PREDICI ALE PĂRINTELUI VENIAMIN ILIE

 

PREDICĂ LA DUMINICA A DOUĂZECI ŞI CINCEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

de Veniamin Ilie

 

„Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă, şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea” (Luca. 10; 25-37).

 

Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, când mă voi întoarce, eu îţi voi da.

 

Fraţi creştini,

 

Minunată este Sfânta Evanghelie, fiind cuprinsă de o bogăţie nemăsurată şi inestimabilă, prin pildele şi învăţăturile pe care le-a dăt Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul şi Omul în ultimii trei ani ai misiunii Sale pe acest pământ vremelnic. Nu numai predicile Sale îmbogăţesc cuprinsul duhovnicesc al Sfintei Evanghelii, ci mai ales însăşi viaţa Sa, petrecerea Sa în Trup, între oamenii pe care Dumnezeu i-a zidit după chipul şi după asemănarea Sa. Cât de nerecunoscător este omul? L-a avut în lume pe însuşi Dumnezeu adevărat, şi l-a răstignit. L-a avut în casa sa pe Cel ce a zidit toate cu cuvântul, şi nu a binevoit să-l urmeze cu credinţă şi dragoste, ca Acesta să-i dăruiască Împărăţia Cerurilor. Ba mai mult, nu s-a mulţumit să adune folos sufletului său din învăţătura Mântuitorului, ci cu mare obrăznicie omul s-a arătat asemenea satanei care, apropiindu-se de Iisus, nu căuta să se mântuiască prin ascultarea de Acesta, ci spre a-l ispiti el. Aşa s-a arătat evreul, din Evanghelia de astăzi, care ni se relatează că era un învăţător de lege, adică un om ce cunoştea Legea lui Moise şi o tâlcuia oamenilor pe înţelesul lor. Acesta, apropiindu-se de Iisus cu făţărnicie şi căuta să-l găsească cu ceva greşit în cuvânt, ca mai apoi să măeargă înaintea căpeteniilor şi să-l acuze că propovăduieşte o altă Lege, căci evreii considerau că nu mai este o altă lege a lui Dumnezeu, ci numai Legea dată de Domnul, proorocului Moise, în muntele Sinaiului. Învăţătorii de lege erau consideraţi ca fiind cei ce cunoşteau nu numai Legea în literă, ci şi în duh, iar poporul evreu avea încredere în aceştia.

După ce Mântuitorul a propovăduit o mare parte din Sfânta Evanghelie, din vestea cea bună a apropierii Împărăţiei Lui Dumnezeu, a laes 70 de Apostoli şi i-a trimis prin toate cetăţile şi prin toate satele să vestească venirea Sa în acele locuri. Mântuitorul i-a învăţat cum trebuie să fie când merg prin cetăţi şi prin sate, cum se cuvine lor să fie înaintea oamenilor şi ce nu li se cuvine să facă de faţă cu dânşii. De aceea, Mântuitorul spune: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Ev. Matei, V, 16). Tot aşa le-a rostit şi când i-a trimis pe cei 70, povăţuindu-i să fie oameni luminaţi şi curaţi îanaintea Lui Dumnezeu şi a oamenilor, fără să fie agonisitori de bani, de avuţii sau de alte lucruri lumeşti, nici măcar să pară că ei sunt din lume, ci ca nişte adevăraţi fii ai moştenirii Împărăţiei Lui Dumnezeu. Tot mântuitorul le-a spus Ucenicilor Săi acestea: „Dacă vă uraşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă uraşte.” (Ev. Ioan. XV, 18-19). Cu adevărat, înainte de a ne urâ pe noi lumea, pe El l-a urât; însă, ce este mai greu decât necinstea şi batjocura prin vorbe deşarte pe care o primim noi din partea oamenilor, sau chinurile cu care a fost batjocorit Mântuitorul, iar apoi l-au răstignit cu cruzime. Noi nu am adus nici un bine lumii acestea, nu am făcut minunile pe care le-a săvârşit Mântuitorul, nu am înviat morţi şi nu am însănătoşit trupeşte şi sufleteşte pe oameni cum i-a însănătoşit El, Dumnezeu şi Omul; cu toate acestea, nerecunoscătorii evrei l-au răstignit. Deci, cu mult mai are este necinstea pe care i-au dat-o Lui, căci lui se cădea să-i mulţumească pentru cât bine le făcuse, dar… ei l-au osândit cu nerecunoştinţă. Ce să cerem noi care nu am săvârşit lucrarea cea bineplăcută lumii? Ce cinste să aşteptăm noi de la oamenii din lumea deşartă care nu le facem faptele lor cele urâte înaintea Lui Dumnezeu? Evident, dispreţ; pentru că atunci când lumea vede pe cineva care nu se aseamănă în cuvânt şi în obicei cu restul lumii, spune că este învechit, credul, nebun chiar. Aşa este lumea. De aceea Mântuitorul spune să nu ne deznădăjduim, căci mai înainte de a ne urâ pe noi lumea, pe El l-a urât mai mult, după cum iarăşi spune: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea” (Ev. Ioan. XVI, 33).

Citiţi mai departe >>>

PREDICĂ LA

DUMINICA FIULUI RISIPITOR

De Veniamin Ilie

„Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară îndepărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări.” (LUCA, 15, 11-13)

Fraţi Creştini,

Evanghelia ce s-a citit astăzi la Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, cuprinde o foarte frumoasă şi încărcată pildă, în care îşi găsesc mântuirea majoritatea celor ce se întorc cu pocăinţă la Dumnezeu, la Tatăl creator. Însă, înainte de a vorbi despre această pildă deosebit de frumoasă, şi pentru a nu lăsa mai pe urmă discuţia următoare, ca nu cumva să ne întristăm şi să ne împietrim inimile de supărare, ci mai apoi să ne bucurăm şi să ne adâncim în tâlcul Evangheliei de astăzi.

Întru începu, îmi exprim profunda tristeţe faţă de părinţii care păţesc ceea ce a păţit tatăl din evanghelie. Mulţi dintre părinţi muncesc o viaţă întreagă şi agonisesc tot felul de lucruri, obiecte de valoare, bani şi altele, pe care le dăruiesc fiilor lor după ce aceştia se măresc. Ei bine, amărâtă le este inima când văd cum fii lor cheltuiesc toată agonisirea părintească de o viaţă întreagă, în păcate şi în destrăbălări.

Cu ceva timp în urmă, s-a întâmplat într-o familie din Moldova, o asemănătoare poveste cu cea a fiului risipitor. Un mare patron moldovean ajunsese să deţină foarte multe bogăţii. Ei bine, acesta se sârguia şi încă se sârguieşte să facă milostenie, să ajute pe bătrâni, pe săraci şi pe orfani, având foarte mare dragoste de aproapele şi de Biserica Ortodoxă, dăruind lunar o sumă de bani câtorva Biserici Ortodoxe din Moldova şi din România. Acesta avea un fiu. Când a ajuns la vârsta de 21 de ani, tatăl şi-a dat fiul la şcoala de şoferi. Învăţând foarte bine, fiind în acelaşi timp student la academia de poliţie, a deprins foarte bine încât a trecut examenul cu uşurinţă. În fericirea sa, tatăl i-a dăruit o foarte frumoasă maşină de lux, pe care cheltuise foarte mulţi bani. Fiul, fiind încântat de darul tatălui, a mulţumit în felul său… Mulţumirea cea mare avea să vină în decursul acelei zile, spre seară când, ieşind în oraş cu prietenii, a întrecut limita la băutură şi fără nicio grijă, a luat maşina şi în timp ce mergea spre casă, s-a izbit foarte puternic de un parapet şi s-a răsturnat cu maşina. Câteva zile a fost în comă şi abia după trei-patru zile a putut să vorbească. Bucuria părinţilor se transformase într-un coşmar: fiul lor avea coloana vertrebrală fracturată şi medicii nu mai aveau ce face spre vindecarea lui. A rămas imobilizat toată viaţa. Pentru ce? Pentru o simplă seară cu prietenii, pentru mofturile pe care i le satisfăceau părinţii, pentru nerecunoştinţa sa. Dar, nu acest caz este singurul. Mai sunt multe de acest gen; însă, acesta a trebuit să fie amintit, mai ales în această zi.

Adeseori, fiind ţinuţi în desfătări şi-n alintare, copii uită de respect, uită de virtutea dragostei, uită de toul şi de toţi, şi îşi fac din trup un idol, un balaur pe care-l hrănesc cu tot felul de patimi şi de deşertăciuni, chiar şi dacă acelea conduc spre moartea sufletească şi trupească. Însă, dacă de mic pruncul este ţinut în sânul Bisericii Ortodoxe a Domnului nostru Iisus Hristos, preoţii au destulă grijă să-i înveţe ce înseamnă ferirea de ceea ce este rău. De multe ori părinţii evită să împlinească aceasta, ţinându-şi copii acasă în duminici şi-n sărbători, fără să-i împărtăşească de şederea la Sfânta Slujbă. Ei bine, în preot fiind şi puterea Duhului Sfânt, prin harul preoţiei, fiind şi o oarecare înaltă pregătire morală şi duhovnicească, copilul poate avea mult mai multă încredere, ascultând din fire cuvintele acestuia. Însă, de la părinţi, majoritatea copiilor nu percep sfaturile, după o oarecare vârstă când încep să se coacă la minte şi să aibă încredere în ei înşişi mai mult decât în orice. De aceea trebuie să fie cu luare aminte părinţii şi să-şi ţină copii aproape de Sfânta Biserică, aproape de preot, şi să ţină foarte des legătura cu dânsul, primind blagoslovenii de sfaturi şi de rugăciuni, ca peste eforturile lor să se aştearnă puterea ziditoare a Sfântului şi de viaţă făcătorului Duh.

Trecând peste răutăţile veacului acesta, să ne întoarcem la pericopa Sfintei Evanghelii ce s-a citit astăzi. În această pericopă ni se istoriseşte o foarte frumoasă întâmplare. Sfântul Evanghelist Luca nu ne relatează cum că s-ar fi întâmplat cândva, ci precum multe alte capitole ale Sfintei Evanghelii sund doar pilde ce ne fac pe noi să înţelegem anumite lucruri înţelepte, şi această întâmplare este tot o pildă.

Omul, dacă îi vorbeşti despre ceva anume, ascultă, pricepe şi apoi uită. Însă, dacă grăirea este pilduitoare, omul se duce cu mintea şi în simţămintele sale îşi simte prezenţa fiind de faţă acolo unde se petrece acele întâmplări ce i se povestesc. De aceea Mântuitorul Iisus Hristos a grăit foarte mult în pilde, ca prin acestea să ne facă pe noi să fim mai aproape cu mintea şi cu priceperea de ceea ce se istoriseşte. Să luăm şi noi textul Evangheliei de astăzi şi, sistematizându-l, să pricepem ceea ce intenţionează Domnul Hristos să ne transmită prin graiul Său lin şi blajin.

  1. „Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară îndepărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări.” Deşi se zice „Un om avea doi fii” se referă la Dumnezeu Tatăl, iar cei doi fii reprezintă unul bun – cel mare – şi unul rău – cel mic -, adică într-o generealizare, se referă la fii cei buni şi la cei păcătoşi, cu toate că foloseşte singularul. Fiul cel mic, adică slab în înţelepciune şi jos înaintea ispitelor, îi porunceşte tatălui său, zicând: „dă-mi partea ce mi se cuvine din avere”. Aşa se manifestă păcătoşii în rugăciunile lor. Ei nu se roagă, ci îi poruncesc Lui Dumnezeu, precum fiul acesta mic şi nepriceput. Atunci tatăl a împărţit averea celor doi fii ai săi. Dar, după puţine zile de la împărţire, fiul cel tânăr a plecat departe, într-o ţară străină, şi acolo şi-a cheltuit tot ceea ce-i dăduse tatăl său. Aici trebuie să înţelegem că, nu după multe zile de când omul greşeşte înaintea Lui Dumnezeu, şi primeşte ceva, un dar, pe care-l numeşte din necredinţă „noroc”, începe să se răcească duhoviceşte şi crede că nu mai are nevoie de Dumnezeu. Aşa sunt mulţi, şi în alte feluri greşesc, deosebindu-se de fiul din pericopa Evanghelică de astăzi. Se dăpărtează de Dumnezeu, de Biserică, de virtuţi şi fapte bune, şi într-o arie a păcatelor, într-un mediu diavolesc, plin de întuneric, îşi cheltuie tot ceea ce au primit de la Tatăl Ceresc. Şi ce este cel mai mare dar dat omului de Dumnezeu? Darul cel mai mare este viaţa, timpul de vieţuire. Viaţa şi-o cheltuie mulţi, în hotare depărtate de Dumnezeu şi de îndumnezeire, plăcute diavolilor, petrecând în păcate din clasa celor ale desfrânării, adică în nelimită, în beţii, în chefuri fără rost, în păcate dobitoceşti, ci ispititoare şi amăgitoare, crezând că petrecerea lor este una plăcută. Dar, se înşeală mult şi se coboară spre osânda şi focul iadului, fără să-şi dea seama.
  2. Fă-mă ca pe unul dintre argaţii tăi.” Aşa face cel ce-şi aduce aminte de Dumnezeu-Tatăl şi de darurile pe care le avea oarecând. Atunci i se păreau daruri mici, şi tânjea spre viaţa cea desfătătoare, desfrânată, plăcută; însă, comparând ambele daruri, văzând că darurile cele pe care nu le preţuiau, erau chiar adevăratele manifestări ale dargostei Tatălui său, iar celelalte erau doar amăgiri ce vin şi trec foarte repede, se simte jefuit moral, simte cum a luat decizia greşită de a părăsi hotarele trăirii alături de Tatăl său, de Dumnezeu-Atotfăcătorul. După ce şi-a bătut joc de dânsul, acum doreşte să vină înapoi la Tatăl său şi să îl primească. Iată, nu are pretenţia să fie primit iarăşi ca fiu, ci măcar ca un curtean, ca un celebnic. Acum învăţa să valorifice cu adevărat partea bună şi partea rea; acum începea să realizeze şi să compare amăgitoarele patimi ce-l distrusese, şi darul pe care i-l dăduse Tatăl pentru a se folosi de el, iar acesta îl folosise cu neascultare în păcate şi-n nenorociri. Acum dorea să se întoarcă. Cert este că în decizia sa nu avea deloc deznădejde. Nu s-a întrebat: oare, mă va reprimi măcar ca pe unul din argaţii săi? Nicidecum! El zicea cu deplină încredere: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu” Adică abia acum alegea cu deplină convingere să se întoarcă la Dumnezeu-Tatăl şi să-i ceară iertare pentru că greşise la cer şi înaintea Sa, adică greşise faţă de îngerul cel păzitor, care-l povăţuise să nu se ducă de la calea mântuirii, şi înaintea Lui Dumnezeu, care-i dăruise putere şi posibilitate de a face fapte bune şi de a spori comoara sufletului său, adică adevărata sa bogăţie din Împărăţia Cerurilor, din Raiul bucuriei.

Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Cât de mare este milostivirea Lui Dumnezeu! Cât de mult iubeşte El pe om! Cât de mult se bucură atunci când fiul cel rătăcit se întoarce din calea cea păcătoasă şi amăgitoare! Când se întoarce omul cel rătăcit şi Dumnezeu îl vede cum vine cu mustrare de cuget, cu umilinţă, părându-i rău de geşeala pe care o săvârşise, primind Taina Sfintei Spovedanii şi mărturisind păcatul cu pocăinţă, îi iese în întâmpinare cu mare bucurie şi-l îmbrăţişează iarăşi, sărutându-l cu dragoste şi blagoslovindu-l cu multă putere pentru că a avut tăria de a se întoarce.

„Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l junghiaţi şi, mâncând, să ne veselim.” Primind Tatăl pocăinţa celui ce vine înapoi dinspre calea cea păcătoasă, porunceşte îngerilor săi să îl îmbrace iarăşi în haina curăţiei şi a sfinţeniei pe care o primeşte nevăzut fiecare creştin la Taina Sfântului Botez. Prin cuvintele „şi daţi inel în mâna lui” înseamnă puterea cea stăpânitoare asupra voinţei sale, pe care o primeşte omul de la Dumnezeu. Totodată, reprezintă unirea cea tainică cu Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, logodirea cu Sfânta Biserică Ortodoxă – singura Mireasa a Lui Hristos. Iar cuvitele „ …şi încălţăminte în picioarele lui” înseamnă încălţămintea virtuţilor cu care să păşească pe calea mântuirii; înseamnă înţelepciunea cu care să meargă în lume şi să grăiască lumii cuvântul Lui Dumnezeu; Înseamnă încălţămintea înfrânării cu care să nu calce în cuiele păcatelor înşelătoare prin care diavolul doar îi amăgeşte pe oameni şi-i face să se rănească crezând că merg spre o plăcere cotinuă, pe când plăcerea este doar vremelnică şi la puţin timp se transformă în coşmar, în calvar, în teroare. Iar cuvintele „aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l junghiaţi şi, mâncând, să ne veselim.” Îl reprezintă pe Domnul nostru Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru noi. Reprezintă Sfânta Împărtăşanie, Trupul şi Sâgele Domnului, pe care primindu-l, după ce se întorc cu pocăinţă la calea cea mântuitoare în Biserica Ortodoxă, în Locaşul bucuriei duhovniceşti, să dobândească veselia cea veşnică, adică partea cu cei ce s-au învrednicit de cununa vieţii veşnice în Raiul desăvârşitei fericiri.

Nu sunt cuvinte cu care să fie comparată sau explicată dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de omul pe care l-a zidit cu mâinile Sale. Nicio limbă nu poate exprima câtă bucurie este pa faţa Celui ce s-a răstignit pentru ca toţi cei ce vin la El, să primească mântuirea, când vede cum un fiu rătăcitor se întoarce înapoi la calea cea bună.

De multe ori Domnul nostru Iisus Hristos a primit la Sine pe cei ce se întorceau de la calea cea rea a păcatelor. Chiar şi când fariseii şi cărturarii cârteau împotriva Sa, El căuta să-i primească pe toţi cei ce veneau la pocăinţă. Astfel, cea mai mare dovadă este aceea când, fiind pe Cruce, Domnul nostru Iisus Hristos aude de la tâlhar: „Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăţia Ta!” (Luca 23, 42). Iar El îi răspunde: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 43). Iată cum într-o clipă un mare tâlhar a fost primit şi s-a mântuit. Să ne închipuim cât rău făcuse acel tâlhar încât fusese condamnat la moarte. Câte lacrimi nu vărsase mulţi datorită răutăţilor acestuia?! Câtă suferinţă nu provocase multor oameni?! Cu toate acestea, dacă s-a pocăit, dacă i-a părut rău, a fost primit şi a fost cel din-tâi om care a intrat în Rai, după aproape cinci mii de ani de la închiderea acestuia, datorită păcatului lui Adam. Cu toate acestea, nimeni nu va avea vreodată pocăinţa aceea pe care avut-o tâlharul de pe Cruce. În primul rând, nimeni nu-şi cunoaşte ziua în care va trebui să-şi lase sufletul să meargă la Judecata cea nemitarialnică. De aceea, nimeni nu va avea acea ocazie de a zice rugăciune de pocăinţă în ultima clipă a vieţii, precum a avut tâlharul acela. Însă, bine este să avem grijă de sufletele noastre din timp, şi cu luare aminte să ne pregătim casa din Împărăţia Lui Dumnezeu, prin pocăinţă şi prin fapte bune.

  1. Revenind noi la textul Sfintei Evanghelii de astăzi, la întoarcerea fiului său, Tatăl a zis: „Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.” Ce înseamnă aceste cuvinte? Mort era şi a înviat? Pierdut era şi s-a aflat? Ei bine, fiul cel tânăr, cel întunecat de poftele trupeşti, de voirile sale slobode, s-a dus departe de Dumnezeu. A căzut în multe păcate şi şi-a omorât sufletul cu veninul lor. Însă, venindu-şi înfire, s-a întor cu pocăinţă la Dumnezeu şi fiind primit iarăţi, a murit pentru păcate şi a înviat pentru Hristos, a lepădat păcatul şi l-a îmbrăţişat pe Dumnezeu. Aceste cuvinte „mort era şi a înviat” vor să ne spună că oarecând fiind păcătos şi întunecat de ceaţa diavolilor, era ca şi mor; insă, precum Sfântul Botez reprezintă moartea faţă de păcat, împreună cu moartea Lui Hristos şi înviază împreună cu El, prin îndreptare. Iar cuvintele „pierdut era şi s-a aflat” vor să ne spună că omul care înaintea oamenilor pare a fi un om pierdut, un om ce se pare că şi-a pierdut ultima şansă; dacă se pocăieşte precum acest fiu risipitor, şi se întoarce înapoi la Dumnezeu, din pierzarea în care se afla înainte, Dumnezeu îl găseşte, îl scoate din toate pustiirile patimilor, din toate legăturile păcatelor, făcându-l liber şi fericit. Încă şi acum două mii de ani erau pierduţi oamenii, erau în calea pierzării. Însă, Dumnezeu s-a pogorât în lume, i-a aflat, s-a jertfit El pentru ei şi le-a ispăşit consecinţele păcatuelor pe care ei ar fi trebuit să le suporte în iad. Însă, dacă Dumnezeu s-a pogorât şi i-a găsit pe oameni, ce mai rămâne omului să facă? Să audă chemarea Lui Dumnezeu şi să vină la El, să asculte glasul său cel lin şi să simtă căldura dragostei Sale celei neasemănate cu a nimănui, şi să se întoarcă la Dânsul cu trupul şi cu sufletul.

„Dar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată nu am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei.” Fiul cel mare reprezintă ceata drepţilor, a oamenilor ce lucrează la faptele cele bune, împlinesc poruncile şi sporesc în virtuţi. Aceştia, fiind încă în lume, când se apropie de împărăţia Lui Dumnezeu şi zăresc cum un păcătos se pocăieşte şi primeşte veselie de la Dumnezeu, ei se mânie. Majoritatea încep să cârtească atunci când văd că cei păcătoşi doar pentru faptul că se pocăiesc şi pun început bun, Dumnezeu le iartă păcatele pe care le făcuse înainte şi-i umple de darurile sale. Însă, şi drepţii din lumea aceasta greşesc uneori. Nimeni nu este lipsit de păcat, fără numai Dumnezeu. Această invidie oarecare pe care o avea fiul cel mare, adică cel crescut în înţelepciune, se datora faptelor sale celor bune; pentru că toate darurile pe care i le dăduse Dumnezeu, nu le cheltuise, ci le păstrase, şi cu toate acestea, i se părea că nu mai primise nimic altceva pentru păstrarea sa. Însă, atunci când un păcătos se întoarce înapoi şi conştientizează povara păcatului şi înşelăciunea acestuia, Dumnezeu îl primeşte iarăşi şi împreună cu el se bucură foarte mult. De aceea, mâhnit în sufletul său, cel fiul cel mare, zicea tatălui său: „Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată nu am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei.” Ceata celor ce păzesc Legea Lui Dumnezeu şi Poruncile, nu pot pricepe câtă dragoste are Dumnezeu, bineânţeles mintea lor fiind mărginită şi necuprinzătoare încât să priceapă cât de mare este dragostea Lui Dumnezeu faţă de cei pe care i-a făcut după chipul şi asemănarea Sa cea negrăită. De aceea, când Dumnezeu rânduieşte ceva bun pentru un păcătos ce se întoarce la pocăinţă, cei drepţi cârtesc şi cer vreme îndelungată ca astfel să-i încerce cu tot felul de pedepse pe cei ce vin iarăşi la calea cea bună. Însă, pentru ce să ceară omul vreme îndelungată de pocăinţă, dacă Dumnezeu se veseleşte şi-l primeşte chiar din prima zi când el se întoarce? Pentru ce oamenii rânduiesc felurite îndreptări, când la Dumnezeu este destul începutul şi hotărârea? Nimănui nu-i este îngăduit să rânduiască vreme de pocăinţă cuiva, ci cu dragoste să-l primească pe cel păcătos şi să-l ajute să împlinească făgăduinţele pocăinţei sale, să-l ajute să scape de lanţurile patimilor, de focul păcatelor, de răutatea diavolului. Acestea sunt ramurile cele înflorite ale virtuţii dragostei faţă de Dumnezeu şi de paroapele. Aşa se întâmplă când un preot îşi desleagă fiul duhovnicesc cel mai mic, să se împărtăşească cu Sfintele Taine, iar pe cel mai mare îl ţine mai mult timp şi tot nu i le dă. Însă, fiul cel slab, adică cel ce se pocăieşte şi vine înapoi, nu are tăria pe care o are acela ce nu a căzut niciodată în capcanele diavolului. De aceea, lipsind puterea duhovnicească a celui mai mic, pentru iconomia Lui Dumnezu, preotul îl împărtăşeşte chiar după ce acesta se spovedeşte şi pune începutul cel bun de pocăinţă. Nu trebuie să fie întristare pentru cel ce păzeşte poruncile, ci trebuie să se bucure şi el împreună cu Dumnezeu şi cu cel ce se pocăieşte, păzind legea dragostei.

Fiul cel mare îi reproşa tatălui său pentru că-l primise cu veselie şi se bucura de venirea fiului său ce fusese rătăcit: „Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat”. Aici înseamnă tristeţea celor ce postesc, fac fapte bune, păzesc Poruncile şi Legea Lui Dumnezeu, faţă de cei păcătoşi cărora li se primeşte pocăinţa cu mult mai mare uşurinţă decât a celor drepţi. Din ce motiv Dumnezeu primeşte pocăinţa cea puţină a păcătosului? Pentru că el este slab şi de-l va încerca, va cădea şi va deznădăjdui. De aceea, pentru a-l ajuta să se îndrepte şi se preţuiască dragostea Lui Dumnezeu faţă de el, ca astfel să înţeleagă cât de mult îl iubeşte Dumnezeu şi cât de mult doreşte să se întoarcă acela înapoi din calea păcatelor şi să vină la calea cea lipsită de înşelăciune. De aceea, „Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.” Iată câtă dragoste! Dumnezeu îl întăreşte pe omul cel bun, pe fiul dreptăţii şi al faptelor bune, pentru a se bucura şi acesta de întoarcerea fiului rătăcitor şi risipitor. Dumnezeu îi aduce la cunoştinţă că el fiind mereu aproape de Dumnezeu, se veseleşte de toate darurile Sale, şi toate câte sunt ale Lui Dumnezeu, sunt şi ale sale. Aşa şi creştinul ortodox. Nu trebuie să se mânie câd vin păcătoşi la pocăinţă, când vin oameni rătăciţi şi se Botează în Dreapta Credinţă. Aceasta înseamnă dragoste frăţească. Dragostea este cea mai mare dintre virtuţi, şi are cea mai multă putere, după cum zice Sfântul Apostol Pavel. Dacă omul are drgoste cât de puţină, când îi dă un sfat celui cu inima împietrită şi plină de orgoliu lumesc, harul Sfântului Duh lucrează prin dragostea sa şi-l face pe cel pe care-l povăţuieşte, să fie mult mai captiv la ceea ce-l sfătuieşte acesta. De aceea, propovăduirea noastră trebuie să fie însoţită de dragoste, nicidecum de viclenie sau de alte deşertăciuni lumeşti, pentru ca şi roadele să fie multe şi folositoare mântuirii sufletelor noastre.

Iubiţilor credincioşi şi fraţi creştini,

Iată, încă o dată Dumnezeu ne dovedeşte cum toţi cei ce se întorc din calea cea păcătoasă şi pun început de îndreptare, cu multă dragoste El îi primeşte şi le dăruieşte tot ceea ce le este necesar vieţuirii paşnice în trup, cât şi după ce vor ieşi din trupul acesta vremelnic şi vor merge la viaţa cea veşnică. Fiul cel risipitor s-a întors la tatăl său, şi acela cu multă bucurie l-a primit. Ce mai aşteptăm noi de nu ne întoarcem la Tatăl nostru Cel ceresc, la ziditorul nostru? Cine ne mai poate împiedica să nu ne întoarcem la El şi să-i zicem ca şi fiul risipitor: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.” Să nu ne lăsăm amăgiţi de patimile cele frumoase şi plăcute la gust. Să nu ne lăsăm duşi de valul lumii celei viclene, ci să ne sârguim şi să ne întoarcem înapoi la Casa Tatălui nostru, la Sfânta Sa Biserică Ortodoxă, pentru a nu flămânzi noi după cuvântul Lui Dumnezeu, pentru a nu înseta de licoarea minunată a auzirii Sfintei Liturghii, să nu ne depărtăm prea mult de respiraţia sufletului, adică de rugăciune, ci cu cu multă bucurie să ne rugăm în fiecare început şi sfârşit de zi. Să mulţumim Lui Dumnezeu pentru toate câte ne dăruieşte şi ne pregăteşte. Să ne veselim de cele bune şi de cele mai puţin bune. Astfel, lucrând în ograda sufletului nostru, şi fără să vedem pe alţii, fără să măsurăm greşelile fraţilor noştri, să ne zidim casă în ceruri, să ne strângem comori în suflet, dispreţuind tot ceea ce este vremelnic şi trecător în acest veac plin de amăgire.

Dumnezeu nu ne cere nimic. Ne cere doar să ne întoarcem la El şi să nu ne lăsăm înşelaţi de viclenia diavolului, care ne umple sufletul de amărăciunea tinereţilor şi a păcatelor, ca apoi să-şi bată joc de sufletele noastre prin felurite chinuri ale iadului. Să fim precauţi şi să nu lăsăm nicio secundă să treacă, ci să ne întoarcem degrabă la calea cea bună şi fără de amăgire, la drumul cel ce duce la fericirea veşnică a sufletelor celor ce au păzit poruncile şi au urmat Domnului nostru Iisus Hristos.

  1. Datori suntem să ne întoarcem din calea cea păcătoasă şi să ne aflăm în fiecare duminică şi sărbătoare la Sfânta Liturghie şi la întreaga slujbă. Nicio dată să nu ieşim fără să ascultăm predica, pentru a ne împărtăşi şi noi duhovniceşte din cunoştinţele episcopilor şi ale preoţilor, pe care Dumnezeu i-a ales să fie buni păstori ai Bisericii Sale, nicidecum păgubitori ai sufletelor creştinilor. De aceea, să nu cârtim împotriva celor pe care Dumnezeu i-a rânduit să păstorească Biserica şi pe credincioşi; ci să ascultăm de dânşii. De nu vor păzi ceea ce ne învaţă, este greşeala lor şi vor da socoteală pentru faptele lor. Însă, ce ne este nouă folositor să ne umplem inima de răutate şi să judecăm preoţii? Ei sunt păstorii noştri, ei sunt bijuteriile noastre. Pe ei trebuie să-i apărăm şi să-i ascultăm, chiar şi de ne vor zice alţii că sut păcătoşi. Păcătoşi suntem cu toţii. Însă, datoria noastră nu este de a judeca pe nimeni, nici pe preot, nici pe fratele nostru, nici pe potrivnicul nostru. Destul este să ne întoarcem noi din calea cea rea şi să ne facem pildă şi altora, pentru ca văzând luminată petrecerea noastră duhovnicească, să slăvească pe Tatăl nostru Cel din ceruri şi să se întoarcă şi ei, şi împreună cu fiul cel risipitor din Evanghelia de astăzi, să zicem cu toţii: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”; iar după ce ne vim întoarce, să punem început bun şi să ne lepădăm de toată vătămătoarea răutate şi împietrire a inimii, ca într-un cuget împreună cu Sfinţii Îngeri, cu Sfinţii Apostoli, cu Sfinţii Părinţi, cu Mucenicii şi Mărturisitorii şi cu toţi sfinţii, să ne veselim de fericirea veşnică a Raiului celui plin de desfătare sufletească şi de slavă Dumnezeiască, în vecii vecilor. Amin!

*************

PREDICĂ LA DUMINICA ÎNFRICOŞATEI JUDECĂŢI

„Noi toţi trebuie să ne arătăm înaintea scaunului Judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele să vârşite prin trup, ori bine ori rău” (II Cor. 5, 10)

Fraţi creştini,

Prin milostivirea Lui Dumnezeu, iată-ne aflaţi iarăşi înaintea Sfintului şi marelui Post al Patruzecimii, post premergător Învierii cele de negrăit a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În aceasă Duminică se lasă sec de la cărnuri, rânduială ce ajută trupul să treacă peste neputinţele sale fireşti, acomodându-l cu admosfera postirii, după lunga perioadă de la ultimul post, adică de la postul Naşterii Domnului, timp în care iarăşi s-a aclimatizat cu hrana cea de carne şi de brânză. În această Duminică binecuvântată se pune lacăt pântecului; dar, nu numai de la bucate se va înfrâna omul, ci şi de la toată grăirea de rău, de la toată deşertăciunea lumească, de la păcătuirea cu cele cinci simţiri ale sale, ca prin curăţirea sa trupească, să ajungă să-şi cureţe şi sufletul. Pentru că trupul este casă a sufletului. Iar, dacă sufletul domiciliază într-o casă murdară, automat se murdăreşte şi el. De aceasta trebuie să curăţăm atât trupul, cât şi sufletul, prin părăsirea tuturor păcatelor şi întinăciunilor vremelnice şi înşelătoare ale acestui veac vremelnic.

Duminica aceasta, Sfinţii Părinţi au rânduit ca în toate Bisericile Ortodoxe să se dea citire unei pericope evanghelice foarte importante în viaţa morală şi materială a omenirii. În acest capitol destul de tăinuitor al semnelor veacului din urmă, se face referire la ce-a de-a doua venire a Fiului Omului, după cum şi noi, ortodocşii creştini, mărturisim zicând: „Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece vii şi morţii, a cărui Împărăţie nu va avea sfârşit” (Mărturisirea de Credinţă). Despre ce-a de-a doua venire a Sa, Iisus Hristos a vorbit foarte mult; însă, nu a amintit nici locul unde se vor aşeza scaunele de judecată, nici vremea când va şedea pe scaun Dreptul Judecător să judece pe toţi vii şi morţii pentru toate faptele ce le-au lucrat în călătoria lor ca vieţuitori pe acest pământ efemer. S-ar lua în considerare proorocia proorocului Ioil, prin care Dumnezeu grăia astfel: „Să pornească toate neamurile şi să vină în valea lui Ioasaf, fiindcă acolo voi şedea la judecată cu toate noroadele dimrejur”(Ioil: IV, 12). Cu toate acestea, locul nu este ştiut totalmente, şi nici vremea în care va veni Dreptul Judecător. Dar, ce folos ne este nouă a şti locul unde va veni Domnul să judece lumea, pe când noi nu ne ştim sfârşitul nostru? Atâta vreme cât nu ne cunoaştem timpul nostru, nu ne foloseşte să cercetăm sfârşitul omenirii. De aceea, pentru a ne folosi din Evanghelia de astăzi, şi fără să pierdem timpul cu filozofările cele insignifiante, să luăm aminte la cele ce s-au citit astăzi, şi să primim învăţăturile tâlcuitoare ale Sfinţilor Părinţi.

  1. Întru început, Sfânta Evanghelie ne aduce amite că suntem vremelnici şi va trebui să vină obştescul sfârşit al tuturor. De aceea ne şi spune Domnul: ”Când va veni Fiul Omului în slava Sa şi toţi Sfinţii Îngeri cu El, atunci va şedea pe scaunul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Sa toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga.” Auzind acestea, ne întrebăm de ce Domnul face o asemănare a oamenilor cu oile şi caprele? Ei bine, oile sunt nişte fiinţe paşnice, pline de blândeţe, fără porniri spre a face rău, fără deprinderi spre bătaie, liniştite şi ascultătoare; pe când caprele, sunt foarte zburdalnice, uneori rele, alte ori periculoase, fiinţe care nu prea au habar de ce înseamnă liniştea, ascultarea, blândeţea. Cred că v-aţi dat seama de ce Domnul face o comparaţie cu aceste două necuvântătoare, zicând: şi-i va despărţi pe unii de alţii, cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga.” Cu oile sunt asemănaţi drepţii, adică toţi creştinii ortodocşi care statornicesc în hotarele Sfintei Evanghelii, care nu numai din fire păzesc dragostea, bunătatea, pacea şi liniştea, binefacerile, credinţa şi ascultarea, şi toate celelalte, ci cu bunăvoie le împlinesc pe ele. Pe aceştia îi va aşeza Mântuitorul de-a dreapta Sa, iar pe păcătoşi, adică pe cei pe care-i aseamănă cu caprele, îi va aşeza de-a stânga Sa, pentru că ei sunt oameni care nu se supun nici măcar legilor fireşti, adică dragostei, înfrânării, milei, păcii, ci cu mult mai mult se depărtează de Dumnezeu, de Biserică; le plac săvârşirea păcatelor, chiar dacă sunt dăunătoare pentru suflet s-au pentru trup.

În conştiinţa fiecărui om este un judecător al fiecărei fapte, un glas ce-l mustră pe om la tot ceea ce el săvârşeşte întru răutate, şi tot atât de mult îl fericeşte când săvârşeşte cele bune şi plăcute atât oamenilor cât şi Lui Dumnezeu. Acest război al conştiinţei nimeni nu-l poate birui decât prin lepădarea de tot lucrul rău şi urât înaintea ochilor Lui Dumnezeu. Fiecare om din fire ştie ce este bine s-au ce este rău. De aceea şi conştiinţa sa îl mustră s-au îl laudă pentru fiecare faptă a sa. Pe păcătoşi, nici viaţa aceasta nu-i face fericiţi, şi cu mult mai mult viaţa cea veşnică nu le va fi o plăcere, ci un chin. Fie că au ei bani, avuţii, moşteniri pământeşti, la orice pas sunt întristaţi de mustrările conştiinţei. Mustrarea aceasta vine de la diavolul cel viclean; pentru că el îl întărâtă pe om să facă păcatul, şi după ce omul îl săvârşeşte cu plăcere, diavolul începe să-l mustre şi să-şi bată joc de dânsul. Este bine de ştiut că tot sufletul care încă mai se confruntă cu mustrările de conştiinţă, şi nu se leapădă de păcatele pentru care îl mustră pe dânsul, nu va avea nici o şansă la Înfricoşata Judecată de pe urmă, pentru că însăşi conştiinţa sa îl va pârâ pentru toate răutăţile pentru care l-a mustrat, iar el din neascultare şi mândrie, nu s-a îndreptat şi nu s-a întors spre o viaţă mai curată şi mai plăcută Lui Dumnezeu şi omului.

Domnul nostru Iisus Hristos, continuând grăirea Sa cu referire la Judecata de Apoi, zice: „Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Sa: veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolbav am fost şi M-aţi căutat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi te-am hrănt, s-au însetat şi Ţi-sm dat să bei? S-au când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Şi când Te-am văzut în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: adevărat vă spun că, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” Ne întrebăm cu toţii: oare, despre sensurile proprii ale cuvintelor „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau” Bineânţeles că nu! Aici ni se arată cele şase feluri de fapte bineplăcute Lui Dumnezeu. Acestea sunt cele după care lumea va fi judecată. Ele vor decide pentru fiecare suflet în parte dacă va intra în Împărăţia Lui Dumnezeu, sau va merge la focul cel veşnic. Dar, pentru a înţelege mai bine ceea ce intenţionează Domnul să ne spună, să luăm fiecare parte din aceste versete şi să o analizăm, pentru a dobândi înţelesul cel mai corect. Prima faţă a faptelor bune, în această Evanghelie, este acest fragment „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc”. Ca să înţelegem mai bine, trebuie să luăm în seamă cuvântul din urmă al Evangheliei de astăzi, care ne aduce la cunoştinţă următoarele: „adevărat vă spun că, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” Cu alte cuvinte, nu cei ce i-ar fi dat de mâncare Lui, ar fi bineplăcuţi şi primiţi, ci cei ce au săvârşit faptele bune fraţilor lor, celor ce au nevoie de ele, celor ce trebuie ajutaţi. Dar, să ne întoarcem la textul Sfintei Evanghelii.

Dreptul Judecător îi va trece de-a dreapta Sa pe toţi cei ce s-au ostenit să-i hrănească pe cei flămânzi din hrana cea duhovnicească a Învăţăturii Bisericii Ortodoxe, din Învăţătura Sfintei şi dumnezeieştii Evanghelii. Pe aceştia îi va primi la Sine şi-i va face moştenitori ai Împărăţiei Sale celei Cereşti, precum şi pe ceilalţi făcători de bine şi de fapte bineplăcute Lui Dumnezeu.

(Fragment din Predica la Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi)

 

********

PREDICĂ LA DUMINICA

A 33-A DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

DUMINICA VAMEŞULUI ŞI A FARISEULUI

„Zis-a Domnul pilda aceasta: doi oameni s-au dus în templu ca să se roage: unul era fariseu şi altul vameş. Fariseul, stând drept, se ruga în sine astfel: Dumnezeule, îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi şi desfrânaţi, sau ca acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciueală din toate câte câştig. Iar vameşul, stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice spre cer, ci îşi bătea pieptul său şi zicea: Dumnezeule, milostiv fi mie păcătosului. Vă spun vouă că acesta s-a pogorât mai îndreptat la casa sa, decât acela; pentru că oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel care se smereşte pe sine se va înălţa”. (LUCA, XVII, 10-14).

Fraţi Creştini,

Cu paşi mari ne apropiem de Sfânta Patruzecime, adică de Sfântul şi Marele post cel de patru zeci de zile, dinaintea Sfintei Învieri a Domnului. Această perioadă, începând cu Duminica aceasta a vameşului şi a fariseului, se va numi „Perioada Triodului”. Această perioadă premergătoare prăznuirii Sfintelor Paşti, este o perioadă în care trupul şi sufletul are trebuinţă de multă înflorire duhovnicească, de o pregătire cât mai curată pentru a primi fiecare cu bucurie Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Postul Sfintelor Paşti începe imediat după Duminica izgonirii lui Adam din Rai, când se vor opri şi bucatele cele de lapte şi brânză. Dar, până atunci mai sunt încă trei săptămâni în care Sfinţii Părinţi ne dau slobozire spre toată hrana cea trupească, cu excepţia zilelor de Miercuri şi vineri, zile care vor fi notate cu „Harţi” în săptămâna premergătoare începerii Sfântului şi Marelui Post, adică se va dezlega la hrana alcătuită din lapte şi brânză.

Nu întâmplător Sfinţii Părinţi au rânduit ca în această Duminică cu care se începe perioada Triodului, să se citească o foarte frumoasă şi folositoare pericopă Evanghelică, în care Mântuitorul grăieşte cuvinte folositoare duhovniceşte tuturor creştinilor care de la Sfântul Botez au primit pecetea Duhului Sfânt. În această Evanghelie, Domnul nostru Iisus Hristos îi mustră cu încelepciune pe cei ce se numesc pe sine drepţi şi nu se smeresc, pe cei ce se înalţă înaintea oamenilor pentru laudele acestora, lăsând deoparte lauda Lui Dumnezeu care o dă tutuor celor ce pe sine se smeresc în această lume deşartă, amăgitoare şi trecătoare.

Ne întrebăm uneori: de ce Mântuitorul a vorbit în pilde, şi nu a grăit oamenilor pe faţă totul? Ei bine, când cineva îţi vorbeşte deschis, auzi şi înţelegi; dar când îţi grăieşte în pildă, auzul ţi se preface ca şi când ai fi de faţă, ca şi când ai vedea, ai auzi şi ai simţi cu simţirile tale ceea ce se săvârşeşte. De aceea şi Mântuitorul a glăsuit oamenilor în pilde, pentru ca aceştia să înţeleagă mult mai bine ceea ce le zicea.

În pilda ce s-a citit în Sfânta Evanghelie de astăzi, ne este relatată în pildă o întâmplare deosebită. Această întâmplare este doar una imaginară, o pildă, dar care se regăseşte în foarte multe cazuri reale, şi de la care putem învăţa ceva foarte bun duhovniceşte. Ni se spune că doi oameni s-au dus la Templu, adică la Biserica Vechiului Testament ca să se roage. Unul era vameş şi celălalt era fariseu. După cum ştim, vameşii erau oameni care confiscau cu nedreptate şi răpeau bunurile oamenilor, erau plini de nedreptate şi nu aveau opririle conştiinţei la multe păcate. Aceştia erau socotiţi de popor ca fiind nişte oameni spurcaţi şi departe de Dumnezeu. Însă, fariseii fiind oameni vicleni şi cu multă ascundere a păcatelor lor, înaintea oamenilor se dădeau curaţi şi drepţi, iar în interiorul lor erau cu mult mai întinaţi decât vameşii; cu toate acestea, poporul privea cu mult mai mult la partea exterioară, şi nu la cea interioară. De aceea, rugăciunile pe care le-au rostit aceştia la Templu i-a caracterizat şi a ruşinat părerile cele greşite ale oamenilor.

Intrânt fariseul în templu, a început a se ruga şi în sine a zice:„Dumnezeule, îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi şi desfrânaţi, sau ca acest vameş”. Dar, de ce acest fariseu credea că el nu este ca ceilalţi? De unde se inspirase? Ei bine, din păcat, pentru că el cu mult mai mult se sârguia să descopere şi să judece faptele altora, decât să se judece pe sine. De aceea el privindu-l pe vameş, a şi găsit trei păcate care să le însuşească acestuia şi nu numai lui, fără să mai asculte de învăţătura care zice că judecata este numai a Lui Dumnezeu. Acesta nu aducea nici un fel de mulţumire Lui Dumnezeu, deşi zicea „îţi mulţumesc”, iar apoi începea să judece faptele altora, pe sine considerându-se om curat. De asemenea, el continuându-şi rugăciunea, zicea: „Postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciueală din toate câte câştig”. La evrei erau zile de post Joia şi Lunea, pentru că ei păstrau joia, ziua în care Moise se urcase pe munte pentru a posti şi a primi Tablele Legii, iar după patruzeci de zile, lunea, s-a pogorât cu acestea. De aceea şi acest fariseu se lăuda că posteşte cele două zile. Tot după Legea Vechiului Testament, exista „zeciuiala” adică cedarea a celei de-a zecea parte din venit, pe care o dăruia la Templu şi la săraci. În perioada Noului Testament, mai exact în perioada de după naşterea şi propovăduirea Lui Iisus Hristos, zeciuiala a fost scoasă înafara Legii Lui Dumnezeu, pentru că nimănui nu i se cade să oprească o parte din venitul cuiva, pentru că acela să nu fie mâhnit, şi mai ales de Biserică; de aceea nu se mai săvârşeşte acest lucru. S-a oprit nu pentru că era ceva rău ca oamenii să ajute Biserica Lui Dumnezeu, care are nevoie şi ea şi clericii ei de un ajutor din partea credincioşilor, însă, la vremea aceea această faptă a oamenilor devenise o satisfacţie a clericilor fără frica Lui Dumnezeu, care se foloseau de ajutoarele credincioşilor în scopurile personale. De aceea, pentru a nu mai permite acest lucru, s-a interzis zeciuiala şi s-a considerat ca fiind păcat. Acum, în zilele noastre, toate sectele şi ereziile care au apărut la iniţiativele unor oameni afacerişti, ce pe sine se considerau drepţi, s-a reintrodus zeciuiala. Astfel, la sectari şi la eretici a devenit un obicei ca pastorul să oprească fiecăruia a zecea parte din venituri. De aceea îşi permit pastorii sectari să tipărească sute de mii de cărţi pline de veninul amăgitor al învăţăturilor lor greşite, pe care le acordă gratuit oamenilor naivi, în speranţa de a mări personalul sectei, bineânţeles şi naivii de la care să ia zeciuială… Dar să revenim la textul Sfintei Evanghelii.

„Iar vameşul, stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice spre cer, ci îşi bătea pieptul său şi zicea: „Dumnezeule, milostiv fi mie păcătosului”.Vameşul conştientiza că este păcătos, conştientiza că în viaţa sa săvârşeşte multe păcate. De aceea se umplea de ruşine şi se pocăia zicând: „Dumnezeule, milostiv fi mie păcătosului”. Acesta nu avea timp să se mai gândească la faptele altora, el nu îndrăznea să judece pe nimeni, ci se vedea doar pe sine ca fiind cel mai mare păcătos, şi fără să se compare cu vineva, după cum făcuse fariseul când a rostit cuvintele„..sau ca acest vameş”. Vameşul acesta ne duce cu gândul la pocăinţa tâlharului de pe cruce, care deşi era plin de păcate şi fiind condamnat la moarte suporta după vrednicie pedeapsa răstignirii, a rostit cuvintele: „Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăţia Ta!” (Luca 23, 42). Iar Domnul Iisus Hristos i-a zis lui: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 43). Iată cum şi de această dată un om păcătos primeşte iertarea păcatelor sale şi moşteneşte Împărăţia Lui Dumnezeu, iar unul ce se autointitulează curat, se face potrivnic al Lui Dumnezeu. De aceea, Mântuitorul a zis: Iar vameşul, stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice spre cer, ci îşi bătea pieptul său şi zicea: Dumnezeule, milostiv fi mie păcătosului. Vă spun vouă că acesta s-a pogorât mai îndreptat la casa sa, decât acela; pentru că oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel care se smereşte pe sine se va înălţa”. Iată cum Mântuitorul încurajează foarte mult pe cei ce se îndreaptă prin pocăinţă, pe cei ce leapădă păcatul şi se pocăiesc umilindu-se foarte mult, precum făcea şi vameşul. El era om păcătos, ştia acest lucru. De aceea era şi foarte mult criticat de oameni. Însă, oamenii judecau partea sa exterioară. Nu aveau puterea să vadă interiorul, să vadă inima omului. Şi de aceea s-au înşelat foarte mult, căci pe fariseul cel viclean care îşi ascundea faptele cele rele, îl considerau drept şi bun, iar pe cel ce cu adevărat se pocăia înaintea Lui Dumnezeu, pe acela îl judecau mai mult. Fariseul călc peste toate poruncile, prin mândrie, iar vameşul păzea toată Legea prin pocăinţa sa. Astfel s-a întâmplat şi cu tâlharul de pe cruce. El toată viaţa şi-o petrecuse în păcate. Dar, pocăindu-se şi crezând în Dumnezeu, în Iisus Hristos, rostind cuvintele pocăinţei „Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăţia Ta!” a primit iertare tuturor păcatelor şi a fost primul om care a intrat în Împărăţia Cerurilor, în Edenul cel mult dorit, după Învierea Domnului, după cum însuşi Iisus Hristos îi făgăduise când era pe Cruce.

Această mândrie a fariseului ne duce cu mintea în adâncul istoriei nescrise şi fără de ani, când Lucifer, cel mai strălucit înger, a căzut din ceruri ca un fulger, împreună cu toţi cei ce căzuse în păcatul mândriei. Pentru a înţelege ce este mândria, iată ceea ce scria Sfântul Ioan Scărarul: „Mîndria este lepădătoare de Dumnezeu, învăţătură a diavolilor, defăimare a oamenilor, maica osîndirii, strănepoata laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, ieşirea din minţi, înaintemergătoare de căderi, pricină a epilepsiei, izvor al mîniei, uşă a făţărniciei, întărire a diavolilor, străjuitoare a păcatelor, pricinuitoare a nemilostivirii, neştiinţă de îndurare, amară luătoare de seamă a greşelilor altora, judecătoare fără de omenie, împotrivă luptătoare a lui Dumnezeu” (Filocalia, IX, Cuvîntul 25, Despre mîndrie). În acest păcat a fost sfârşită toată măreţia şi luminăţia lui Lucifer. În cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu. Şedea-voi pe muntele cel înalt peste munţii cei înalţi care sînt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor, fi-voi asemenea Celui Preaînalt (Isaia 14, 13-14). Prin acest păcat, Adam, ca şi Lucifer, a pierdut partea sa dintru început, când se afla în Rai, pentru că a cugetat cele mândricioase şi pierzătoare. Acestui păcat era supus şi fariseul care, având ochii închişi de ceaţa mândriei, nu se limita să-şi plângă păcatele în cugetul său, ci mai degrabă căuta să vadă greşelile altora, iar pe ale sale să le ignore, să nu le ia în considerare. Aşa sunt unii din zilele noastre care, deşi în faţa lumii par a fi buni şi blânzi, propovăduitori ai „păcii” şi care sunt preocupaţi foarte mult de „binele global”, de mediul înconjurător, deşi sunt clerici, episcopi chiar şi patriarhi, ei fug cu uşurinţă de la ceea ce este impotrant, adică pocăinţa, şi se duc pe alte cărări, săpând la temelia Bisericii Lui Hristos, încercând să o surpe. Aceştia sunt urmaşii fariseilor. Acestora se aseamănă mulţimea preoţilor care activează doar ca „angajaţi” ai instituţiei, şi în niciun fel ca slujitori şi împlinitori ai poruncilor. Acestora le este sortit încă de la început focul iadului, pentru că în mintea lor slabă, cred că îl pot duce în eroare pe Dumnezeu, folosindu-se de pe urma Bisericii doar spre a agonisi anumite bunuri materiale. Ei bine, preotul nu trebuie să fie deprins spre patimi, spre agonisire blestemată înaintea Lui Dumnezeu, spre fariseism, adică spre viclenie şi spre făţărnicie, ci trebuie să fie deplin dedicat slujirii în care a fost rânduit. Preotul trebuie să fie model pentru ceilalţi, lumină înaintea oamenilor, ca aceştia văzând faptele şi credinţa sa, să înseteze dăpă urmarea Lui Hristos. Dar, pentru că aceste calificative nu mai pot fi date prea des în veacul acesta, credinţa a slăbit foarte mult. Ceea ce mă surprinde foarte mult este că au apărut foarte multe aşazise icoane şi obiecte „făcătoare de minuni” şi izvorâtoare de „mir”. De fiecare dată lângă aceste odoare zace o cutie a „milostivirii”, o cutie a milei, al cărui dos se sfârşeşte în buzunarele oamenilor care cu viclenie cârmuiesc Biserica. Trebuie să fim cu luare aminte în aceste cazuri. Icoanele nu izvorăsc „mir”. Mirul nu este cel cu care se ung credincioşii după priveghere, nu este mirul cel de la Sfântul Maslu, nu este cel adus de la greci sau de la ruşi având miros bineplăcut. Mirul este doar acela cu care se săvârşeşte Taina Sfintei Mirungeri, adică Sfântul şi Marele Mir pe care în sfinţesc numai episcopii în frunte cu Mitropolitul sau Patriarhul (dacă este). Acest mir este pecetea Duhului Sfânt ce se dă fiecărui creştin-ortodox imediat după Taina Sfântului Botez. Mirul nu se dă la mireni sau la diaconi, şi nici la preoţi, ci doar la Biserici, împreună cu Sfântul Antimis, şi nimeni nu are blagoslovenie să se atingă de ele, să se ungă, să privească sau altceva să facă. Din Icoane nu poate izvorâ niciun fel de „mir”. Icoanele nu sunt izvoare, nu sunt obiecte ce pot fi folosite spre agonisirea banilor, ci ele sunt chipuri ale Lui Dumnezeu, chipuri ce ne amintesc de Sfinţii Apostoli, de Maica Domnului, de sfinţii Mucenici şi Cuvioşi, de Sfinţii Părinţi, şi în niciun caz nu fac semne de acest gen, sau arătări de umbre, lumini, mirosuri, etc. Icoanele nu sunt cinstite pentru minuni, ci pentru Sfinţenia care se sălăşluieşte în dânsele. În ultimul veac au fost invadate Bisericile de Icoane care „fac minuni”. Ei bine, să se ştie şi să se ia aminte că toate icoanele sunt făcătoare de minuni, adică de împlinire a cererilor fiecărui creştin drept, ce se roagă cu credinţă puternică, iar credinţa este permanent în inima, sufletul şi-n trupul său. Să fim şceptici în această privinţă a facerii de miruri la icoane, lacrimi, luminiţe, umbre, şi altele. Nu putem spune că Sfintele Icoane nu fac minuni, pentru că de aceea sunt şi de aceea sunt sfinţite. Nu spre a ne deveni dumnezei, chipuri cioplite, ci ca noi să ne rugăm nu materialului în sine, ci celor ce sunt reprezentaţi în icoane.

Cu toate că Biserica deţine foarte multe parohii şi mănăstiri, foarte mulţi preoţi şi episcopi în întreaga lume, totuşi, credinţa a scăzut văzând cu ochii, cum s-ar zice. Mulţi intră în Biserică doar de paşte, şi atunci să facă zarvă şi să batjocorească lumea şi pe preot. Sunt mulţi care nu ştiu ce înseamnă postul, Sfânta Spovedanie, Sfânta Împărtăşanie, nu ştiu ce înseamnă fregventarea Bisericii. Ei bine, dacă acestea s-au îndesit cutremurător, acum când avem atâtea biserici şi atâţia oameni care se cred cuvioşi şi drepţi, ar fi trebui ca în fiecare Parohie să fie peste 90% în fiecare Duminică şi sărbătoare la Sfânta Liturghie. Ei bine, nu se întâmplă acest lucru. Să fie vina episcopilor că nu hirotonesc după vrednicie, ci după studii şi relaţii? Să fie din vina salariilor şi veniturilor care îi fac pe mulţi dintre slujitori să uite care le este rânduirea şi misiunea? Să fie de vină libertatea religioasă şi lipsa prigonirii? Ei bine, nu sunt de vină nici vremurile, nici anii. Sunt de vină oamenii. Defapt, aceste vremuri de veacuri întregi au fost aşteptate, de două milenii s-a vorbit despre ele că vor fi vremurile cele de pe urmă. Însă, nu acest lucru este treaba noastră, a şti când şi cum va fi vremea de pe urmă; ci grija noastră să fie cu mare luare aminte la sufletele noastre, pentru că nu ştim măcar ceasul în care suntem rânduiţi să mergem înaintea Dreptului Judecător şi să dăm socoteală pentru faptele noastre. Să nu fim şi noi ca fariseii care vor să fie cinstiţi de lume pentru faptele pe care ei le expun ca fiind bune; ci trebuie să fim ca acel vameş care ştiindu-şi slăbiciunile şi păcatele, se pocăia şi zicea: „Dumnezeule, milostiv fi mie păcătosului”.

Cine se înalţă pe sine, se va coborâ, iar cine se va smeri se va înălţa, după cum zice Domnul: „oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel care se smereşte pe sine se va înălţa”. Aceasta nu este doar în Legea mântuirii. Această învăţătură este pretutindeni în lume. Cel ce se mândreşte la serviciu, cade drept lăudăros şi chiar de va face ceva bun, toţi vor crede că pentru laudă a făcut. Cei mândri chiar pentru a fi lăudaţi fac… În şcoli şi instituţii de învăţământ, cei ce se laudă ca fiind buni şi puternici, sunt coborâţi jos, în urma tuturor. Oriunde în lume, în orice caz, mândria este potrivnică bunei desfăşurări. Încă de la început mândria a fost ucigătoare. Să îl privim pe lucifer. Era cel mai mare şi cel mai luminat dintre Arhangheli. Însă, mândria l-a făcut să piardă şi ocul în care se afla, ajungând o povară pentru toţi, un ghimpe, un lepădat, un dispreţuit. Aşa şi Adam, pentru mândrie şi pentru voinţa de a fi mai mare decât era, înălţarea de sine l-a făcut să fie alungat şi ruşinat. La început era stăpân peste toate; iar după ce s-a mândrit, tuturor le-a devenit slugă şi subaltern. Aşa se întâmplă cu toţi cei ce poftesc să fie mai mari decât ceea ce sunt. Aşa se întâmplă cu toţi cei ce încearcă se pară în ochii oamenilor altceva decât ceea ce sunt cu adevărat, adică le lipseşte cu deăvârşire sinceritatea. Aceştia sunt oameni mincinoşi, oameni mândri, oameni pârâcioşi, care nu-şi văd păcatele lor şi cu uşurinţă le văd pe ale altora. Referitor la aceasta, un duhovnic ne zicea într-o povăţuire: „cei ce văd păcatele altora se înşeală crezând că ei s-au lipsit de păcate; însă, mai mult s-au lipit de ele şi le-au devenit slugi înlănţuite, păcătuind la orice pas, făcând greşeli foarte mari la orice deschizătură a gurii”.

Să luăm aminte iubiţilor fraţi creştini, şi să ne îngrijim de sufletele noastre, pocăindu-ne păcatele noastre cele multe şi lăsând păcatele cele puţine ale oamenilor. Ca văzând Dumnezeu umilinţa noastră, să ne înalţe şi pe noi şi să ne facă părtaşi ai vieţii cele de veci, în Edenul cel preafrumos. Amin!

*************

Cuvânt duhovnicesc

în prima Miercuri a Sfântului şi Marelui Post al Patruzecimii

*******

PARTEA I-a

Felul rugăciunii bineplăcute Lui Dumnezeu şi

roadele acesteia

de Veniamin Ilie

Mă gândesc la cuvântul pe care l-a rostit Domnul Iisus Hristos către Sfinţii Apostoli: „toate câte cereţi când vă rugaţi, să credeţi că le veţi lua, şi le veţi avea” (Marcu XI, 24). Aceasta o înţelegem, dar sunt altele pe care mintea noastră nu le poate pricepe până ce nu ne vom învăţa de la Sfânta Tradiţie tâlcuirea lor. Mântuitorul ne învaţă cum să ne rugăm cu adevărat, căci de multe ori nu ştim cum să ne rugăm cu folos, ce să cerem, de ce să cerem şi dacă cerem ceea ce este folositor nouă.

Mântuitorul ne cere un singur lucru: să păzim Poruncile. Deci, dacă El ne cere un singur lucru, iar din împietrirea inimii noastre nu păzim nimic; cum, dar, El va împlini rugăciunile noastre cele multe? De aceea se roagă zadarnic unii; căci de nu păzesc legea Domnului, din fire, ascultând de Sfânta Evanghelie, rugăciunea lor nu este auzită de Domnul, pentru că nici ei nu aud glasul Lui Dumnezeu şi nu pun început bun de pocăinţă.

Dumnezeu niciodată nu a cerut omului ceea ce nu a putut el duce. Însă, niciodată omul nu a căutat să fie în relaţie bună cu Dumnezeu. Zic aceasta, generalizând conştient, pentru că majoritatea, mai bine zis toţi oamenii, caută cumva la poftele trupurilor lor, la cererile patimilor, la voinţa celor vremelnice. Dar, dacă toţi greşesc în acest sens, nu înseamnă cu toţi rămân în greşeală. Precum nici toţi cei ce primesc Botezul, nu îl ţin cu vrednicie până la sfârşit, ci se leapădă prin păcat sau erezie. Însă, nici tot sufletul cel ce a căzut, nu înseamnă că a căzut până la sfârşit, pentru totdeauna, ci mai are o şansă, pentru că Dumnezeu îl cheamă şi-l primeşte ca pe fiul cel rătăcit şi risipitor (Luca; XV, 11-32) . Dar, dacă ne aducem aminte, nici fiul risipitor nu a venit pur şi simplu la tatăl său, să-l reprimească, ci s-a rugat lui, zicând cu lacrimi în ochi: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău” (Luca. XI, 21). Adică s-a rugat cu umilinţă. El nu mai avea curajul să-i ceară tatălui său nimic, nu mai dorea nicio avere, nici-un dar, ci dorea numai să-l primească şi să-l lase să se bucure numai de cinstea că este fiul lui. Oare, aşa facem şi noi, fraţii mei? În loc să conştientizăm că ne-am aclimatizat cu păcatele, ne-am făcut comozi în patimi şi tindem spre o cumplită lenevire, în loc să luptăm cu păcatul, noi mergem cu neruşinare la Icoana Domnului, şi-i cerem să ne dăruiască, poate chiar şi lumea întreagă, poate chiar şi viaţa veşnică, dar nu dincolo, ci aici! Ei bine, nu ne dăm seama că noi ne-am depărtat de Dumnezeu, ca nişte fii care fac numai probleme părinţilor lor, şi încă mai îndrăznim să cerem, încă înzecit mai mult decât merităm. Poate, nu merităm nimic; însă, noi cerem. Destul ne este şi că ne mai lasă să trăim, şi nu ne mistuie ca oarecând pe nefireştii sodomiteni, care fără ruşine sălăşluiau în păcate cumplite, fără să se gândească la Legea Lui Dumnezeu, fără să se gândească că sunt pasibili de condamnarea la cumplitele chinuri ale iadului. Aşa sunt şi în zilele noastre oameni. Dar, nu ne întrebăm: de ce sunt încă şi de ce Dumnezeu îi lasă să sporească? Ei bine, nu Dumnezeu îşi are vina aici, ci noi, care nu ne dăm deloc silinţa să propovăduim Credinţa şi Evanghelia, fiind ca o lumină înaintea oamenilor, ca ei văzând câtă bunătate se sălăşluieşte în dreptslăvitorii creştini, să renunţe la păcat şi necredinţă, şi să vină la Ortodoxie. Acestea ni le zice destul de lămurit Domnul Iisus Hristos, când ne învaţă: „Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, asa incat sa vada faptele voastre cele bune si sa slaveasca pe Tatal vostru Cel din ceruri” (Matei. V, 16). Dar, noi ce facem? Arătăm lumii că suntem păcătoşi, că suntem călcători ai Sfintei Evanghelii, că nu păzim nimic din ceea ce ne zice Domnul Dumnezeul nostru. Deci, cine va veni şi se va Boteza, atâta vreme cât ceea ce le zicem lor, noi nu păzim?! Întâi trebuie să ne facem noi împlinitori ai Legii şi păzitori ai Poruncilor, şi apoi toate cuvintele noastre vor fi umbrite de puterea Duhului Sfânt, şi roade asemenea apostolilor vom face. Să luăm aminte că păcatul ce se sălăşluieşte multă vreme în noi, ne robeşte; iar Duhul Sfânt nu se sălăşluieşte în acelaşi loc cu păcatul, ci numai în locul cel frumos şi împodobit cu podoabele virtuţilor. Zic aceasta pentru că nici filosofia, nici arta, nici stiinta nu-l face pe om puternic în cuvânt, dacă el nu are credinţă puternică, trăire curată şi nu păzeşte poruncile Lui Dumnezeu, Sfânta Evanghelie şi legea dată din fire. Iată, Arie era unul dintre cei mai învăţaţi teologi ai lumii, şi multe grăia el. Însă, dacă acesta nu a avut temelie duhovnicească, tot ce a grăit s-a făcut armă ucigătoare, şi pentru ereziea pe care o propovăduia el, moarte şi-a agonisit. Aşa se întâmplă cu toţi care doar citesc literelie, chiar şi tâlcuirile Evangheliei, dar nimic nu se ostenesc să păzească. Evident că nu au putere în cuvântul lor. Dar, noi să ne învăţăm acum, că trebuie să şi grăim, dar să şi trăim ce propovăduim. Pentru că, de vom sălăşlui în Credinţă şi în hotarele bineplăcute Lui Dumnezeu, se va împlini asupra noastră cuvântul Domnului: „Aveţi credinţă în Dumnezeu, căci adevărat vă spun vouă că cel care va zice acestui munte, ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce va zice se va face, orice v-a zice el se va face” (Marcu. XI, 22 -23). Căci, credinţa şi rugăciunea îl înalţă pe om către Dumnezeu; iar pentru această apropiere, Domnul îl aude şi-i împlineşte cererea. Însă, zice Domnul: „Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne, va intra in imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu Celui din ceruri”(Matei. 7, 21). Deci, dacă nu păzim ceea ce Dumnezeu ne cere, nici El nu va împlini ceea ce cerem noi. Mântuitorul ne cere aceasta:“Deci voi asa sa va rugati: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău” (Matei. VI, 9-13). Păzim noi această rugăciune? Mulţi vor răspune la această întrebare “păzim”. Dar, dacă vom întreba: plinim ce zicem? Atunci toţi ne vom aduce aminte că în această rugăciune, am rostit cuvintele “şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.Atunci ne ruşinăm şi vedem cu adevărat că nici cea mai simplă rugăciune, nu putem să o păzim, nici această foarte cunoscută rugăciune nu ştim să o ascultăm, ci doar cu buzele să o rostim, şi doar atât. Ei bine, dacă dorim cu adevărat să păzim această rugăciune, dorim să păzim şi această învăţătură pe care ne-o dă Domnul nostru Iisus Hristos, zicând: “Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre. Căci, dacă voi nu veţi ierta, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta greşelile voastre” (Marcu. XI, 25-26). Iată ce ne îndeamnă Domnul! Iată câtă bunătate! Aici învăţăm ce înseamnă reciprocitatea şi ceea ce este mai mult decât această calitate. Aici învăţăm că avem datoria să iertăm cu mult mai mult decât nouă ni se iartă. Această iertare pe care noi o vom acorda celor ce ne greşesc, ne va ajuta în acea clipă când, în faţa scaunului de judecată, vom da răspuns pentru toate faptele pe care le-am făcut. Iar, dacă printre multele noastre fapte rele şi urâcioase înaintea Lui Dumnezeu, se va afla multă iertare şi multă dragoste, şi Dreptul Judecător, Mântuitorul Iisus Hristos, ne va ierta greşelile noastre. Vom avea noi tăria să facem acest lucru? Vom avea tăria să iertăm pe cei ce ne-au greşit sau ne-au păgubit cu ceva? Vom avea noi puterea să trecem peste relele cele grele şi rănile cele vătămătoare ce ni le-au lăsat potrivnicii noştri? Ei bine, eu zic: vom avea! Pentru că Dumnezeu asta ne cere, iar dacă vede la noi bunăvoinţă de îndreptare şi de păzire a Legii Dragostei, pentru că El ne cere acest lucru, ne va ajuta şi mai uşor vom răzbi drumul, isprăvind la poarta Împărăţiei Lui Dumnezeu. Aceasta este dragostea creştinească. A ierta mai mult decât ni se iartă şi a primi toate cu bucurie, îngăduind aproapelui să greşească faţă de noi, mai mult decât el ne îngăduie nouă să-I greşim. Aşa făcând şi cu păgânii, ereticii şi cu toţi rătăciţii, pentru dragosea pe care o avem faţă de dânşii, şi pentru luminata pricepere a noastră, ei se vor înţelepţi şi vor asculta cuvitntele noastre cele de chemare la Dreapta Credinţă.

Fraţilor, vedem cu toţii cât de mult a fost strâmtorată Ortodoxia în acest veac. Vedem câte secte s-au ridicat din oameni răi, şi luptă Bisericia Lui Hristos. Simţim strâmtorarea ce ne-o fac papistaţii şi marile puteri diavoleşti ale lumii, încercând să ne depărteze de Dreapta Credinţă, şi să ne tragă la eresuri, pentru că aceasta este voia diavolului. Ei bine, dacă dorim să luptăm, armele grăirii mulţi dintre noi nu le au. De aceea, protestanţii, papistaşii, ereticii şi schismaticii luptă prin cuvinte contra noastră, înşelând pe mulţi. Dar, noi, cât de puţini am fi, să nu avem, ca ei, pe buzele noastre cuvintele cele bune, iar în inimă şi-n fapte numai urâciune şi patimile răutăţii. Să luăm aminte şi să păzim ceea ce grăim, pentru că aceasta ereste tăria cea tainică a cuvântului duhovnicesc. De pildă, Sfinţii Apostoli, purtaţi fiind prin Sfântul Duh, în întreg pământul, au adus mulţime de oameni la credinţa cea bună, pentru că şi păzeau ceea ce ziceau oamenilor. Că, de ar fi zis numai, şi nimic nu ar fi păzit, atunci era lucrare cu viclenie şi minciună, iar Duhul Lui Dumnezeu nu se sălăşluieşte şi nici nu lucrează în cei vicleni, pătimaşi şi grăitori de neadevăruri.

Trei lucruri îl zideşte pe om şi-l face corabie purtătoare de mărgăritarele cele mult folositoare ale grăirii celor duhovniceşti. Acelea sunt specificate destul de clar în Sfânta Evanghelie, zicându-ne Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos: “Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi se va deschide vouă” (Matei. VII, 7). Adică să cerem cele necesare trăirii noastre, iar în rugăciuni să cerem cele folositoare mântuirii, nicidecum cele de care nu avem trebuinţă sufletească, ci vremelnică şi vătămătoare. Să nu cerem averi, comori, lucruri scumpe, bijuterii, bani, aur, argint şi pietre preţioase, obiecte scumpe şi costisitoare, ci să cerem “pâinea noastră ce-a de toate zilele”, pentru că nu ne folosesc nicio comoară, nicio avuţie, nu ne duce nimic la fericirea ce aveşnică, decât faptele noastre cele bune. De aceea, Domnul ne zice: “Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură.” (Matei. VI, 19). Şi iarăşi zice: “Ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura. (Matei. VI, 20).

Al doilea fapt ce ne apropie de Dumnezeu, pe lângă rugăciunea cea curată şi echilibrată, este fapta căutării Lui Dumnezeu, adică a căuta Legea Sa şi a o împlini. După cum este scris: “căutaţi şi veţi afla”. Aşa este în orice filosofie, în orice ştiinţă, cultură şi artă. La orice şcoală şi orice instituţie de învăţământ, cercetarea este un factor foarte impotrant ce favorizează rezultate excepţonal de bune. Aşa şi în această şcoală a creştinismului. Ne naştem, toată viaţa avem datoria să învăţăm; iar când murim, tot fără să ştim ceva ne ducem la mormând. Cu alte cuvinte, oricât am cerceta şi am căuta, tot nimic nu aflăm. Însă, dacă vom căuta cele ce ne povăţuiesc la cărarea ce duce către Împărăţia Lui Dumnezeu, cu adevărat ceea ce vom căuta, vom şi afla. Însă, celor ce nu au cunoscut Legea Lui Dumnezeu, îndreptăţire multă le este faptul că ei greşesc cu neştiinţă, şi aşa se duc spre prăpastia iadului. Însă, mult mai greu va fi de sufletele celor ce au descoperit Legea Lui Dumnezeu, au cunoscut creştini, s-au botezat şi l-au primit pe Hristos în inimile lor, iar apoi, prin păcate, l-au alungat şi l-au răstignit pentru a doua oară, pentru robia patimilor în care zac trupurile lor. Dar, să luăm aminte că toţi ne catalogăm în această situaţie, în acest stil de pătimire şi de batjocorire a Lui Dumnezeu prin păcate. Însă, precum fiul risipitor, întărcându-se şi rugându-se Tatălui său, iarăşi l-a primit şi l-a lăsat să-I fie fiu. Aşa şi noi, să ne întoarcem, şi să batem la tainica uşă a pocăinţei, zicând “Braţele Părinteşti, sârguieşte a mi le deschide mie, dătătorule de viaţă, că în desfătări mi-am cheltuit toată viaţa mea. Spre bogăţia cea necheltuită a îndurărilor Tale, privind Mântuitorule. Acum nu trece cu vederea inima mea cea săracă. Căci către Tine, Doamne, cu umilinţă strig: am greşit, Părinte, la cer şi înaintea Ta” (Tropar, glasul al V-lea, din timpul tunderii în sfânta Schimă). Deci, al treilea pas ce ne apropie şi mai mult de Dumnezeu este acela de a avea curajul, după atâta timp petrecut în păcate, ne ştiind vremea când va veni glasul Îngerului şi ne va cere sufletul, să venim la Mântuitorul cu Pocăinţă şi să batem la uşile Împărăţiei Sale, cu lacrimi de pocăinţă, să ne primească şi pe noi, măcar ca pe unii dintre slugile sale, nicidecum cerând ceva, pentru că nu merităm nici măcar a avea onoarea de vedea porţile Împărăţiei celei cereşti. Dar, până a ajunge noi la vremea cea din urmă, să împlinim ceea ce ne zice Domnul: “bateţi şi se va deschide vouă”. Să batem şi noi la uşile pocăinţei, şi cu curaj şi lacrimi de umilinţă, să-L rugăm pe Stăpânul şi Ziditorul a toate, să ne ierte greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri, şi să ne numere între oile cele cuvântătoare ale turmei Sale celei dreptslăvitoare.

**********************

CUVÂNT DUHOVNICESC

******

(Partea a II-a)

******

în prima Vineri a Sfântului şi Marelui Post al Patruzecimii

Roadele propovăduirii şi roadele faptelor bune

de Veniamin Ilie

Fiind fii ai Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti, ce-şi are ca temelie pe însuşi Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, datori suntem să cunoaştem învăţătura Părintelui şi Fondatorului Bisericii noastre, al singurei Biserici Ortodoxe. De aceea, Sfinţii Părinţi ne-au lăsat ca nişte mărgăritare de mare preţ, Sfintele Scripturi, pentru a cunoaşte adevărul despre Dumnezeu, insuflet Proorocilor şi Apostolilor şi întărit de către adevărul Sfintei Tradiţii; Sfintele Dogme predanisite de la Domnul nostru Iisus Hristos, întărite de către Sfinţii Apostoli şi de către Sfintele Sinoade Ecumenice, întocmai şi de către Sfinţii Părinţi primite, asemenea şi de noi; Predania şi Sfintele Canoane, prin care să ajungem la dobândirea cunoştinţei celor folositoare şi a celor pierzitoare.
După cum zice Domnul nostru Iisus Hristos, „Eu sunt tulpina viţei, voi sunteţi mlădiţele” (Ioan. XV, 5). Mântuitorul este începutul şi sfârşitul, Alfa şi Omega, trecutul, prezentul şi viitorul. El este lumina lumii, El este scăparea celor necăjiţi, ajutorul săracilor, bucuria întristaţilor, vederea orbilor, auzul surzilor, grăirea muţilor, deplasarea schiopilor. El este „sulpina viţei”, adică temelia creştinismului. Toată baza Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti este însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Biserica este dogmatisită ca fiind „Trupul Lui Hristos”, iar dreptslăvitorii creştini sunt mădularele. În Sfânta Evanghelie, Domnul ne mai aseamănă şi cu viţa viei. El – Mântuitorul Iisus Hristos – este tulpina viei, iar noi suntem mlădiţele. Lucrătorul este Dumnezeu. Deci, precum orice lucrător aruncă în foc mlădiţele cele neroditoare, aşa va secera şi Dumnezeu pe oameni, şi-i va blagoslovi pe cei ce au adus roade şi au săvârşit tot lucrul cel bun, iar pe cei ce au cheltuit toată viaţa lor în păcate şi-n fărădelegi lumeşti, fără să facă roade vrednice de mântuire, ca pe nişte mlădiţe uscate de arşiţa zilei, îi va arunca de la El, în focul cel nestins al iadului, după cum Însuşi făgăduieşte aceasta: „Pe orice mlădiţă care este în Mine şi nu aduce roadă, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roade, El o curăţă, pentru ca şi mai multă roadă să aducă” (Ioan. XV, 2). Pe orice om care fără de rodire stă în vrednicia numelui de creştin, dar nu aduce roade vrednice de mântuire, ca pe o mlădiţă neroditoare, Dumnezeu îi taie; iar pe dreptslăvitorii care aduc roadă, îi curăţă de păcate şi fărădelegi, şi-i blagosloveşte, pentru şi mai multă roadă. Roadele pe care trebuie să le aducem, sunt date prin porunca Mântuirorului, şi sunt de două feluri. În primul fel, adică cel personal, rodirea constă în curăţirea trupului şi a sufletului de întinăciunile şi impedimentele care-l îndepărtează pe omul păcătos de Dumnezeu; iar în al doilea rând, adică în sensul plenar, rodirea însemnă sporirea credincioşilor, prin propovăduire şi misiune Ortodoxă. În Sfânta Evanghelie, găsim această îndatorire, când ascultăm porunca Mântuitorului, care zice: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura” (Marcu. XVI, 15). Iar Sfântul Apostol Petru, zice: „Căci vouă vă este dată făgăduinţa şi copiilor voştri şi tuturor celor de departe, pe oricâţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru” (Fapte II, 39).
Roadele la care ne trimite Mântuitorul, sunt foarte folositoare, în acelaşi timp bineplăcute înaintea Lui Dumnezeu; dar, pe cât sunt de mântuitoare, pe atât pot fi pierzătoare. Precum uneltele cele ascuţite, pot fi folosite spre folosul cel bun, iar celor ce nu sunt în toate facultăţile mentale, pot fi unelte de a face rău. Precum focul este creat spre căldură şi lumină, dar dacă nu este administrat corect, poate fi pricinuitor a multe răutăţi. Aşa sunt şi roadele la care ne trimite Domnul. Pot fi folositoare, dar pot fi şi dăunătoare, deşi au acelaşi chip. De pildă, principala rodire ce ne-o porunceşte Mântuitorul, este de a propovădui Evanghelia la toate neamurile. Însă, în ce mod? De aceea trebuie mai întâi să ne sârguim şi să ne curăţăm de păcatele şi fărădelegile ce ne stăpânesc trupul, şi să facem sufletul dezrobit de toată puterea cea rea a potrivnicului, iar apoi, după ce ne-am desăvârşit pe noi înşi-ne în virtuţi şi-n fapte bune, să arătăm şi altora calea cea dreaptă. Pe când noi înşi-ne nu ştim adevărul despre faptele pe care le săvârşim, dacă sunt bune sau rele, cum vom putea să îndemnăm pe alţii să aleagă ceea ce este bun şi folositor? Arâta vreme cât unii nu cunosc Sfânta Evanghelie, nu stiu de ce cred în Sfânta Treime, nu ştiu de ce trebuie să cinstească cele două firi ale Domnului nostru Iisus Hristos, nu au habar de ce sunt cinstiţi Sfinţii Îngeri, Maica Domnului, Sfinţii Apostoli, Mucenici şi Cuvioşi, cum vor da explicaţie ereticilor care nu săvârşesc cinstire acestor Sfinte Dogme drepte? Ei bine, fără a cunoaşte, şi fără a avea deplină convingere, unii se aventurează în „misionarism” încercând să-i înveţe pe eretici să cinstească pe Sfânta Treime, să cinstească Sfinţii, să se închine, să postească şi să asculte de Sfânta Tradiţie. Ei bine, atâta vreme cât ei nu-s convinţi care-i rolul fiecărei Dogme în Credinţa Ortodoxă, devin pradă foarte uşoară şi sunt traşi spre erezie cu uşurinţă de către sectari. De aceea, roadele cele pe care trebuie să le facă dreptslăvitorii creştini simpli, cu smerenie, sunt acelea de a-şi curăţa trupurile de păcatel şi spurcăciunile lumeşti, hrănindu-şi sufletele din Sfânta Evanghelie, fără să răstălmăcească ceva după nepriceperea sa, ci să ceară mereu sfatul preotului duhovnic. Roadele cele mai potrivite ale creştinilor simpli sunt: rugăciunea, postul, metaniile, fregventarea Bisericii, ascultarea Sfintelor Slujbe şi predicile, citirea Cărţilor Ortodoxe, păzirea cugetului curat de întinăciunile cărţilor ereticilor, dar şi de mustrare, ferindu-se de aceasta (de mustrarea cugetului) prin evitarea păcatului. Acestea sunt roadele cele mai bune pe care le pot aduce creştinii începători, care încă nu au dobândit armele cele necesare cu care să biruiască lupta cu potrivnicii duavoli şi oameni diavoleşti, adică ereticii. Fără niciun fel de pricinuitoare de vătămare este fapta bună de a aduce pe cineva la Biserică, arătându-i doar primul pas spre biserică. Cealaltă datorie, de a propovădui Evanghelia la toate neamurile şi de a-i învăţa pe toţi dreapta slăvire, este datoria diaconilor, preoţilor, arhiereilor, monahilor şi monahiilor. Pentru că aceştia, după multă vreme de cultivare, a dobândit cunoştinţele esenţiale şi necesare de a învăţa pe cineva să slăvească drept şi corect pe Dumnezeu, să păstreze dreptele Dogme, Sfânta Tradiţie şi Sfintele Canoane.
(Fragment)

www.veniaminilie.wordpress.com

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: