest lucru. De ce oare, Dumnezeu Omul – Hristos, a ales ca un tâlhar să intre întru împărăţia Lui Dumnezeu, înaintea tuturor drepţilor din vechime? De ce a ales o Maria Magdalena, desfrânata care a rămas în istoria Bisericii prin creştinarea Macedoniei, să fie şi prima care să descopere că Hristos a Înviat? Curajul ei a fost mult mai mare decât al Apostolilor, care stăteau ascunşi de frica jidovilor, după răstignirea Domnului, când ostaşii romani căutau să-i omoare pe toţi prietenii Mântuitorului. Nu doar aceste două persoane – tâlharul de pe cruce şi Maria Magdalena – au rămas în istorie pentru deşertăciunile din decursul vieţii lor şi faptele vrednice de laudă, de pe urmă. Au fost multe cazuri care ne arată clar că Dumnezeu primeşte la sine pe tot omul care vine în lumină (1 Petru; 2, 25).

Amintesc foarte des despre această „lumină”; dar, să ne oprim puţin asupra ei, să o analizăm, în această zi plină de bucurie, o a doua zi ca însemnătate după Sfânta Înviere. Să ne amintim de pericopa Evanghelică de la Sfintele Paşti (greşit spus „Paște”): „lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan; 1,5). Aceasta este Dreapta Credinţă. Trăim în veacul în care mulţi spun „nu mai ştii în cine să crezi”. Nu trebuie să crezi în cineva dintre oameni; trebuie să Crezi în Adevăr; iar dacă o comunitate păzeşte Sfânta Evanghelie, Învăţăturile revelate de Duhul Sfânt Sfinţilor Părinţi şi Sfintelor Sinoade. Dreapta Credinţă este asemenea unui labirint. Toate sunt strâns legate între ele, Învăţătura Mântuitorului, Învăţătura Apostolilor şi Predania Sfinţilor Părinţi, nici una nu combate pe alta, chiar dacă se mai nasc controverse scripturistice sau patristice, nu au rolul de a combate, ci doar un exces de zel în modul aplicării.

Dar, dacă toţi cred într-un Dumnezeu, într-o singură Sfântă Cruce, de ce unii nu se mântuiesc, alţii da? Aici ne răspunde clar marele scriitor al primelor secole, Clement Alexandrinul, zicând: „Că Dumnezeu este bun, o mărturisesc toţi, chiar fără voia lor; dar, că acelaşi Dumnezeu este şi drept, n-am nevoie de mai multe cuvinte ca s-o dovedesc. Voi aduce ca mărturie cuvântul din Evanghelie al Domnului. Domnul spune despre el că este <una> : „Ca toţi să fie una precum Tu, Părinte întru Mine şi eu întru Tine, ca şi aceştia să fie în noi, ca şi lumea să  creadă că Tu m-ai trimis. Şi Eu, slava pe care mi-ai dat-o Mie, am dat-o lor, ca ei să fie una, precum noi suntem una, Eu în ei şi Tu în Mine, ca să fie desăvârşiţi în Una” (Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, volumul 4, Scrieri partea întâi; Clement Alexandrinul; Cartea Întâi „Pedagogul” capitolul 1, al. 71, 1). Aşadar, nu există mai multe Credinţe, ci una singură. Aceasta se diferenţiază de celelalte prin păzirea adevărului şi conservarea acestuia în lumina scripturistică şi patristică de-o parte şi de cealaltă.

Zice Domnul: „Ori cine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să’şi ia Crucea sa şi să’mi urmeze Mie” (Matei; 16, 24). Prin aceste cuvinte se şi defineşte Lumina, adică Dreapta Credinţă. Omul, fie el patriarh, arhiereu, preot sau o comunitate întreagă, dacă păzeşte toate hotarele Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi, în contextul revelat de Duhul Sfânt, Sfintelor Sinoade, fără să găsească scuze şi motive să se sustragă de la păzirea unora şi-şi justifice încălcarea altora, umblă în lumina adevărului. Dacă, însă, caută adevărul pe sărite şi lumina pe pâlpâite, acolo este o credinţă de exterior, de faţadă, înşelătoare şi chiar dăunătoare. Dăunătoare pentru că determină omul să facă fapte bune; dar, îl înşeală că va primi răsplata pentru ele. Orice osteneală facem, dacă nu umblăm în Dreapta Credinţă, le zădărnicim prin faptul că nu suntem din acea Una – Biserica Lui Hristos.

Oamenii se întreabă între dânşii: „care este adevărata Biserică, pentru că eu nu mai înţeleg nimic”. Dar, cine spune că în urmă cu câteva secole oamenii ştiau mai bine? Şi cum spune Mântuitorul „Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă?” (Luca; 6, 39). Orbirea, adică lipsa de lumină, adică de cunoaştere – luminare – reprezintă şi rătăcirea. Când o „biserică”  aparent este Ortodoxă, păstrează toate moştenirile Sfinţilor Părinţi, dacă are fisuri dogmatice, adică eresuri mai puţine sau mai multe, dacă nu are credibilitatea succesiunii Apostolice, indiferent de osteneli, umblă întru întuneric şi nu în adevăr. Şi cum ne dăm seama? Am putea spune: simplu! Asta înseamnă să cercetăm şi să nu stăm pe-o ureche: dacă se fac slujbe, este bună; dacă preotul ne învaţă de bine, iarăşi este bună. Care dintre preoţi vor învăţa de rău? Şi-ar da seama enoriaşii că este ceva în neregulă… Care dintre Episcopi ar susţine răutatea în predici? Singurul mod de a afla adevărul, este acela de a cerceta ce spun Sfinţii Părinţi. Şi aici am dorit să ajung. Noi toţi, fie clerici sau mireni, trebuie să cercetăm ce învaţă Sfinţii Părinţi, să echilibrăm dacă acea comunitate păzeşte Sfintele Canoane, fără exces de zel, doar de impresie, face iconomii acolo unde trebuie şi nu ajung motivele încălcărilor să fie mai multe decât păzirea Predaniei, aceea este Dreapta Credinţă. Aşadar, creştinul trebuie să se ostenească, trebuie să studieze, nu doar articole din ziare, ci cărţile Sfinţilor Părinţi.

Care dintre creştini citesc „Sfinţi Părinţi şi  Scriitori Bisericeşti (PSB)” ? Mulţi nici nu au auzit de ele. Ceea ce observ destul de des, oamenii citesc „Patericul” sau scrieri ale unor cuvioşi contemporani. Se încântă de farmecul acestor scriitori, fără să cunoască mai întâi ce spun Sfinţii Părinţi. Necunoscând aceste detalii, nu ai cum să zici că ei au descoperit un adevăr. Este ca şi cum ai începe o casă de la acoperiş, fără pereţi, doar pe bârne; care cade peste tine până să apuci să o termini. Aşa şi citirea cărţilor de acum, care-s mai multe ca niciodată, dar credinţa e deplorabilă şi omenirea se îndreaptă către tărâmuri doar de ea cunoscute, nu şi de lumina Lui Hristos. Aşadar, trebuie să ne dăm silinţa, să culegem învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ale Sfintelor Sinoade, nu tot ce apare cu copertă frumoasă şi cu icoană pe ea, ci întâi să începem să studiem scrierile Sfinţilor Părinţi, pentru a discerne adevărul şi apoi să echilibrăm cu ceea ce a apărut mai pe urmă.

„Cârcotaşii” adică cei care stau doar să vadă defectele unui om, vor spune: „ce are de a face aceste cuvinte cu Crucea. Este Praznicul Crucii, nu al Sfinţilor Părinţi”. Şi în încheiere, voi da un răspuns cât se poate de sincer: Luarea Crucii şi urmarea Lui Hristos, înseamnă să umbli în lumină; iar lumina nu o găseşti oriunde, ci doar la Sfinţii Părinţi. De asemenea, nu poţi să-ţi iei Crucea şi să-i urmezi Lui Hristos după cum vrei tu însuţi, ci după cum trebuie. Altfel, îţi este fără de folos şi osteneala ta, chiar şi de martir, nu-ţi ajută la nimic, dacă nu mărturiseşti adevărul plin de lumină, aşa cum este el, nu cel contrafăcut care să distragă atenţia şi să te abată, tot cu intenţii bune, dar pe cărarea către osânda veşnică. Şi drumul către iad este pavat tot cu versete biblice, dogme, scrieri ale unor cuvioşi; dar nu în contextul luminii adevărului, ci într-un mod greşit, doar aparent Ortodox, în realitate cărarea către focul iadului, în care vrăjmaşul încearcă să tragă cât mai mulţi, mai mult ca niciodată.

Să ne luăm Crucea, să urmăm Lui Hristos, aşa cum trebuie, pe făgaşul luminat de Sfinţii Părinţi, pentru a dobândi viaţa cea veşnică. Aici este osteneală şi durere, oricum ai dori să-ţi faci viaţa mai frumoasă; însă, depinde de noi dacă vom ajunge la bucuria cea nespusă din Împărăţia Lui Dumnezeu. Aşadar, să ne crucificăm cu osteneala de a descoperi lumina Adevărului, să urmăm Dreptei Credinţe şi să nu ne lăsăm pradă vrăjmaşului, duşmanului Sfintei Cruci, care niciodată nu se închină şi nici iertare nu cere. Amin!

Etichete: , ,


%d blogeri au apreciat asta: