Cartea „Vocea Ortodoxiei” – Cap. II

CAPITOLUL 2

Necanonicitatea şi gravitatea schimbării calendarului bisericesc

 

Pentru mulţi dintre clericii stilului nou, problema schimbării calendarului nu a avut o foarte mare însemnătate, şi chiar mulţi socotesc schimbarea ca fiind o „îndreptare” a calendarului, după calculele filozofilor catolici. Ei bine, dacă pentru Biserica Catolică schimbarea calendarului, încă din anul 1582, nu a avut o însemnătate prea mare, pentru Biserica Ortodoxă, din punct de vedere canonic, a fost una dintre inovaţiile care au declanşat un şir de abateri de la Sfintele Canoane şi de la hotărârile Sfintelor Sinoade de mai-nainte.

Pentru a înţelege mai bine gravitatea, trebuie să studiem amănunţit hotărârile Sfântului Sinod întrunit în anul 1583, în vremea Patriarhului Ieremia al II-lea, Sinod care a combătut problema calendarului nou. Niciuna dintre hotărârile acestui Sfânt Sinod nu au fost luate în considerare de către episcopii care au primit noul calendar. Dimpotrivă, nici măcar de Sfintele Canoane mai vechi nu s-a ţinut seama, nici de cele ale Sfintelor Sinoade Ecumenice. În hotărârile Sinodului din anul 1583, primul Canon dat, a fost acesta:

„Orişicine nu ar mărturisi cu inima şi cu gura că este mădular al Bisericii de Răsărit botezat ortodox şi că Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl fiinţial şi ipostatic, aşa cum Hristos spune în Evanghelie, ci Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul în acelaşi timp, unul ca acesta să fie lepădat afară de Biserică şi să fie Anatema[1]”. În catolicism s-a practicat botezul prin stropire, botez care acum este recunoscut ca fiind valid în Biserica Ortodoxă de Stil Nou, ceea ce contravine întru toate Sfintelor Canoane neschimbabile ale Sfinţilor Apostoli şi Sfintelor Sinoade Ecumenice. Dimpotrivă, în România, în anumite regiuni ale ţării, în special în partea Ardealului, preoţii Bisericii de stil nou botează prin stropire, precum practică apusenii (catolicii/papistaşii). Această asemănare a stilului nou cu catolicii este una dintre cele mai grave abateri ale noilor calendarişti. Iată ce spune Canonul 50 al Sfinţilor Apostoli: „Dacă vreun Episcop, sau Presbiter nu va săvârşi trei afundări ale unei Taine, ci o afundare, care se dă întru Moartea Domnului, să se caterisească. Că nu a zis Domnul întru Moartea mea botezaţi. «Ci mergând, învăţaţi pe toate neamurile, botezându-i pe ei în Numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh»”. Botezul în 3 afundări, în numele Sfintei Treimi, iar nu prin stropire, sau printr-o afundare, sau în alt chip, reprezintă naşterea din apă şi din Duh, după cum ne învaţă Mântuitorul Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie: „Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apa şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia Lui Dumnezeu[2]”, aceasta prefigurând Botezul ce avea să fie săvârşit în Biserica Ortodoxă. Este logic că aşa cum o naştere cuprinde zămislirea şi ieşirea din pântecele mamei, precum şi naşterea din apă şi din Duh înseamnă INTRAREA şi IEŞIREA din apa Sfântului Botez şi din Duhul mărturisirea dreptei credinţe. Astfel, botezul prin stropire nu are nici un fel de valabilitate, contrazicându-se cu Învăţătura Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti. Nu numai practicarea acestui fel de botez în Biserica Ortodoxă Română de stil nou (sub ascultare de patriarhia Română), ci şi faptul că se recunoaşte (validează) botezul săvârşit de catolici, prin stropire, primindu-i numai prin Mirungere, în unele cazuri chiar şi fără această Taină, este o abatere foarte gravă. Iată despre această nelegiuire, ce ne spun Sfinţii Apostoli în Canonul 46: „Episcopul, sau Presbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este între Hristos şi Veliar (diavolul)? Sau ce parte are Credinciosului cu necredinciosul?” De asemenea, Canonul 47 Apostolesc, porunceşte: „Episcopul, sau Presbiterul pe cel ce are Botez după adevăr, de-l va boteza din început, sau pe cel spurcat de către cei necinstitori de Dumnezeu, de nu îl va boteza, să se caterisească. Ca unul ce-şi bate joc de Crucea, şi de Moartea Domnului, si nu osebeşte pe Ierei de către minciunoierei”.

Însăşi mărturisirea de credinţă a papistaşilor contravin întru toate cu învăţătura Sfinţilor Părinţi şi a Sfintelor Sinoade. Purgatorul, Filioque, Infailibilitatea papei, primatul papal, imaculata concepţie (învăţătură greşită despre Maica Domnului) şi multe altele, care au fost condamnate la anul 1054 de către întreaga Biserică Ortodoxă. Pentru toate acestea, nici măcar de s-ar fi botezat catolicii prin trei afundări, precum spune Sfântul Vasilie cel Mare, pentru că sunt eretici, nu au nimic sfinţitor sau mântuitor. De asemenea, tot în Canonul 1 al Sfântului Vasilie cel Mare ne învaţă că nici măcar al schismaticilor nu este corect, pentru că devreme ce s-au rupt de Soborniceasca şi Apostoleasca Biserică, nu au nici un fel de lucrare a Sfântului Duh, întrucât lucrarea Sfântului Duh este prezentă numai în Biserica Lui Hristos.

A doua hotărâre a Sfântului Sinod din Constantinopol, de la anul 1583, impune: Orişicine nu ar mărturisi că în taina Sfintei Liturghii, laicii trebuie să se împărtăşească odată cu cele două sfinte părţi, a Preasfântului Trup şi a Preasfântului Sânge, ci să spună că este de ajuns a primi numai trupul pentru că sângele este inclus, chiar dacă Hristos le-a sfinţit separat şi le-a dăruit fiecăruia din Apostoli, unul ca acesta să fie Anatema[3]. Şi iarăşi spune: „Orişicine ar spune că Domnul nostru Iisus Hristos la Cina cea de Taină a folosit azime ca şi evreii şi nu pâine dospită, unul ca acesta să fie departe de noi şi sub anatemă ca unul ce gândeşte ca un evreu şi vrea să introducă doctrina lui Apolinarie şi a armenilor în Biserica lui Hristos, cu a Cărui încuviinţare îl dăm de două ori Anatemei[4]”. În acelaşi timp, catolicii sunt supuşi şi Anatemei din Canonul 70 Apostolic, întrucât în slujbele lor lipsite de orice dar al Sfântului Duh, se împărtăşesc cu azime, ca şi evreii, adică cu pâine nedospită, călcând întru toate rânduiala stabilită se Sfinţii Apostoli, de Sfinţii Părinţi şi de Sfintele Sinoade. Jertfa Sfintei Liturghii se săvârşeşte din Pâine (Prescură), dospită, şi din Vin curat, fără alte amestecături, iar la vremea rânduită se face Sfânta Amestecare unde se toarnă Apă, la Proscomidie, rostindu-se: „… şi îndată a curs sânge şi apă”, iar mai apoi, la momentul sfărâmării Sfântului Agneţ, adică a Trupului Domnului, se toarnă Sfânta Căldură, adică Apă încălzită, până ce se încălzesc Sfintele Taine (vezi rânduiala din Liturghierul Ortodox).

A IV-a şi a V-a hotărâre a Sfântului Sinod din Constantinopol, de la anul 1583, decide: „Orişicine ar spune că atunci când Hristos Dumnezeu va veni să judece lumea, El nu va veni să judece sufletele împreună cu trupurile, ci numai să hotărască asupra trupurilor, să fie anatema!” „Orişicine ar spune că atunci când mor, sufletele creştinilor care s-au pocăit în această viaţă dar nu şi-au câştigat mântuirea merg în Purgatoriu, unde focul şi chinurile îi purifică, şi ei cred că nu sunt chinuri veşnice – aşa cum credea blestematul Origen – şi dau din această pricină slobozire păcatelor, pe unii ca aceştia îi dăm Anatemei” . Mulţi au auzit de scriitorul Origen, iar în cărţile editate de Biserica Ortodoxă Română (de stil nou) apare ca fiind unul dintre Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti”. Ei bine, în învăţătura lui Origen sunt cuprinse foarte multe erezii care au apărut mai târziu la catolici/papistaşi. Aceştia mărturisesc că după ce mor, nu se duc în rai sau în iad, ci în purgator. Prin această învăţătură ei se încurajează spre călcarea Poruncilor şi spre libera alegere a păcatului, cu înşelăciunea diavolului, că totul se iată după moarte, într-o perioadă de timp în care stau în Purgatoriu. De asemenea, pentru multe alte greşeli şi concepţii satanice, scriitorul Origen, precum Arie, a fost dat Anatemei de către Sfinţii Părinţi. Această concepţie satanicească dăinuieşte în ideologiile papistăşeşti încă de acum 1000 de ani. Cu toate acestea, ierarhii şi clericii de stil nou, folosesc foarte des termenul „biserica soră” când se referă la Biserica Catolică, fapt contrazis total de către Sfinţii Părinţi. În mărturisirea de Credinţă a predanisită de Sfintele Sinoade, spunem: „Întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, mărturisim un Botez, spre iertarea Păcatelor…” (din Simbolul de Credinţă al Bisericii Ortodoxe), iar nu în două Biserici, sau în Mamă şi fiică, sau soră, ci destul de clar, „întru Una…”, pentru că Biserica Lui Hristos a fost Una, şi aşa va rămâne până la sfârşitul veacurilor, indiferent dacă ereticii nu contenesc a se depărta de aceasta.

Prin hotărârea a VI-a a Sfântului Sinod din anul 1583, se dă următoarea Anatemă: „Orişicine ar spune că Papa este capul Bisericii şi nu Hristos Dumnezeu, şi că Papa are autoritatea de a trimite în Rai prin scrisorile sale, şi că poate ierta păcatele prin plata indulgentelor, unul ca acesta să fie anatema[5]”. În perioada aceea, pentru a face rost de o sumă imensă de bani, pentru construirea multor valori papale, Biserica Catolică practica traficul de indulgenţe, adică un fel de bileţele care costau foarte mult, despre care episcopii şi clericii catolici învăţau că prin cumpărarea a cât mai multe exemplare, se iartă mai multe păcate, ori, această învăţătură este eretică, pentru că păcatele se iartă numai prin pocăinţă unită cu Sfânta Spovedanie şi cu Canonul dat de către preotul duhovnic. Profitarea de naivitatea oamenilor de rând, din partea cardinalilor, a atras după sine naşterea protestanţilor, care rând pe rând s-au depărtat de la toate adevărurile de credinţă, unii batjocorind Sfintele Icoane şi Sfânta Cruce, alţii lepădând cinstirea Maicii Domnului, de Dumnezeu Născătoare şi pururi Fecioară, şi cinstirea Sfinţilor; alţii lepădând din învăţătura lor rânduiala treptelor slujitoreşti: episcop preot, diacon, iar alţii alegând până şi femei ca episcopi sau preoţi. În această Anatemă dată asupra papistaşilor se include faptul că ei mărturisesc cum că Papa este capul Bisericii, iar nu Hristos, cum mărturiseşte Biserica Ortodoxă. Această învăţătură greşită îi atribuie Papei titlul de „vicarul lui Hristos” sau „infailibilitatea papală” care implică dreptul acordat unui om, adică papei, de a păcătui oricât şi în orice chip, el fiind considerat în continuare ca fiind „sfântul părinte”. Aceste erezii pomenite până aici nu au fost lepădate de nici un fel în Biserica Catolică, ci s-au mai adăugat şi altele în timp. Pentru toate acestea, catolicii sunt lipsiţi de orice purtare a darurilor Sfântului Duh, de orice sfinţenie şi de toată demnitatea de creştini!

Ultima hotărâre a Sinodului Bisericii Ortodoxe din anul 1583, impune următoarele: „Orişicine nu ar urma hotărârile Bisericii luate în cele şapte Soboare Ecumenice şi Sfintele Paşti socotite pentru a le urma, ci vrea să urmeze noua inovaţie a pascaliei şi a noului calendar (gregorian) al astronomilor atei papişti, şi vor să răstălmăcească şi să distrugă dogmele şi tradiţia Bisericii care noi le-am moştenit de la Sfinţii Părinţi, Anatema unora ca aceştia şi să fie îndepărtaţi de Biserică şi de împărtăşirea credinţei[6]”. Începând cu anul 1582, de la introducerea noului calendar în Apus, papa Grigorie a trimis misionari în Biserică Ortodoxă, să tulbure pe credincioşi şi să-i convingă să primească noul calendar, cum că acesta ar fi cel mai corect, iar cel folosit de Biserica Ortodoxă, fiind greşit. Pentru a pune capăt acestei tulburări şi presiuni din partea catolicilor, Patriarhul Ieremia al II-lea întruneşte un Sfânt Sinod la anul 1583, în luna Noiembrie, unde sunt dezbătute problemele cu care se confrunta Biserica Ortodoxă. Astfel, s-a hotărât ca pentru toate ereziile pe care le conţine catolicismul, să fie date un număr de 7 anateme, şi de asemenea, pentru cei ce vor primi noul calendar, lepădând pe cel vechi care s-a stabilit în Biserica Ortodoxă nu de către un papă, un păgân sau un eretic, cum batjocoresc unii, ci de către Sfinţii Părinţi cei 318, în anul 325, la Niceea, la întâiul Sfânt Sinod Ecumenic, unde s-a stabilit şi data Pascaliei până la sfârşitul veacurilor, aşezământ întocmit pe baza calendarului introdus în Biserica Ortodoxă atunci şi împodobit cu Praznice şi sărbători închinate în cinstea Sfinţilor Prooroci, Apostoli, Mucenici, Ierarhi, Mărturisitori şi Cuvioşi şi toţi Sfinţii cinstiţi în Biserica Lui Hristos. De anatema dată împotriva noului calendar, nicidecum nu a cutezat a aminti în anul 1924 Sinodul Bisericii Ortodoxe Române condus de Mitropolitul Miron Cristea, ci s-au amintit doar calcule matematice, filozofii şi învăţături nici pe departe Ortodoxe, ci doar amăgiri prin care să susţină că schimbarea calendarului nu are nici un fel de importanţă pentru Biserica Ortodoxă. Ei bine, dacă nu ar fi avut o aşa mare importanţă, nu s-ar fi dat atâtea anateme! Deci, importanţa calendarului în viaţa Bisericii Ortodoxe a avut o însemnătate deosebit de importantă. Şi dacă stăm bine să ne gândim, este chiar unul dintre Aşezămintele ce s-au hotărât a rămâne în Biserica Ortodoxă, la Sinodul Întâi Ecumenic (anul 325). Despre aşezămintele şi Canoanele Sfintelor Sinoade Ecumenice, Sinodul IV Ecumenic hotărăşte: „Canoanele cele aşezate de Sfinţii Părinţi în fiecare Sinod până acum, am hotărât a se ţinea[7]”, iar Sfântul Sinod al VI-lea, hotărăşte: „Au socotit însă Sfântul Sinodul acesta şi aceasta, prea bine şi prea cu sârguinţă, ca şi de acum înainte să rămână adevărate, şi întărite spre vindecarea sufletelor şi tămăduirea patimilor, Canoanele cele de sfinţii şi fericiţii Părinţi cei mai-nainte de noi primite şi întărite, dar încă şi predanisite nouă în numele sfinţilor şi slăviţilor Apostoli 85 la număr. Fiind însă că întru aceste Canoane se porunceşte să primim noi, aşezământurile cel prin Clement ale acestor sfinţi Apostoli, care în unele din vechi de către cei de străină slăvire pentru vătămarea Bisericii, oarecare neadevărate şi străine de Evsevie (buna cinstire) s-au vârât, frumuseţea cea de bună cuviinţă a Dumnezeieştilor Dogme înnegrindu-o, lepădarea Aşezământurilor celor de acest fel potrivit o am făcut spre zidirea şi asigurarea Creştineştii turme. Nicidecum judecând noi a fi primite meşteriile ereticeşti minciuno-cuvântări, şi ale alătura cu adevărata şi întreaga învăţătura a Apostolilor. Pecetlui însă şi pe celelalte toate sfinţite Canoane aşezate de sfinţii şi fericiţii Părinţii noştri. Adică ale celor 318 sfinţi Părinţi adunaţi la Niceea, şi a celor în Anghira, dar încă şi a celor Neocesareea. Aşişderea şi ale celor în Gangra. Pe lângă acestea însă şi a celor în Antiohía Síriei. Dar însă şi ale celor în Laodíceea Frígiei. Încă şi ale celor 150 ce s-au adunat întru aceasta de Dumnezeu păzită împărătească cetate. Şi ale celor 200 ce mai întâi s-au adunat în Mitropolia Efesénilor. Şi ale celor şase sute treizeci sfinţi şi fericiţi Părinţi în Calcedón adunaţi. Aşişderea ale celor în Sardíkia. Încă şi ale celor în Cartagína. Dar însă, încă şi ale celor acum a doua oară întru această de Dumnezeu păzită şi împărătească cetate adunaţi în zilele lui Nectárie întâiului şezător [presedént] al împărăteştei cetăţii acesteia, şi a lui Teófil celui ce a fost Arhiepiscop Alexandríei. Dar şi ale lui Dionísie fostului Arhiepiscop al marei cetăţi Alexandriei. Şi ale lui Petru fostului Arhiepiscop al Alexandríei şi Mucenicul. Şi ale lui Grigorie fostului Episcop al Neocesáreei de minuni făcător, ale lui Atanásie Arhiepiscopul Alexandríei, ale lui Vasilie Arhiepiscopul Chesáriei Capadocie, ale lui Grigorie Níssis, ale lui Grigorie Teologul, ale lui Amfilóhie Episcopul Icónie, ale lui Timotéi Arhiepiscopul marei cetăţi Alexandríei celui mai dinainte, ale lui Teófil Arhiepiscopul Alexandríei, ale lui Kiríl Arhiepiscopul Alexandríei, şi ale lui Ghenádie fostului Patriárh al de Dumnezeu păzitei şi împărăteştei cetăţii aceştia. Dar încă şi Canonul cel aşezat de Ciprián fostul Arhiepiscop al ţării Áfrorilor [Carhidón] şi Mucenicul, şi de Sinodul său, care numai în locurile mai înainte zişilor mai întâi şezători, după obiceiul cel predanisit lor au stăpânit. Şi nimănui să-i fie slobod a preface Canoanele cele mai înainte arătate, sau a le strica, sau altele afară de Canoanele care ne stau înainte a primi, alcătuite de oarecare şi minciuno-suprascriere ale celor ce s-au apucat că cârciumărească adevărul. Iar dacă cineva se va prinde kenotomisínd [înnoind] vreun Canon din cele zise, sau apucându-se ar răsturna, vinovat va fi după Canonul cel de acest fel, a primi certarea precum acelaşi Canon învaţă, şi prin acelaşi întru ceea ce greşeşte a se vindeca[8].

Unul dintre Aşezămintele Sinodului întâi Ecumenic de la Niceea este şi calendarul, împreună cu Pascalia. Schimbarea calendarului contravine Canonului 1 al Sfântului Sinod al VII-lea Ecumenic (întrunit în localitatea Niceea, la anul 787), în care s-a decis ca: „…cu îmbrăţişare primind Dumnezeieştile Canoane, şi întreg Aşezamântul lor şi neclătit îl întărim, care s-a aşezat de către trâmbiţele Duhului, prealăudaţii Apostoli, şi de către Sfintele Ecumenice Sinoade, şi de către cele ce s-au adunat pe alocuri, spre predarea unor Aşezământuri ca acestea, şi de către Sfinţii Părinţii noştri, ca de unul şi acelaşi Sfânt Duh luminându-se, au hotărât cele folositoare, şi pe cei ce ei îi dau anatemei, şi noi îi anatematisim…[9]”.

Prin Sfintele Canoane ce s-au enumerat mai sus şi prin Anatematismele menţionate până aici, de fiecare Sfânt Sinod în parte, dovedesc acelaşi lucru cu mărturisirea noastră, că orice inovaţie, de orice natură, chiar şi lepădarea unui adevăr nescris, dar păstrat în Biserica Lui Hristos, de la Sfinţii Apostoli, după cum aflăm şi în Sfintele Canoane ale Sfântului Vasilie cel Mare, nu trebuie lepădate precum nici Dogmele nu au fost scrise încă de la început, dar s-au păstrat în conţinutul adevărat, fără modificări sau inovaţii noi introduse. Motivul că schimbarea calendarului nu a avut mare importanţă este defapt o eroare prin care au încercat să se dezvinovăţească de toată călcarea Sfintelor Canoane. Chiar şi în scrierile Sfântului Ioan Iacob Hozevitul aflăm cum ierarhii stilului nou numeau Sfintele Canoane „bariere ruginite” sau „învechite”. Ei bine, nici măcar demni de numele de creştini nu mai pot fi, întrucât au trădat Ortodoxia într-o aşa măsură, negând părţi din Predania Bisericii Ortodoxe, doar de dragul aprobării unor inovaţii papistăşeşti. De aceea ei se depărtează din ce în ce mai mult şi se adâncesc în erezii foarte mari. De la schimbarea calendarului (anul 1924) au ajuns la modificarea Pascaliei (anii 1926-1929), apoi la erezia ecumenismului (1924-1962), iar din anul 1962 ierarhii stilului nou au văzut ceva obişnuit în slujirea cu catolicii, mai ales în aşa numita „săptămână ecumenică” în care, mai ales în Ardeal şi zonele populate de papistaşi, credincioşii s-au obişnuit să asiste la slujbe oficiate între eretici şi clerici pe stil nou. Şi prin această practică eretică ei cad în multe anatematisme şi se depărtează de Predania Bisericii Lui Hristos! Iată ce spun cei 97 de Sfinţii Părinţi la Sinodul din Antiohia (anul 341): „Toţi cei ce îndrăznesc a dezlega hotărârea Sfântului şi marelui Sinod cel adunat în Niceea, în fiinţa bunei cinstiri a preaiubitului de Dumnezeu Împăratului Constantin pentru Sfânta sărbătoare cea mântuitoare a Paştelui, să fie neâmpărtăşiţi şi lepădaţi de la Biserică de vor stărui împotrivindu-se mai cu prigonire celor bine dogmatisite. Şi acestea să fie zise pentru mireni. Iar dacă vreunul dintre proiestoşii Bisericii, episcop sau preot sau diacon, după hotărârea aceasta ar îndrăzni pentru răzvrătirea popoarelor şi tulburarea Bisericilor a se osebi şi cu Iudeii ar săvârşi Paştile, pe acesta Sfântul Sinod străin de Biserică l-a judecat, ca pe unul ce nu numai luişi s-a făcut pricinuitor de păcat, ci şi multora de stricăciune şi răzvrătire. Şi nu numai pe unii ca aceştia îi cateriseşte de Liturghie, ci şi pe cei ce vor cuteza a se împărtăşi cu aceştia după caterisire. Iar cei caterisiţi să se lipsească şi de cinstea cea din afară, pe care a câştigat-o sfântul canon şi de preoţia lui Dumnezeu[10]”. Sunt mult mai multe Sfinte Canoane care-i anatematisesc pe cei ce au primit inovaţia stilului nou. De asemenea, slujirea cu ereticii, este o faptă care contravine multor Sfinte Canoane, dintre care:

Canonul 10 al Sfinţilor Apostoli: „Dacă cineva s-ar ruga, chiar şi în casă cu cel afurisit, să se afurisească”.

Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli: „Episcopul, presbiterul sau diaconul, dacă numai s-ar ruga împreună cu ereticii, să se afurisească, iar daca le-a permis acestora să săvirşească ceva ca şi clerici, să se caterisească”.

Ori, deja tot poporul ortodox cunoaşte că unii dintre ierarhii de stil nou, chiar clerici de „mare cinste” în B.O.R. au început să slujească cu ereticii diferite slujbe şi ierurgii, alţii chiar a se împărtăşi şi a mărturisi cu cugetul viclean şi plin de voie diavolească, fără nici o teamă de Predania Bisericii, cum că şi tainele ereticilor sunt bune. Toate aceste fapte de necinste pentru Biserica Lui Hristos, nu fac nimic altceva decât să ducă mai departe lupta împotriva Ortodoxiei, sub făţărnicia camuflată în pretextele „egalităţii frăţeşti”.

Ceea ce mai trebuie spus este faptul că în societatea civilizată a epocii în care trăim, oamenii sunt egali în drepturi şi obligaţii, păzind legile în vigoare pe care le impune fiecare stat în parte, şi de asemenea li se asigură anumite condiţii de trai decent în funcţie de categoria sau clasa socială din care fac parte. De asemenea, nu numai cât timp trăieşte, trupeşte, omul are drepturi, ci şi după moarte i se asigură dreptul irevocabil ca trupul său să fie aşezat într-un loc pregătit şi aşezat întocmai posibilităţilor vremii sau rudeniilor. Ei bine, aceste drepturi, şi nu numai, sunt date prin constituţii pentru toţi oamenii, indiferent de religie, etnie, naţionalitate sau culoare, clasă socială înaltă sau mai puţin importantă în stat sau în instituţii. Problema cea mai grea apare în partea apusului, adică la catolici, unde datorită vieţii politice pe care au avut-o mulţi dintre clericii care s-au lăsat remarcaţi şi s-au scris în istorie, „credincioşii” şi clericii au început să fie supuşi unor noi mentalităţi şi unor noi strategii de organizare a bisericii lor, unde apare şi ideologia de „egalitate” ulterior, ecumenismul. Ceea ce au omis aceşti învăţători mincinoşi este fără îndoială faptul că omul este egal în drepturi şi obligaţii, însă, sufletul nu ia parte la nici un drept acordat de stat, sau de umanitate. Grija pentru sufletul său o are fiecare om în parte şi o dovedeşte prin faptele sale curate şi păzind Poruncile Lui Hristos şi Predania Bisericii Lui Hristos. În această chestiune, statul nu poate avea nici un fel de implicare, întrucât libertatea omului dovedeşte puterea lui şi mai ales voinţa de a se mântui.

Mulţi dintre oamenii din zilele noastre socotesc că toţi ne închinăm şi ne rugăm aceluiaşi Dumnezeu, fiecare în felul său, amestecând în acelaşi rând pe eretici şi pe Ortodocşi. Aceasta este una dintre erorile care au făcut mari pagube sufletelor creştinilor. Aici trebuie să ne aducem aminte de cuvântul Sfântului Prooroc David, care zice: „Blestemaţi sunt cei ce se abat de la poruncile Tale[11]”. Iată doar una dintre dovezile că nu au cum să aibă amestec ereticii cu dreptcredincioşii. Iată, deci, ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?[12]”. Prin aceste învăţături ale Sfintei Scripturi înţelegem clar că nu au acelaşi loc în împărăţia cerurilor cei eretici cu cei dreptcredincioşi, de asemenea, nici în Biserică nu au acelaşi loc ortodocşii cu ereticii, şi nici măcar cu catehumenii. De pildă, la Sfânta Liturghie auzim ectenia celor chemaţi. Aici Diaconul, sau Preotul, rosteşte cu glas mare şi clar: „cei chemaţi ieşiţi!” Prin cuvântul „chemaţi”, se face referire la cei ce sunt chemaţi spre primirea Sfântului Botez. În rânduiala neschimbabilă a Sfinţilor Părinţi, în Biserică, la Sfânta Liturghie, şi chiar la celelalte slujbe, ereticii nu au voie să participe nici măcar în pridvorul Bisericii. Cei chemaţi, însă, adică cei ce sunt chemaţi pentru Sfântul Botez, au blagoslovenie să participe la Sfânta Liturghie numai până la momentul rostirii ecteniei celor chemaţi, stând cu luare aminte în primul pridvor al Bisericii şi ascultând toată slujba. După rostirea Sfintei Evanghelii, respectiv după ectenia aceasta (a celor chemaţi), rămân în Sfânta Biserică numai dreptcredincioşii. Deci, dacă această învăţătură s-a scos din codexurile celor de stil nou, urmează numaidecât şi scoaterea Ecteniei celor chemaţi, pentru că nu-şi mai are rostul, devreme ce ei ajung până la a sluji cu clerici ai altor confesiuni pe motiv că „toţi sunt egali”. Astfel, se aduce modificări în rânduielile Bisericeşti într-un mod foarte brutal, prin care atingându-se de o singură învăţătură sau parte dintr-un Canon, se deranjează întreaga Predanie şi aşa se calcă peste un număr foarte mare de Învăţături ale Sfinţilor Părinţi. Aşa se ajunge fără să se dea seama la erezii mult mai mari decât ale celor din vechime, erezii care nu sunt combătute doar de către un Sfânt Sinod, cum erau ereziile cele din vechime, ci sunt combătute de către toate Sfintele Sinoade. De pildă, erezia ecumenismului este mult mai mare decât erezia arianismului, întrucât erezia aceasta conţinea doar concepţiile greşite ale lui Arie, pe când erezia ecumenismului cuprinde toate învăţăturile greşite ale arianismului, macedonianismului, monofizitismului, nestorianismului, iconoclasmului, catolicismului şi a celorlalte erezii care au adus multă prigonire şi batjocură Bisericii Ortodoxe şi Sfintei Evanghelii. Cum, dar, episcopii stilului nou îi numesc „fraţi întru Hristos” pe eretici, atâta vreme cât ei sunt supuşi ereziilor şi îşi bat joc de Sfinţii Părinţi? Cum sunt fraţi întru Hristos unii care o batjocoresc pe Maica Domnului, cu cei care o cinstesc ca pe Născătoarea de Dumnezeu? Cum ar putea fi fraţi înaintea Lui Dumnezeu, fără diferenţe, unii care spun că Hristos a fost doar un om şi care nu este în acelaşi loc cu Dumnezeu şi Tatăl? Cum ar putea fi fără deosebire înaintea Lui Dumnezeu unii care au omorât creştinii ortodocşi, precum au făcut papii catolici, cu dreptcredincioşii care au pătimit şi nu s-au abătut de la dreapta credinţă? Ei bine, nu există nici o amestecare între credincioşi şi eretici. Harul lucrează numai prin sfinţiţii slujitori, ori, iată ce canoane încalcă clericii stilului nou, iarăşi, prin slujirea cu ereticii sau cu cei ce slujesc împreună cu ereticii, ori recunosc pe aceştia ca sfinţiţi slujitori, sau mărturisesc că tainele săvârşite de eretici sunt sfinţitoare:

Canonul 10 Apostolesc: Dacă cineva cu cel scos de la împărtăşire (achinonitos) măcar, în casă de s-ar împreună ruga, acesta să se afurisească.

Canonul 11 Apostolesc: Dacă cineva cleric fiind, cu caterisit cleric împreună s-ar ruga, să se caterisească şi el.

Canonul 28 Apostolesc: Dacă vreun episcop, ori prezbiter, ori diacon, caterisit după dreptate pentru vinovăţii arătate, ar îndrăzni a se atinge de Liturghia (slujba) cea oarecând încredinţată lui, acesta de istov taie-se de la Biserică.

Canonul 45 Apostolesc: Episcopul, sau prezbiterul, sau diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, numai să se afurisească. Iar de au dat lor voie, ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească.

Canonul 46 Apostolesc: Episcopul, sau prezbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte credinciosului cu necredinciosul?

Canonul 47 Apostolesc: Episcopul, sau prezbiterul pe cel ce are Botez după adevăr, de-l va boteza din început, sau pe cel spurcat de către cei necinstitori de Dumnezeu, de nu îl va boteza, să se caterisească. Ca unul ce-şi bate joc de Crucea, şi de moartea Domnului, şi nu osebeşte pe ierei de către minciunoierei.

Canonul 65 Apostolesc: Dacă vreun cleric, sau mirean va intra în sinagoga iudeilor, sau a ereticilor, spre a se ruga, să se şi caterisească, şi să se afurisească.

Canonul 71 Apostolesc: Dacă vreun creştin ar aduce untdelemn la altarul păgânilor, sau în sinagoga iudeilor, în sărbătorile lor, sau lumânări ar aprinde, să se afurisească.

Canonul 6 Laodiceea: Să nu fie iertat ereticilor să intre în casa lui Dumnezeu, stăruind ei în eres.

Canonul 9 Laodiceea: Să nu fie iertat a merge cei ai Bisericii, la cimitirele, ori la cele ce se zic martirii ale tuturor ereticilor, pentru rugăciune, ori pentru vindecare. Ci unii ca aceştia, de vor fi credincioşi, să se facă achinoniţi (neîmpărtăşiţi) până la o vreme, iar pocăindu-se, şi mărturisindu-se că au greşit, să se primească.

Canonul 31 Laodiceea: Nu se cade a se încuscri cu nici un eretic, ori a da fii, sau fiice, ci mai ales a lua, de sar făgădui a se face creştini.

Canonul 32 Laodiceea: Nu se cuvine a lua binecuvântările ereticilor, care mai mult sunt necuvântări, decât bine cuvântări.

Canonul 33 Laodiceea:  Nu se cuvine cu ereticii, sau cu schismaticii a se ruga împreună.

Canonul 34 Laodiceea: Tot creştinul nu se cade a părăsi pe martirii lui Hristos, şi a se duce la psevdomartirii (mincinoşi mucenici) ereticilor, sau la însuşi cei ce merg către mai înainte zişii eretici. Că aceştia sunt străini de Dumnezeu. Deci cei ce se vor duce la dânşii fie anatema.

Canonul 37 Laodiceea: Nu se cade de la iudei, ori de la eretici a lua sărbătoreştile trimiteri, nici a serba împreună cu ei.

Iată, aici am extras doar Sfintele Canoane care fac referire la slujirea cu ereticii sau la recunoaşterea tainelor ereticilor. Deci, ar putea să se numească această adunare a celor de stil nou „Ortodoxie”, atâta timp cât calcă doar prin slujirea cu ereticii şi cu cei ce slujesc cu ereticii, 15 Sfinte Canoane care au fost păzite cu stricteţe de către toţi Sfinţii Părinţi, de către toţi Cuvioşii şi drepţii Bisericii Ortodoxe. Deci, care ar fi diferenţa sau asemănarea între cei ce se numesc ortodocşi, în timp ce calcă cu neruşinare o mulţime din Sfintele Canoane şi cei ce le-au păzit cu sfinţenie şi nu s-au abătut de la dânsele? Oare, dreptatea celor supuşi ecumenismului constă în a strâmba Sfintele Canoane după placul lor? Aici trebuie să fim cu mare luare aminte ca nu cumva ei doar în actele statului şi în exterior să fie episcopi „ortodocşi” şi în veşmintele liturgice, în rest, nu cumva să fie proorocii şi învăţătorii mincinoşi despre care ne vorbea Mântuitorul acum 2000 de ani. Nu spun aceasta cu răutate şi cu bucurie, ci cu adevăr şi jale, pentru că multe suflete s-au lăsat pierzării urmând pe căile pietruite cu versete din scripturi şi cu idei frumoase şi umanitare, însă care acum zac în focul cel nestins al iadului. Nu este deloc de neglijat calea mântuirii. Cei ce merg pe o cale care duce către focul cel veşnic, fie că urmează unor falşi episcopi, fie că urmează unor ispite diavoleşti, tot spre iad se duc, căci calea iadului niciodată nu va fi calea mântuirii, şi nici prin iconomia Lui Dumnezeu aceasta nu se va întâmpla, pentru că Dumnezeirea este cuprinstă deplin în dreptate şi adevăr, iar a da altora ceea ce nu merită, înseamnă nedreptate pentru cei ce au muncit cu desăvârşire şi ostenindu-se, au dobândit acel loc în împărăţia Lui Dumnezeu.


[1] Canonul 1, Sinodul din Constantinopol, anul 1583

[2] Ioan; 3, 5

[3] Canonul 2, Sinodul din C-pol, anul 1583

[4] Canonul 3 al Sinodului din Constantinopol, anul 1583

[5] Canonul 6 al Sf. Sinod din Constantinopol, de la anul 1583

[6] Canonul 7 al Sinodului din C-pol, de la anul 1583; publicat şi în revista „Biserica Ortodoxă Română” nr. 12 din anul 1881, de Arhimandritul Porfirie Uspenski.

[7] Canonul 1, Sinodul IV Ecumenic.

[8] Canonul 2, Sinod VI Ecumenic.

[9] Canonul 1, Sinodul 7 Ecumenic.

[10] Canonul 1, Sinodul din Antiohia, anul 341

[11] Psalmul 118, stihul 21

[12] II Corinteni, Cap. 6 stih 14

 

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1

CAPITOLUL 2

CAPITOLUL 3

CAPITOLUL 4

CAPITOLUL 5

CAPITOLUL 6

ÎNCHEIERE

www.veniaminilie.wordpress.com

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: